Ion Budai Deleanu

2°. Sfera subiectelor care pot sesiza Curtea Constituţională nu numai că este expres şi limitativ stabilită – ca şi în cazul controlului constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora – o. autoritate din exteriorul Parlamentului şi independent de acesta cu principiul autonomiei regulamentare;

48 Regulamentul nu este o „lege”, aceasta fiind produsul deliberărilor conjugate ale ambelor Camere, sub semnul virtualităţii promulgării. Regulamentul este o „rezoluţie” sau o varietate de „hotărâre” prin care se fixează principiile muncii parlamentare. El este sursa privilegiată a dreptului parlamentar fiindcă, în toto, normele lui au ca obiect de reglementare organizarea şi funcţionarea adunărilor precum şi statutul membrilor acestora (A se vedea: M. Constantinescu, I. Muram, Drept parlamentar, Editura „Gramar”, Bucureşti 1994, passim.). Regulamentul cuprinde reguli aplicabile nu numai membrilor respectivei adunări, dar şj unor persoane care sunt dependente de adunare. În aceste limite, ratione personae şi ratione loci, regulamentul se aplică şi altor persoane decât parlamentarilor. Mai mult însă, unele dintre prevederile regulamentelor vizează conduita unor organe sau persoane din afara adunării, care, funcţional, intră în raporturi cu Camera Deputaţilor şi Senatul. (Pe larg, a se vedea: I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, voi. II, cit. Supra, p. 140 şi urm.). Curtea însăşi, pedant şi didacticist, a precizat natura juridică a regulamentului, locul regulamentului în sistemul actelor normative şi sfera normelor juridice pe care regulamentul le poate cuprinde. (Deciziile nr.45 şi 46 din 17 mai 1994, în „Monitorul Oficial al României”, nr.131 din 17 mai 1994.)

49 Este însă locul să arătăm că, într-o situaţie, un grup parlamentar din Senat a invocat în faţa Curţii neregularităţi săvârşite în Camera Deputaţilor prin invalidarea unui mandat de deputat. Pe bună dreptate însă, Curtea a statuat că, „în temeiul autonomiei regulamentare a fiecărei Camere, grupul parlamentar din Senat nu poate avea calitatea de subiect al dreptului de sesizare a Curţii pentru un asemenea caz”. (Decizia nr.68 din 213 noiembrie 1993, în CD., p. 106, nr. 1.)

3°. Subiectele dreptului de sesizare pot fi – cum lesne se poate constata prin lectura textului art. 144, alin. L, litera „b” din Constituţie – individuale sau colective: a) Individual, dreptul de sesizare aparţine unuia dintre preşedinţii celor două Camere. Dar preşedintele sesizează Curtea în nume propriu sau în numele Camerei? După caz, la cererea Camerei sau la proprie iniţiativă; b) Colectiv, dreptul de sesizare aparţine unui grup parlamentar sau unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.

Opinăm însă că sfera subiectelor înzestrate cu dreptul de a sesiza Curtea cu privire la neconstituţionalitatea regulamentului ar trebui extinsă, prin includerea şi a comisiilor parlamentare permanente. Aceasta, pentru că: a) Sub aspectul naturii lor juridice, comisiile parlamentare semnifică mai mult decât grupurile parlamentare, ele fiind „organe interne” de lucru ale Camerelor Parlamentului; b) Deşi, în sistemul nostru parlamentar, ele nu au putere decizională, activitatea lor, prerogativele şi actele pe care le emit, sunt imanente în procesul realizării celor mai multe dintre funcţiile Parlamentului, îndeosebi funcţia deliberativă; c) Mai mult decât grupurile parlamentare, ele sunt structuri organizatorice articulate şi stabile; d) Participarea parlamentarului la cel puţin una dintre comisiile permanente este în principiu obligatorie, pe când participarea la activitatea unui grup parlamentar este facultativă; e) Sfera prerogativelor unei comisii permanente este mult mai largă şi mai semnificativă decât acea a unui grup parlamentar; f) Dispoziţiile regulamentului vizează în mai mare măsură comisiile parlamentare decât grupurile parlamentare; g) Comisiile pot adopta, cu respectarea regulamentului fiecărei Camere, reguli proprii de organizare şi funcţionare, iar unele comisii pot adopta chiar reguli speciale, derogatorii.

4°. În cadrul acestui sistem de control al constituţionalităţii, reexaminarea regulamentului pe baza deciziei de neconstituţionalitate a Curţii se face numai pentru a pune de acord dispoziţiile cuprinse în regulament cu cele ale Constiuţiei. Mai limpede poate decât din prevederile art.145, alin. L din Constituţie, această obligaţie de reexaminare şi de adecvare a regulamentului rezultă din cuprinsul art.22, alin. 4 din legea organică: dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului – spune art.

— Camera sesizată va reexamina aceste dispoziţii, pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei”.

5. Art.144, alin. L, litera „b” din Constituţie şi art.21 din Legea nr.47/1992 se referă în terminis la „regulamente”, nu şi la actele de aplicare a acestora, care nu pot face – în condiţiile arătate – obiectul controlului de constituţionalitate50.

6°. În opinia noastră, în sensul legii fundamentale şi a celei organice, „sesizarea” Curţii Constituţionale poate fi făcută numai dacă autorul acesteia invocă şi motivează existenţa unui conflict de neconstituţionalitate. Astfel spus, nu poate fi vorba, după părerea noastră, de o „cerere” ca, în principiu şi „în integralitate”, Curtea să „verifice” dacă regulamentul adoptat este sau nu constituţional51. Altminteri, rolul Curţii este deviat, ea transformându-se într-un organ auxiliar al Parlamentului, chemat să dea „consultaţii juridice” sau să acopere responsabilitatea altora, asemănător cu ceea ce ar face o instanţă oarecare în cazul unei acţiuni în constatare declaratorie. Necesitatea existenţei unui „conflict de constituţionalitate” sau măcar a aparenţei conflictului rezultă din prevederile art.21-22 din legea organică, potrivit cărora dezbaterea în plenul Curţii Cnstituţionale are loc „pe baza sesizării şi a punctelor de vedere primite”. Ignorarea cerinţei de a sesiza o situaţie concretă de neconstituţionalitate poate conduce şi la o altă consecinţă surprinzătoare, dacă nu chiar bizară. Curtea, formulându-şi ea însăşi obiecţiile de neconstituţionalitate şi cum adecvarea dispoziţiilor regulamentului, în raport de aceste

50 Curtea a avut ocazia să statueze că, „ţinând seama că art.144, litera „b„ din Constituţie priveşte exclusiv regulamentele Camerelor, rezultă că nu intră în competenţa Curţii Constituţionale controlul actelor de aplicare a regulamentelor respective”. (Decizia nr.68 din 23 noiembrie 1993, în CD., p.106, nr.2; Decizia nr.22 din 27 februarie 1995, în „Monitorul Oficial al României, nr.64 din 7 aprilie 1995.)

51 Până la data de 1 iulie 1994, Curtea a soluţionat 4 sesizări în materia constituţionalităţii regulamentelor, 2 provenind de la grupuri parlamentare din opoziţie (una fiind admisă), iar 2 au fost solicitări ale celor doi preşedinţi ai Camerelor de a se examina în integralitatea lor regulamentul Senatului şi cel al Camerei Deputaţilor, sub raportul conformităţii lor cu Constituţia. (Curtea a „rezolvat” aceste „solicitări” prin Deciziile nr.45 şi 46 din 17 mai 1994, în „Monitorul Oficial al României”, nr.131 din 27 mai 1994. Ea a reţinut ca neconstituţionale un număr de 25 articole din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi 29 articole din Regulamentul Senatului.) obiecţiuni, este obligatorie, practic ea „elaborează” sau „dictează” regulamentul Camerei sau Parlamentului.

262. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. O altă formă de control al constituţionalităţi, la sesizare şi a posteriori, o constituie rezolvarea excepţiilor de neconstituţionalitate a unei legi sau a unei ordonanţe, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti52. Dintre reperele legislative – constituţionale şi organice – ale acestei instituţii, credem că trebuie evocate cu întâietate următoarele: a) Potrivit art.144, alin. L litera „c” din Constituţie, Curtea Constituţională „hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor”; b) Potrivit art.23, alin.3 din Legea nr.47/1992, nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită în condiţiile art.145, alin. L din Constituţie, adică, descriind articolul la care se face trimitere, prevederile legal adoptate în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, în cadrul procedurii legislative complementare de reexaminare a legii, ca urmare a unei obiecţiuni de neconstituţionalitate admisă de Curte.

În cadrul unor considerente preliminarii, în marginea celor două texte, câteva observaţii credem că sunt deja justificate, şi anume:

1°. Controlul de constituţionalitate pe cale de excepţie este un control „concret”, cu toate avantajele pe care le comportă acest sistem, şi, totodată, un control esenţialmente juridic şi jurisdicţional;

2°. Excepţia de neconstituţionalitate creează un raport triunghiular între „partea” aflată în proces şi ale cărei drepturi sau interese au fost eventual lezate printr-o normă neconstituţională, instanţa în faţa căreia se invocă excepţia şi instanţa chemată să hotărască asupra ei. Ea se rezolvă în cadrul unei relaţii determinate dintre judecătorul a quo şi judecătorul a quem;

3°. Obiectul excepţiei de neconstituţionaltate este mai larg, incluzând nu numai legile, ci şi ordonanţele”. Această extindere a

52 De la înfiinţare, adică de la 6 iunie 1992 şi până la 31 decembrie 1995, Curtea a fost sesizată cu 360 excepţii de neconstituţionalitate, pronunţând 35 decizii de admitere totală sau parţială.

53 Cu opinie majoritară, Curtea a decis că, prin aprobarea ordonanţei de către Parlament, aceasta este „absorbită” în legea de aprobare, aşa încât faţă de acelaşi obiectului controlului de constituţionalitate54 semnificând neîndoielnic preocuparea pentru garantarea drepturilor şi intereselor protejate, este cu totul justificată, cel puţin din următoarele motive: a) Ordonanţele sunt acte juridice organic administrative, dar material legislative; b) Ratificarea ordonanţei, atunci când Parlamentul o supune acestei condiţii, amplifică valoarea ei, ordonanţa dobândind forţa juridică a legii; c) Chiar dacă nu s-ar fi instutuţionalizat controlul constituţionalităţii ordonanţelor pe cale de excepţie, ele n-ar fi putut face obiect al controlului în contenciosul administrativ, nefiind acte pur administrative – şi, evident, nici individuale – ci acte juridice cu un caracter hibrid, prin autorul şi prin conţinutul lor;

4°. Excepţia de neconstituţionalitate este, esenţialmente, o excepţie de ordine publică, decurgând de aici următoarele consecinţe: a) Ea poate fi invocată de oricare dintre părţile litigiului, de instanţă din oficiu55 şi de reprezentantul Ministerului Public56. B) Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate se poate face în orice etapă a conţinut normativ funcţionează, până la promulgarea legii, controlul a priori de constituţionalitate. (Decizia nr. 1 din 1 februarie 1996; Decizia nr.124 din 5 decembrie 1995.) Soluţia este criticabilă, întrucât nu numai că astfel, faţă de aceeaşi reglementare, un control a posteriori pe cale de excepţie este convertit într-un control a priori, dar şi pentru că acest din urmă control se consideră admisibil faţă de o reglementare aplicată deja.

54 în mod cu totul surprinzător, dar şi izolat, putând avea ca explicaţie doar incompleta formulare a dispozitivului deciziei, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi cuprinse într-o „hotărâre a Consiliului de Miniştri” (Decizia nr.132 din 23 noiembrie 1994, rămasă defintivă prin nerecurare. În sens contrar – şi corect – Decizia nr.104 din 2 noiembrie 1994; Decizia nr.127 din 6 decembrie 1995.)

55 Art.23, alin.2 din Legea nr.47/1992. Din examinarea practicii în materie rezultă -paradoxal spunem noi – că în foarte puţine cazuri invocarea excepţiei s-a făcut de către instanţă, din oficiu. Această situat'e poate avea însă o explicaţie: prudenţa şi profesionalismul.

6 Art.23, alin.2 din Legea nr.47/1992 nu indică şi pe reprezentantul Ministerului Public ca posibil subiect procesual în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate. Această omisiune nu ne-o putem explica decât prin factura aleatorie a predin zenţei procurorului în procesul civil, căci, indubitabil, dreptul său de a invoca o as octombrie emenea excepţie nu poate fi negat, din moment ce „Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor” (art. 130, alin. L din Constituţie). De alminteri, adeseori, Curtea Constituţională a fost sesizată cu recurs de Ministerul Public.

Procesului57; c) O astfel de excepţie nu din poate fi acoperită sau la ea ianuarie nu, în „Monitorul Oficial” al României, nr. se poate renunţa”;

5°. Excepţia de neconstituţionalitate se rezolvă asemănător unei „chestiuni prejudiciale” ivită în cursul procesului, deşi nu trebuie identificată cu aceasta. „Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România” (art. l, alin. 1 din Legea nr.47/1992). Aşadar, cum legea precizează (art.23, alin.2), excepţia ridicată „se trimite” Curţii Constituţionale, spre a se „pronunţa asupra constituţionalităţii acelei prevederi”;

6°. Potrivit legii, excepţia de neconstituţionalitate se ridică „în faţa instanţelor judecătoreşti” (art. l44, alin. L, litera „c” din Constituţie şi art. 23, alin. L din Legea nr.47/1992). Întrebarea care stăruie este dacă excepţia de neconstituţionalitate n-ar putea fi ridicată şi în faţa altor organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională decât instanţele judecătoreşti59. Faţă de sintagma din legea fundamentală şi din legea organică, s-ar părea că răspunsul nu poate fi decât negativ: atât art. 144, alin. L, litera „c” din Constituţie, cât şi art.23, alin. L din Legea nr.47/1992 se referă la excepţiile ridicate „în faţa instanţelor judecătoreşti”. Curtea însă – ca şi în sistemul italian, la

57 Art.23, alin.2 din Legea organică spune că invocarea neconstituţionalităţii se face „în cursul procesului”, fără vreo circumstanţiere privitoare la etapele acestuia. (Uneori, invocarea excepţiei s-a Scut pentru prima dată în apel, recurs sau în faţa Curţii Supreme de Justiţie). De aici nu s-ar putea totuşi deduce că excepţia de neconstituţionalitate ar putea fi invocată pentru prima dată în recursul exercitat în faţa Curţii Constituţionale. (Pentru o largă argumentare, a se vedea Decizia nr. 97 din 24 octombrie 1995, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 8 din 17 ianuarie 1996.)

58 Decizia Curţii Constituţionale, nr. 113 din 14 noiembrie 1995, în „Monitorul Oficial al României”, nr. 14 din 22 ianuarie 1996.

59 în dreptul italian, chestiunea incidenţă de neconstituţionalitate trebuie invocată „în cursul unui proces în faţa unei autorităţi jurisdicţionale” (art. l din Legea constituţională nr. 1/1948 şi art.23 din Legea nr.87/1953). Curtea italiană are o concepţie „foarte comprehensivă”, „atât de comprehensivă cât se poate spune”, relativizând cele două concepte, cel de „judecător” şi cel de „proces”. Interesul preeminent cu privire la certitudinea dreptului, ca şi interesul de a asigura respectul Constituţiei – preciza Curtea într-una din deciziile ei – interzice ca, făcând distincţie între diversele categorii de judecători şi de procese (categorii între care, de altfel, frontierele sunt adesea incerte şi contestate), să se excludă chestiunea incidenţă a neconstituţionalităţii. (A se vedea: Jean-Claude Escarras, raport, în voi. L'excepţion d'inconstitutionnalite, sous la direction de G. Conac et D. Maus, „Les cahiers constitutionnels de Paris I”, 1-er decembrie 1989, p.27-28.) care ne-am referit deja – a dat o interpretare extensivă sintagmei în discuţie, pentru a ajunge la concluzia că sesizarea ei poate fi făcută şi de o „instanţă administrativ-jurisdicţională”, argumentând soluţia substanţial şi persuasiv60;

7°. Deşi, izolat, reglementarea nu este consecventă prin termenii ei61, o deosebire trebuie de asemenea remarcată: în cazul controlului constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, ca şi în cazul exercitării controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, Curtea Constituţională se „pronunţă” (art.144, alin. L, litera „a” şi „b” din Constituţie, art.17, alin. L şi art.21, alin. L din Legea nr.47/1992); în cazul rezolvării unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională „hotărăşte” (art.144 alin. L, litera „c” din Constituţie şi art.23, alin. L din legea organică)62. S-ar părea că această alternanţă terminologică este întâmplătoare, aşadar fără semnificaţie nuanţată. Realitatea este însă alta. În cazul

60 A se vedea: Decizia nr.64 din 2 iunie 1994, în „Monitorul Oficial” al României, nr.177 din 12 iulie 1994. Într-o altă decizie, Curtea a precizat de asemenea că „puterea judecătorească”, în sens larg, cuprinde „toate organele de jurisdicţie, indiferent de natura lor”. (Decizia nr.3 din 2 februarie 1993, în C. D., p. 132, nr. 11) Totuşi, într-un alt context, prin coroborarea art.21 cu art.123 din Constituţie, Curtea a considerat că „justiţia” se înfăptuieşte de o categorie distinctă de autorităţi publice şi anume de „instanţele judecătoreşti”. (Decizia nr.35 din 1 iulie lţ->3 în C. D., p.219, nr.5). Curtea Constituţională a revenit însă – şi în opinia noastră nejustificat – considerând că ea nu poate fi sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate şi de instanţele Curţii de Conturi. (Decizia nr. 2 din 15 februarie 1995, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 47 din 13 martie 1995; Decizia nr.21 din 20 februarie 1995, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 55 din 23 martie 1995; Decizia nr. 14 din 13 februarie 1996. În acelaşi sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale, nr. II din 15 februarie 1995, în „Monitorul Oficial” al României, nr. 47 din 13 martie 1995.) Consecinţele nu pot fi ignorate. Judecătorul Curţii de Conturi în faţa căruia s-ar ridica o excepţie de neconstituţionalitate ar urma deci: a) Fie să ignore excepţia, procedând la soluţionarea litigiului, în condiţii reale sau aparente de neconstituţionalitate; b) Fie să o rezolve el însuşi. Sub ambele aspecte, soluţiile sunt inadmisibile.

61 Bunăoară, art.23, alin.2, din Legea nr. Al/1992 spune că excepţia ridicată se trimite Curţii spre a se „pronunţa asupra constituţionalităţii acelei prevederi”.

62 Tot astfel procedează Curtea Constituţională şi atunci când ea rezolvă contestaţii care au ca obiect „constituţionalitatea unui partid politic” (art. 144, alin. 1, litera „i” din Constituţie), art.29, alin. L din legea organică nu reia termenul „hotărăşte” din Constituţie, ci spune că, asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, Curtea Constituţională „decide”. Puterea Curţii de a „decide” este însă sinonimă aceleia de a „hotărî”, de a tranşa irevocabil o situaţie litigioasă.

Controlului „politic”, Curtea Constituţională se „pronunţă doar”, căci decizia ei nu are caracter „definitiv”, ci „obligatoriu”, în sensul că, în principiu, Parlamentul va trebui să deschidă procedura reexaminării legii sau regulamentului; în cazul controlului „concret”, decizia Curţii, emisă pentru rezolvarea unui incident de neconstituţionalitate, de care depinde poate soluţia unui proces, este „definitivă”, fie ca urmare a neatacării ei cu recurs, în termenul prevăzut de lege, fie ca urmare a soluţiei pronunţate în recurs, procedura reexaminării fiind exclusă;

8°. Problema cea mai complexă este însă aceea care derivă din interdicţia instituită de art.23, alin.3 din Legea nr.47/1992: „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145, alin. L din Constituţie”.

Prima şi cea mai semnificativă constatare pe care trebuie să o facem este aceea că acest text adaugă la reglementările Constituţiei63. Procedeul ni se pare nu numai inadmisibil, dar şi virtual periculos, ca precedent. Legile organice alcătuiesc – împrumutând expresia unor autori francezi – „legislaţia constituţională secundară”. Ele sunt legi de „aplicare” sau de „prelungire” a dispoziţiilor constituţionale, atunci când Constituţia se limitează la esenţial. Deşi „supra-legislative”, legile organice rămân totuşi „infra-constituţionale”64. Or, prin prevederile art. 23, alin.3 din Legea nr. 47/1992, nu numai că s-a „adăugat” la Constituţie, dar s-a îngrădit chiar aplicarea unuia dintre textele constituţionale.

Procedând la interpretarea art. 23, alin.3 din Legea organică se impune, într-adevăr, o a doua constatare. Întrucât legea se referă exclusiv la ipoteza în care constituţionalitatea legii a fost stabilită de Parlament, consecinţa inevitabilă este că ori de câte ori însăşi Curtea Constituţională a declarat constituţională o prevedere legală, sesizarea ei ulterioară cu o excepţie de neconstituţionalitate rămâne posibilă65. Consemnând această constatare, adăugăm doar că şi trebuie să rămână posibilă; a) Controlul prealabil şi preventiv nu poate îngrădi accesul liber la justiţie – inclusiv la justiţia constituţională – acesta fiind un

63 Aceeaşi observaţie a făcut-o şi T. Drăganu (op. Cit., p.258).

^P. Avril, J. Giequel, Droit parlamentaire, Montchrestien, Paris, 1988, p.182.

65 T. Drăganu, op. Cit., p.258 drept fundamental a cărui exercitare nu poate fi îngrădită prin „nici o lege” (art.21 din Constituţie); b) Controlul prealabil şi prevenitiv este un control politic şi abstract, controlul constituţionalităţii pe calea excepţiei este un control concret şi esenţialmente juridic; c) Prin neconstituţionalitatea unei legi, înainte de promulgarea acesteia, este lezat un interes general, prin neconstituţionalitatea unei legi a cărei aplicare urmează să se facă în procesul soluţionării unui litigiu se lezează sau poate să fie lezat, în principal, un drept subiectiv sau un interes legitim; d) în cazul controlului politic, ceea ce prevalează este asigurarea supremaţiei Constituţiei, în cazul controlului concret prevalează garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

O situaţie contradictorie şi de natură să bulverseze unitatea şi stabilitatea ordinii constituţionale poate rezulta în urma aplicării art.23, alin.3 din Legea nr.47/1992. Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi, în cadrul controlului de constituţionalitate înfăptuiut la sesizare şi înainte de promulgarea legii. Parlamentul, procedând la reexaminarea legii, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, înlătură obiecţiunea de neconstituţionalitate, adoptând legea în aceeaşi formă. Partea dintr-un litigiu aflat în faţa instanţei judecătoreşti nu va putea invoca excepţia de neconstituţionalitate sau invocându-o ea va fi pur şi simplu respinsă, formal, fără abordarea fondului excepţiei66, pe

66 Legea nu precizează cine anume va rezolva astfel excepţia de neconstituţionalitate, care, totuşi, a fost invocată: instanţa în faţa căreia ea a fost invocată sau Curtea Constituţională? Reîntorcându-ne la dispoziţiile art. 144, alin. 1, litera „c” din Constituţie, în sensul cărora Curtea „hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti”, precum şi la cele ale art. 1, alin. L din legea organică, potrivit cărora Curtea Constituţională este „unica autoritate de jurisdicţie constituţională”, am fi tentaţi să spunem că, totdeauna, Curtea trebuie să hotărască asupra excepţiei. În sprijinul acestei soluţii ar putea fi aduse şi prevederile art.23, alin.2 din lege, din acestea rezultând că judecătorul a quo poate verifica doar pertinenţa excepţiei, de respectiva prevedere dintr-o lege sau ordonanţă să „depindă judecarea cauzei”. Totuşi, credem că într-o astfel de situaţie, formal, inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate poate fi decisă de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat: a) Mutatis mutandis – fără să suprapunem situaţii cu totul diferite – s-ar proceda ca şi în cazul invocării excepţiei autorităţii lucrului judecat, instanţa urmând doar să constate că asupra aceleiaşi obiecţiuni de neconstituţionalitate s-a „pronunţat”, „definitiv”, ca „ultimă instanţă” Parlamentul, în condiţiile art. 145, alin. L din Constituţie; b) Procedând astfel, instanţa nu „rezolvă” ea însăşi excepţia de neconstituţionalitate -încălcâd astfel exclusivitatea în materie a Curţii Constituţionale – ci doar constată temeiul art.23, alin.3 din legea organică. Aşadar, din punctul de vedere al Curţii – „unica autoritate de jurisdicţie Constituţională” -textul legii ar fi neconstituţional, dar din punctul de vedere al Parlamentului acelaşi text ar fi constituţional. Pentru o asemenea situaţie paradoxală, oricâtă îngăduinţă ar fi să manifestăm, ideea de bizarerie juridică ne scapă, totuşi. (Ne putem închipui lesne o ipoteză care, după părerea noastră, demonstrează anacronismul interdicţiei examinate. In cadrul procedurii reexaminării legii, în condiţiile art. 145, alin. 1 din Constituţie, Parlamentul adoptă în aceeaşi „formă” textul considerat neconstituţional de Curtea Constituţională, tranşând astfel definitiv o obiecţie de neconstituţionalitate întemeiată pe „chestiuni de procedură constituţională”. Ulterior însă partea dintr-un litigiu invocă excepţia de neconstituţionalitate a aceluiaşi text, întemeiată pe „chestiuni substanţiale”, de reglementare în fond. Făcându-se aplicarea art.23 din legea organică, această excepţie nu va fi admisibilă. Inadmisibilitatea excepţiei va fi, evident, anacronică.)