Ion Budai Deleanu

Numărul deputaţilor şi al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

Potrivit art.148 din Constituţie, dispoziţiile acesteia privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale al cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. Constituţia nu poate fi revizuită – precizează acelaşi articol – pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.

Să observăm mai întâi că această formă de control al constituţionalităţii se realizează din oficiu şi apriori, întrucât autorul revizuirii este obligat, înainte de sesizarea Parlamentului, să depună proiectul de lege sau propunerea legislativă la Curtea Constituţională (art.37, alin. L din Legea nr.47/1992), iar controlul intervine înaintea oricărei proceduri în faţa Parlamentului asupra unui „proiect” sau asupra unei „propuneri” de revizuire.

Pare paradoxal că asupra unei iniţiative de revizuire a Constituţiei se exercită un control de constituţionalitate. „O iniţiativă de revizuire a fondului Constituţiei – s-a remarcat într-o opinie 83 – nu poate fi decât neconstituţională, căci orice modificare a Constituţiei presupune o îndepărtare de la textul ei iniţial. De aceea, în cazul iniţiativelor de revizuire a Constituţiei este de la început exclus ca ele să fie verificate de către Curtea Constituţională sub aspectul conformităţii conţinutului lor cu Constituţia”84. Aşa fiind – observa acelaşi autor – „Curtea Constiutuţională nu va putea pronunţa o decizie de neconstituţionalitate intrinsecă a iniţiativei de revizuire a Constiutuţiei, ci tot ceea ce va putea face va fi să emită un aviz, în cuprinsul căruia îşi va exprima opinia cu privire la compatibilitatea acestei inţiative cu realităţile economice, sociale şi politice ale ţării,

83 T. Drăganu, op. Cit, p.259 84Ibidem.

Cu ansamblul sistemului juridic în vigoare, sau, dacă este cazul, cu normele general admise ale dreptului internaţional, precum şi cu pactele şi tratatele la care România este parte”.

Paradoxul este însă numai aparent, pentru că – aşa cum judicios se remarca într-o altă opinie85 – atribuţia Curţii Constituţionale de a exercita din oficiu controlul de constituţionalitate asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei trebuie analizată în coroborare cu textele din Constituţie care privesc revizuirea acesteia, Curţii Constituţionale revenind-i misiunea nu de a împiedica iniţiativele de revizuire, ci de a se pronunţa dacă ele sunt făcute cu respectarea dispoziţiilor art.146 şi ale art. 148 din Constituţie. „Ca atare, o interpretare sistematică a dispoziţiilor constituţionale permite o clară determinare a dimensiunilor juridice ale acestei atribuţii”86.

Controlul înfăptuit de Curtea Constituţională va avea ca obiect deopotrivă constituţionalitatea extrinsecă şi constituţionalitatea intrinsecă a proiectului de lege sau a propunerii legislative de revizuire a Constituţiei. Sub primul aspect, ea va verifica dacă iniţiativa de revizuire provine de Ia subiectele expres şi limitativ arătate în Constituţie, iar în cazul iniţiativei populare dacă reprezentativitatea s-a asigurat atât în privinţa numărului minim de cetăţeni din cadrul electoratului, cât şi în privinţa numărului minim de judeţe din cadrul unităţilor administrativ-teritoriale. Tot sub aspectul constituţionalităţii extrinseci, Curtea va avea să se pronunţe dacă au fost sau nu respectate limitele revizuirii în raport de circumstanţele în care se solicită revizuirea87. Sub cel de-al doilea aspect – al constituţionalităţii intrinseci – Curtea va avea să se pronunţe dacă iniţiativa de revizuire nu trece dincolo de „bornele” fixate prin Constituţie în ceea ce priveşte obiectul revizuirii. Sub ambele aspecte, evident, Curtea exercită un controlde constituţionalitate, de conformitate a iniţiativei de revizuire cu prevederile legii fundamentale.

851. Muram, op. Cit., p.88 86Ibidem.

87 La circumstanţele de timp arătate de art. 148, alin.3 din Constituţie mai trebuie adăugată şi cea prevăzută de art.60, alin.4 din Constituţie, potrivit căruia, între altele, pe durata prelungirii mandatului Camerelor Parlamentului până la întrunirea legală a noului Parlament, nu poate fi revizuită Constituţia.

Principalele elemente procedurale ale controlului constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei sunt, potrivit legii, următoarele:

1°. Proiectul de lege sau propunerea legislativă având ca obiect revizuirea Constituţiei trebuie depusă de iniţiatorul revizuirii la Curtea Constituţională. Din termenii legii – „proiect de lege” sau „propunere legislativă” – rezultă că trebuie să fie o „iniţiativă formulată”, adică ea urmează să fie făcută în forma şi cu respectarea exigenţelor de tehnică legislativă;

2°. Curtea Constituţională – precizează art. 37, alin. 1 din legea organică – „este obligată ca în termen de 10 zile să se pronunţe asupra constituţionalităţii” iniţiativei de revizuire. Astfel cum este formulat textul art.37, alin. L, termenul de 10 zile pare a fi un termen imposibil de depăşit. Totuşi, dacă din motive temeinice, acest termen este depăşit88, aceasta n-ar putea atrage nici nulitatea deciziei pronunţate, nici deschiderea procedurii legislative de revizuire a Constituţiei în lipsa deciziei Curţii Constituţionale. Concluzia se sprijină nu numai pe faptul că termenul în discuţie nu este pur şi simplu un termen de procedură civilă, ci unul de procedură constituţională, dar şi pe dispoziţiile art.37, alin.3 din aceeaşi lege, potrivit cărora proiectul de lege sau propunerea legislativă poate fi prezentată Parlamentului „numai împreună cu decizia Curţii Constituţionale”. Un termen rezonabil trebuia însă stabilit, pentru a preveni un posibil, aşa zicând, „veto de buzunar” din partea Curţii Constituţionale, care ar fi putut împiedica iniţiativa de revizuire prin refuzul tacit de a se pronunţa asupra constituţionalităţii ei;

3°. Decizia Curţii Constituţionale se pronunţă în plen, cu votul a două treimi din judecătorii Curţii. Majoritatea calificată cerută în acest caz – identică de altfel cu majoritatea cerută pentru ca fiecare Cameră să adopte proiectul sau propunerea de revizuire – este deplin justificată de importanţa supremă a iniţiativei, ea punând în discuţie însuşi aşezământul juridic fundamental al ţării;

5°. Decizia se publică în „Monitorul Oficial al României”, potrivit cu exigenţele formulate de art. 145, alin.2 în fine din

88Ideea nu trebuie să surprindă, existând şi în procedura civilă termene stabilite imperativ, absolut, dar care totuşi pot fi depăşite. (De exemplu, termenele prevăzute de art.260, alin. L, de art.264, alin. L C.pr. civ.)

Constituţie şi care nu face nici o distincţie, sub acest aspect, între deciziile Curţii Constituţionale.

O problemă complexă rămâne totuşi aceea cu privire la efectele deciziei, în raport cu ceea ce Curtea Constituţională statuează sub aspectul constituţionalităţii extrinseci a iniţiativei de revizuire sau sub aspectul constituţionalităţii ei intrinseci.

S-a opinat că, atunci când iniţiativa de revizuire a Constituţiei este lovită de un viciu de neconstituţionalitate extrinsecă, decizia Curţii Constituţionale va fi obligatorie, în sensul că Parlamentul nu va putea lua în dezbatere o iniţiativă de revizuire a Constituţiei declarată neconstituţională de Curte. Situaţia se schimbă în cazul în care Curtea Constituţională ar fi chemată să se pronunţe asupra neconstituţionalităţii intrinseci a unui proiect sau a unei propuneri de revizuire a Constituţiei. Într-o asemenea situaţie, Curtea nu va putea să emită decât un aviz, al cărui conţinut politic va apare bine conturat odată ce va depăşi cadrele unei activităţi juridice obişnuite. Aşa fiind, este o scăpare a Legii nr.47/1992 prevederea potrivit căreia aceasta se pronunţă prin „decizii” asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, fără să se facă disctincţie între ipoteza neconstituţionalităţii extrinseci sau intriseci a unei asemenea iniţiative89.

Într-adevăr, potrivit art. 13, alin. L, litera „a” şi art.37, alin.2 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională, pronunţându-se asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, emite „decizii”, iar pe temeiul art. 145, alin. 2 din Constituţie aceste „decizii” sunt obligatorii. Numai că, din economia dispoziţiilor constituţionale şi ale legii organice, precum şi prin interpretarea sistematică a acestora, rezultă că, deşi toate deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, efectele lor sunt diferite, în raport de „situaţia de neconstituţionalitate” rezolvată (obligaţia promulgării legii, deschiderea procedurii legislative complementare de reexaminare a legii, reexaminarea regulamentului în sensul obiecţiunilor de neconstituţionalitate admise de Curtea Constituţională, rejudecarea cauzei civile sau a cauzelor penale, radierea partiduui politic neconstituţional). Totdeauna când Curtea are a se pronunţa asupra unei probleme de constituţionalitate, rezolvate în cadrul atribuţiilor ei de control al constituţionalităţii, ea emite „decizii”. Uneori, controlul este de „conformitate”. (Astfel, în cazul

89 A se vedea: T. Drăganu, op. Cit., p. 257 controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, constrolul este de conformitate, Parlamentul sau Camerele acestuia neputând să-şi atribuie mai multe prerogative decât le acordă Constituţia). Decizia Curţii Constituţionale obligă, în acest caz, la „conformare”. (Reluând exemplul dat, în cazul regulamentului, Parlamentul sau Camera nu va putea înlătura obiecţia de neconstituţionalitate). Alteori controlul este de „compatibilitate”, Constituţia nelimitând intervenţia normativă a puterii legiuitoare90. (Este cazul, bunăoară, controlului de constituţionalitate asupra legilor înainte de promulgarea acestora). Ei bine, în cazul controlului de constituţionalitate a iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, atât sub aspectul constituţionalităţii extrinseci, cât şi sub aspectul constituţionalităţii intrinseci, întrucât controlul vizează uneori „conformitatea” cu Constituţia, alteori „compatibilitatea” cu aceasta, efectele deciziei vor fi diferite91.

Secţiunea a 2-a

CONTROLUL ASUPRA ALEGERILOR PREZIDENŢIALE

265. Obiectul controlului şi tehnicile de control. Potrivit art. 144, alin. 1, litera „d” din -Constituţie, Curtea Constituţională „veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului”. Art.27 din Legea nr.

90 Asupra distincţiei dintre controlul de conformitate şi controlul de compatibilitate, a se vedea: Fr. Luchajre, Le Conseil Constitutionnel, Economica, Paris, 1980, p.99.

91 De exemplu, în cazul verificării constituţionalităţii extrinseci, Curtea decide că este întrunit numărul minim de deputaţi sau de senatori pentru a se da curs iniţiativei de revizuire a Constituţiei. Camerele constată însă că lista susţinătorilor iniţiativei nu este în totalitate reală. (Există precedente de acest gen în practica parlamentară românească cu privire la moţiunea de cenzură.) Aşa fiind, Parlamentul nu se va conforma pur şi simplu' deciziei Curţii. În cazul verificării constituţionalităţii intrinseci, uneori Parlamentul trebuie să se conformeze deciziei Curţii (de exemplu, când cerându-se prin iniţiativa de revizuire schimbarea formei de guvernământ sau a limbii oficiale, neconstituţionalitatea este de ordinul evidenţei aritmetice); alteori însă va aprecia el însuşi constituţionalitatea obiectului revizuirii (de exemplu, dacă prin revizuirea Constituţiei este afectată independenţa statului, independenţa justiţiei, sau, apreciere extrem de complexă, dacă prin revizuire se ajunge la suprimarea „garanţiilor” drepturilor şi a libertăţilor funadmentale).

47/1992, reluând textul constituţional, mai adaugă că atribuţia Curţii Constituţionale de a veghea asupra alegerilor prezidenţiale se realizează „în condiţiile prevăzute de legea pentru alegerea Preşedintelui României”92.

Atât termenul „veghează”, cât şi termenul „procedură pentru alegere” trebuie înţeleşi într-un sens larg, semnificând nu numai operaţii tehnico-materiale sau fapte materiale juridice, dar şi prerogativa de a decide în legătură cu incidentele ce pot apare în cadrul alegerilor prezidenţiale, până la confirmarea şi prezentartea în Parlament a rezultatelor sufragiului. Acestea fiind dimensiunile atribuţiei de control asupra alegerilor prezindenţiale, obiectul controlului şi tehnicile de control sunt diverse şi complexe, cum complexă este şi procedura pentru alegerea Preşedintelui României: l°. Un exemplar al propunerii de candidatură la funcţia de Preşedinte al României se înregistrează la Curtea Constituţională (art.9 alin.4 din Legea nr. 69/1992). Este adevărat că o primă verificare, sub raportul exigenţelor constituţionale şi ale legii organice, asupra propunerilor de candidaţi o va face Biroul Electoral Central, care „va primi propunerile numai dacă” sunt respectate condiţiile prevăzute de art.9, alin.2 din lege, dar revine de asemenea Curţii Constituţionale obligaţia să verifice dacă propunerile de candidaturi au fost făcute în condiţiile prevăzute de art.35 din Constituţie, art. 3 şi art. 10 din Legea nr.69/1992. (Pentru valorificarea constatărilor rezultate din aceste verificări ar fi fost util să se prevadă posibilitatea sesizării din oficiu a Curţii Constituţionale);

2°. Până la 20 de zile înainte de data alegerilor, candidatul, partidele, formaţiunile politice sau cetăţenii pot contesta înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii. Contestaţia se depune la Biroul Electoral Central, care o înaintează împreună cu dosarul candidaturii, în termen de 24 de ore, spre soluţionare, Curţii Constituţionale, iar aceasta o soluţionează în termen de 48 de ore de la înregistrare. Soluţia este definitivă şi se publică în „Monitorul Oficial al

92 Legea nr. 69 din 16 iulie 1992 pentru alegerea Preşedintelui României, în „Monitorul Oficial al României”, nr. 164 din 16 iulie 1992. A se vedea de asemenea: M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Vida, Alegerile parlamentare şi prezidenţiale, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p. 125-156.

României„ (art. ll din Legea nr.69/1992). Rezultă că: a) Subiectele controlului pot fi candidatul, partidele, formaţiunile politice sau „cetăţenii„. Posibilitatea oricărui cetăţean de a declanaşa controlul atribuie actului sesizării caracterul unei „acţiuni populare„, în consonanţă cu valorile democratice ale sufragiului şi în sensul accentuării semnifcaţiilor acestora; b) Forma pe care o îmbracă sesizarea este contestaţia, dar denumirea ei ca atare nu constituie o condiţie de primire şi de eventuală valorificare93; c) Obiectul contestaţiei îl constituie, după caz, înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii; înregistrarea ei, deşi nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege, sau neînregistrarea ei, cu toate că îndeplinea acele condiţii; d) întrucât legea nu invalidează contestaţia pentru faptul depunerii ei direct la Curtea Constituţională, urmează să admitem că ea este declanşatoare de efecte juridice şi într-o asemenea situaţie, de excepţie; e) Legea stabileşte un termen maxim imperativ pentru depunerea contestaţiilor şi o procedură de urgenţă pentru soluţionarea acestora: f) Soluţia Curţii Constituţionale este definitivă, în sensul că ea nu este susceptibilă de nici o cale de atac; g) Hotărârea se publică în „Monitorul Oficial”, nu numai pentru că, îndeobşte, actele Curţii Constituţionale sunt date publicităţii – una dintre cele mai semnificative expresii ale democratismului justiţiei constituţionale – dar şi pentru că regula publicităţii candidaturii este condiţia primară a validării ei prin sufragiu;

3°. În legătură cu campania electorală pot fi depuse plângeri sub motivul împiedicării unui partid, a unei formaţiuni politice sau a unui candidat de a-şi realiza propaganda. Aceste plângeri sunt rezolvate de biroul electoral de circumscripţie, dar împotriva soluţiei date plângerii se poate depune contestaţie, care se soluţionează de Curtea Constituţională, în termen de 3 zile de la sesizare (art.17 din legea electorală).

Art.17 nu se referă şi la plângerile, respectiv contestaţiile care au ca obiect nerespectarea „deontologiei electorale”, aşa cum este formulat art. 48, alin. L din Legea nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. Neîndoielnic însă unele plângeri

93 într-un alt context, Curtea Constituţională a decis de altfel că, pe temeiul art. 84 C.pr. civ., ea este obligată să dea cererii calificarea exactă, dacă aceasta poartă o denumire greşită. (Decizia nr.61 din 19 octombrie 1993, în CD., p.311, nr.3.) şi contestaţii vor putea avea şi un asemenea obiect şi cât priveşte desfăşurarea campaniei pentru alegerea Preşedintelui României, care se realizează, în principiu, potrivit dispoziţiilor legale privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului;

4°. Procesul – verbal pentru fiecare tur de scrutin, împreună cu dosarele electorale de circumscripţie, se înaintează la Curtea Constituţională, în termen de 24 de ore de la înregistrarea ultimului dosar (art.23, alin.3 din Legea nr.69/1992). Curtea Constituţională poate proceda la anularea alegerilor (art.24, alin. L din aceeaşi lege). Anularea – măsură irevocabilă şi cu consecinţe extrem de complexe -este înscrisă înt-un sistem riguros de exigenţe, care privesc motivele anulării, subiectele care o pot cere, termenul în care pot să o ceară, elementele de susţinere a motivelor, termenul în care Curtea Constituţională trebuie să soluţioneze cererea de anulare. Astfel: a) Anularea alegerilor poate să intervină numai în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă, iar aceasta este de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor la al doilea tur de scrutin; b) Cererea de anulare aparţine unor subiecte expres şi limitativ arătate: partidele, formaţiunile politice şi candidaţii care au participat la alegeri; c) Cererea trebuie făcută în cel mult 3 zile de la închiderea votării. Este un termen imperativ şi de decădere, nesusceptibil aşadar de întreupere sau suspendare; d) Cererea nu numai că trebuie motivată, dar ea trebuie să fie şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază. Potrivit principiului că nimeni nu-şi poate invoca propria culpă, cererea poate fi admisă numai dacă cel care a sesizat nu este implicat, el însuşi sau prin mandatarii săi, care au acţionat în numele, în limitele şi din împuternicirea mandantului – partid, formaţiune politică sau candidat – în producerea fraudei; e) Soluţionarea cererii se face până la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoştinţă publică a rezultatului alegerilor;

5°. Dacă Curtea Constituţională validează alegerile prezidenţiale, rezultatul este publicat în presă şi în „Monitorul Oficial al României”, pentru fiecare tur de scrutin. Actul de validare se prezintă Parlamentului (art.25 din Legea nr.69/1992) şi el produce următoarele consecinţe: a) Dobândirea mandatului de către cel ales; b) Obligaţia celui ales de a depune jurământul, în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlmentului, întrucât exercitarea efectivă a mandatului începe de la depunerea jurământului.

266. Hotărârile Curţii Constituţionale. Curtea Constituţională, în legătură cu operaţiunile juridice supuse supravegherii ei în cadrul procedurii pentru alegerea Preşedintelui României, precum şi pentru confirmarea rezultatelor sufragiului, emite „hotărâri”. Hotărârile se pronunţă – ca şi deciziile – în numele legii.

Hotărârile – precizează art. 28 din Legea nr.47/1992 – se adoptă în plen, cu votul majorităţii judecătorilor Curţii94.

Încercând o sinteză teoretică a hotărârilor pronunţate în materie de contencios electoral, pot fi reţinute câteva idei, principii sau concepte definite de Curte, dar şi unele inadvertenţe ori soluţii discutabile:

1°. O primă şi unică hotărâre s-a pronunţat fără participarea în „instanţă”95 a procurorului şi a magistratului – asistent. În celelalte cazuri însă, mai puţin situaţiile când Curtea a fost chemată să se pronunţe asupra rezultatelor privind alegerile prezidenţiale – de la primul şi de la cel de-al doilea tur de scrutin – precum şi în legătură cu validarea alegerii, prezenţa procurorului la instanţă a fost asigurată, acesta punând concluzii în fond. Această ultimă soluţie este cea corectă96, întrucât: a) Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales sunt drepturi fundamentale, iar garantarea cu maximă eficacitate a exercitării lor reprezintă condiţia imanentă a funcţionării unui sistem

94 în legătură cu alegerile prezidenţiale din 1992, Curtea Constituţională a pronunţat 43 de hotărâri (CD., p. 349-457). Exceptând hotărârile prin care Curtea şi-a declinat competenţa, toate celelalte contestaţii au fost respinse, două cu majoritate de voturi, restul cu unanimitate. Majoritatea cuvârşitoare a contestaţiilor au avut ca obiect fie neînregistrarea candidaturii la funcţia de Preşedinte al României, fie înregistrarea candidaturii. Contestaţiile au fost introduse de cetăţeni, candidaţi, partide sau alte formaţiuni politice. În general soluţia de respingere s-a pronunţat pentru că sesizarea s-a dovedit a fi „nefondată”, „netemeinică” sau „tardivă”.

95 Distincţia între „instanţă” şi „complet de judecată” este necesară, de participarea procurorului în cadrul completului de judecată neputând fi vorba. El nu este judecător şi nu desfăşoară o activitate de judecată.

96Din păcate, nici art. 12, alin.2, art.36, alin.3 şi 4 ale Legii nr.68/1992, nici art. II, art. 17, art.24 ale Legii nr.69/1992, nici art.27 din Legea nr.47/1992, nu cuprind o menţiune expresă cu privire la obligativitatea participării reprezentantului Ministerului Public.

Politic democratic; b) Normele electorale sunt – cum însăşi Curtea le-a calificat adeseori97 – norme de ordine publică; c) Potrivit art. 130, alin. L din Constituţie, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor98. Cât priveşte situaţia magistratului – asistent, urmează a fi observate prevederile art. 19, alin.3 din Regulamentul Curţii, în sensul cărora la şedinţele în plen participă, „în mod oblgatoriu”, magistratul – asistent desemnat de preşedinte, iar în cazurile prevăzute de lege99, reprezentantul Ministerului Public;

2°. Uneori, actul de sesizare a Curţii Constituţonale nu a fost corect intitulat100. Curtea, judicios, pe temeiul art.84 C.pr. civ., a calificat ea însăşi actul de sesizare, pentru a-i putea da rezolvarea legală şi adecvată. Evocarea art.84 C.pr. civ. Era, fireşte, nu numai necesară, dar şi posibilă, prin prisma celor arătate de art.26 din Legea nr.47/1992;

3°. Într-un caz, contestaţia a fost formulată oral. Curtea a decis că, în conformitate cu dispoziţiile înscrise în art.36, alin.5 din Legea nr.68/1992, precum şi cu alte prevederi din aceeaşi lege, cum sunt cele cuprinse în art.63, alin.2, „forma scrisă a contestaţiei este o condiţie de valabilitate”101. Într-adevăr, potrivit cu exigenţele formulate de art.36, alin.5 din Legea nr.68/1992 – care, prin art.28, alin. L din Legea nr.69/1992, au fost receptate şi pentru alegerile prezindenţiale – contestaţiile vor cuprinde prenumele şi numele, adresa şi calitatea contestatorului, prenumele şi numele candidatului,

97Prevederile art. 11, alin.2 din Legea nr.69/1992 au caracter imperativ – preciza în continuare Curtea – „caracter pe care-1 au de altfel, în general, reglementările Legii electorale, care, prin natura lor, se referă nemijlocit la un interes public”. (Hotărârea nr.4 din 1 septembrie 1992, în CD., p. 357, nr.3.)

98 A se vedea şi Decizia nr. 1/1995 a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea unor prevederi ale art. 45, alin. 1 C. pr. civ. („Monitorul Oficial” al României, nr. 66 din 11 aprilie 1995.)