Istoria imperiului bizantin

Slavii din Heilada nu 1-au preocupat deloc pe Constantin al V-lea. Mai curios este cã slavii, fugind de bulgari sau pãrãsind armata lor, s-au refugiat la Constantin al V-lea, care, am vãzut, i-a colonizat dincolo ele Bosfor, în Bithynia (762). Patriarhul Nikepho-ros (p. 68) urcã numãrul lor, poate exagerat, la 208.000. Aceasta a fost a doua strãmutare a slavilor în Bithynia, dupã cea dintâi,

"8 Theophanes, I, 429, Bonn, 662, o numeste „i

141
fãcutã de lustinian al II-Sea. Asa s-au rãspândit slavii în Asia Micã, dintre care s-a ridicat mai târziu rebelul Thoma Slavul.

Slavii în Peloponez. Sunt probe cã la mijlocul secolului al VUI-lea un mare element slav se afla în populatia Peloponezului. (Teza lui Fallmerayer, care nega cã în Grecia se afla vreun descendent al vechilor helleni, a fost combãtutã de Hopf, Hertzberg si altii). Asezãrile slave au început în ultima jumãtate a secolului al Vl-lea si, la mijlocul secolului al VUI-lea, depopularea provocatã de marea plagã (ciumã) a atras pãtrunderea unor mase mari. Complexitatea generalã a peninsulei era atât de slavonã, încât se vorbea de sclavinii. Chestiunea e a se determina cum erau distribuiti acesti strãini si ce pãrti ale Peloponezului au fost slavizate. Pentru a rãspunde la aceastã chestiune, numele locurilor sunt pentru noi o evidentã principalã.

Gãsim nume slave rãspândite aproape în toate pãrtile Peloponezului. Dar ele sunt comparativ putine în pãrtile de est, în Argolis si Laconia de Est. Ele* sunt numeroase în Arcadia si Achaia, în Elis, Messenia si Laconia de Vest. Dar existenta asezãrilor slave nu probeazã cã vechii locuitori hellenici au fost desfiintati în aceste districte. De fapt, putem spune numai cã o mare parte din Elis, povârnisurile Taygetului si o regiune de la sudul Laconici erau ocupate exclusiv de slavi, între Megalopolis si Sparta era atunci un însemnat oras, care a dispãrut complet, numit Veligosti, si aceastã regiune era probabil un centru slav"9.

Convertirea si hellenizarea slavilor începu în acelasi timp din veacul al IX-lea si, cu exceptia asezãrilor din Tayget si muntii Ar-cadiei, era completã în secolul al XH-lea. în timpul cuceririi Peloponezului de cãtre Villehardouin, patru elemente etnice sunt distinse de Philippson: 1) resturile vechilor helleni, amestecati cu slavi în Maina si Tzakonia (Kynuria); 2) greci bizantini (adicã: helleni bizantinizati si colonisti în alte pãrti ale imperiului) în orase; 3) slavo-greci vorbind greceste (rezultati din unirea slavilor si grecilor); 4) slavi aproape curati în Arcadia si Tayget.

"' V. cercetarea impartialã a lui A. Philippson, Zur Etnograp-hie des Peloponnes, în „Petermann's Mittheilungen", voi. 36, 1890.

342
Vechiul element grecesc trãia foarte curat poate în regiunile de nord-est ale Laconici. Locuitorii ajung a fi numiti tzakoni, iar regiunea Tzakonia; ei dezvoltã un dialect propriu. S-a presupus multã vreme cã ar fi fost slavi.

Morea. Fallmerayer, în armonie cu teoria slavã, propunea sã se derive numele Morea din si. more (mare). Aceastã etimologie înfruntã legile formãrii slavone a cuvintelor. Adevãrata etimologie a dat-o Hatzidakis80. 'O Mopeaq e format din (lopea (dud), cu sensul de „plantatie sau regiune de duzi" (|o.opecov). Gãsim numele aplicat mai întâi Elidei, de unde s-a extins asupra întregului Peloponez; si aceasta este amintirea cultivãrii extensive a duzilor pentru manufactura mãtãsii.

Cum vedem, cu o rarã energie, Constantin al V-lea se sili, în tot timpul domniei sale, a sfãrâma puterea celor doi vrãjmasi atât cie temuti ai imperiului, arabii si bulgarii. Dupã ce-i zdrobi pe cei dintâi în mai multe lupte si asigurã frontierele imperiului în Asia Micã, el se întoarse cãtre granita ele nord si izbuti a le da bulgarilor atâtea grele lovituri, care le aduserã o serie de revolutii menite a-i slãbi. Constantin al V-lea merse în mijlocul acestei eroice actiuni, am putea zice cã pe câmpul de bãtaie. El dãdu iarãsi prestigiu puterii militare a Imperiului si fu, fãrã îndoialã, prin energia si însusirile sale de general, unul dintre cei mai însemnati împãrati ai Bizantului.

în Apusul Europei, Carol Martel, fiul bastard al lui Pepin de Herstal, în mijlocul revolutiei generale ce cuprinsese de la un capãt la altul regatul franc, se aruncã în luptã, sperând sã reînvie în folosul sãu puterea tatãlui sãu. El obtinu mari succese. Bãtu pe

BZ, 2, p. 283 si urm. si 5, p. 341 si urm.

143

NICOLAE BÃNF.SCU

neustrieni, pe saxoni, frisoni, pe arabi lângã Poitiers (732), iar trupele sale intrarã de douã ori în Bavaria.

Murind în 741, lãsã puterea celor doi fii: Pepin si Carloman. Cel din urmã renuntã mai târziu la tron si Pepin, rãmas singur maiordomus (jnaître d'botef), îl depãrteazã într-o mãnãstire pe ultimul Merovingian. Sf. Bonifaciu, misionarul Romei între germani, îl unse, dupã modelul regilor antichitãtii iudee, transfor-mându-1 în unsul Domnului (751).

Longobarzii cucerirã, în 751, Exarhatul. Regalitatea francã ajunsã putere conducãtoare în Occident avea nevoie de sprijinul moral al papalitãtii.

Amenintarea Romei ar fi fost pentru regele franc un dezastru.

Papa stefan al II-lea era amenintat a deveni un episcop lon-gobard. Pentru franci, lovitura ar fi fost si mai mare: controlul papalitãtii în mâinile regelui longobard i-ar fi dat acestuia un mare prestigiu.

Pepin cel Scurt se decise. El tocmai scãpase de ultimul mero-vingian si luase coroana (noiembrie 751). Papa trece muntii si regele franc se decide. Primind a reînnoi cu mare pompã ceremonia ungerii sãvârsitã de Bonifaciu, papa conferã tinerei regalitãti carolingiene ceva din prestigiul demnitãtii pontificale si-si leagã soarta de aceea a urmasilor lui Carol Martel81.

în anul 756, Aistulf muri. Regele franc împinge la alegerea lui Desiderius, ca om maleabil, în schimbul sprijinului, îi stoarce tot ce ocupaserã longobarzii de 30 ele ani, sub Liutprand, adicã Bo-logna, Ferrara, Imola, Faenza, Ancona, pentru a le întoarce papei, toatã regiunea de la gurile fluviului Pad pânã la gurile Tibru-lui. Dar el cautã a recâstiga ce pierduse si când Pepin muri (septembrie 768), trecând puterea lui Carol (viitorul Carol cel Mare) si Carloman, Desiderius provoacã în Roma (771) revolta. El reocupã orasele pretinse mai înainte. Carol cel Mare intrã atunci în Italia, la 5 iunie 774. Desiderius capituleazã în Pavia. Tronul longobard e luat de regele franc, iar Desiderius e dus în captivitate.

81 L. Halphen, Les Barbares, col. „Peuples et civilisations", IV, ed. 1940, p. 217 si urm.

144
în Italia, în vremea în care Constantin al V-lea era ocupat cu aceste mari lupte în Orient, se întâmplã evenimente grave, ele pe urma cãrora imperiul suferã o slãbire însemnatã a stãpânirii sale clin pãrtile acelea.

în 751, regele longobard Aistulf izbuteste a cuceri Ravenna si Exarhatul. Tendintele de cucerire ale longobarzilor se îndreptau acum spre Roma, si papa stefan al II-lea, în fata primejdiei, se adresã împãratului, care-1 trimise a trata cu regele longobard. Papa merse la Pavia (oct. 753), clar regele fu neînduplecat si atunci stefan al II-lea, în loc de a se întoarce la Roma, trecu Al-pii, în cãutarea ajutorului necesar pe lângã regele francilor, Pe-pin. Nu se stie dacã papa, întelegând cã nu poate astepta nici un ajutor de la Bizant, s-a îndreptat spre franci pentru sprijinul sãu propriu, sau dacã, trimis de împãrat ca sã cearã o interventie militarã în Italia, si-a uitat datoriile sale de mandatar al imperiului si, poate, sub influenta stirilor primite de la Constantinopol, uncie tocmai atunci se pregãtea Sinodul iconoclast, s-a lãsat sedus de oferta lui Pepin si a trãdat cauza bizantinã. Chestiunea a fost mult discutatã si e greu ele lãmurit. Ceea ce stim sigur e cã regele franc a coborât în Italia, 1-a silit pe Aistulf sã restituie teritoriile, pe care însã, în loc de a le preda împãratului, le oferi papei. I le încredinta în mocl solemn, la anul 754, recunoscându-i dreptul de a le administra în numele sãu propriu. Papa a acceptat oferta lui Pepin.

în 756, imperiul întelese cã totul era pierdut, când ambasadorii sãi se prezentarã lui Pepin, venind din nou în Italia, iar regele franc le declarã cã nu pentru împãrat a venit în Italia, ci la rugãmintile papei. Exarhatul fu astfel pierdut si ruptura se fãcu între Constantinopol si Roma. împãratul nu se mai gândea acum decât cum sã-1 pedepseascã pe papã, în care vedea un supus neloial si trãdãtor, uzurpând un domeniu care era al imperiului. De la 756 si pânã la tratatele din 803 si 812 cu Carol cel Mare, nici o ambasadã bizantinã nu mai apãru la Curtea pontificalã. Politica bizantinã cãutã sã nu-i facã papei dificultãti, cãutând sã-i despartã pe franci, ceea ce nu izbuti, si fãcând aliantã cu longobarzii. în 759, se legã cu Desiderius (Didier), regele detronat, pentru a recuceri Italia, în 760, o flotã va merge în Italia, pentru a întãri escadra

145

NICOLAE BANESCU

din Sicilia si a pregãti o debarcare, încercarea nu reuseste si Ca-rol cel Mare, intervenind, în 774, în Italia, distruse regatul longo-bard si confirmã solemn papei donatia lui Pepin82.

în Italia, în vremea aprigelor lupte purtate ele Constantin al V-lea în Rãsãrit, se petrec schimbãri care slãbesc influenta Imperiului în aceastã parte, în 751, puternicul rege longobard Aistulf izbuteste a pune stãpânire pe Ravenna. Tendintele regelui longobarzi-lor se îndreptau în chip firesc spre Roma si aceasta îl hotãrî pe urmasul lui Zaharia (741-752), pe papa stefan al II-lea (752-757), sã caute un sprijin împotriva acestor primejdii. De la Bizant nu putea astepta un ajutor eficace, Constantin al V-lea fiind prins de luptele sale grele împotriva arabilor. El se îndreptã atunci pentru a înlãtura primejdia longobarzilor cãtre un alt popor germanic, la franci. Carol Martel dãduse (în octombrie 732) o mare loviturã arabilor spanioli, la Poi-tiers. Fiul sãu Pepin ajunse în 751 în fruntea Regatului francilor, în locul celui clin urmã Merovingian. Acestuia i se adresã stefan al II-lea si Pepin intervine în 754 în sprijinul sãu, dar împotriva longobarzilor, impunân-clu-i lui Aistulf a restitui Ravenna si un numãr de orase. Când însã nu se tinu de cuvânt si atacã Roma, Pepin se întoarse, în 756, încã o datã asupra longobarzilor, silin-du-i a restitui Papei mai multe orase.

Dupã ce am schitat puternica activitate desfãsuratã de Constantin al V-lea pentru apãrarea imperiului, sã vedem acum actiunea lui în politica bisericeascã1''1"1.

82 V. Ch. Diehl, L'Afrique byzantine, t. III, cap. l". Cf. F. La fin du monde antique, p. 358.

146

Lot,
Interventia împãratului în treburile Bisericii vine foarte târziu. Abia în 753, dupã ce îsi încheiase luptele biruitoare împotriva arabilor si-si asigurase tronul prin gloria armelor, îsi afirmã el hotãrât vointa în aceastã dezbãtutã problemã. Constantin al V-lea compusese discursuri, poruncind sã fie citite în biserici si douã Tratate de teologie în sprijinul iconoclasmului, silin-du-se a le da o bazã teologicã. Ele trebuie puse cu putin înaintea Sinodului iconoclast, deci pe la 752-753- Ostrogorsky a cãutat sã refacã aceste tratate din fragmentele pãstrate în discursurile Antirrhetikoi ale patriarhului Nikephoros, când constatã cã ideile acestor tratate au inspirat hotãrârile Sinodului clin 754. împãratul punea problema iconoclasmului pe terenul christologic, pe când înainte de el iconoclastii îi imputau cultului icoanelor numai idolatria. Constantin al V-lea pretindea cã nu e posibil sã reprezinte în icoane natura divinã a lui Christos, iar dacã se reprezenta natura umanã, se aducea atingere dogmei unirii celor douã naturi în Christos83.

Ca atâtia alti înaintasi ai sãi, Constantin al V-lea se hotãrî a convoca un Sinod ecumenic si a preface canoanele acestui Sinod în legi pentru imperiu. La 10 februarie 754, el chemã, prin urmare, la Constantinopol 338 de episcopi, din toate pãrtile Orientului. Acestia se adunarã în Palatul Hieria, pe coasta asiaticã a Bosforului. Dar caracterul ecumenic al sinodului era compromis prin lipsa reprezentantilor papei si a patriarhilor de Alexandria, Ierusalim si Antiochia. Patriarhul

83 G. Ostrogorsky, Studien zur Gesch. des byzant. Bilderstrei-tes, „Historische Untersuchungen", Heft 5, Breslau, 1929.

147
Anastasios murise (ianuarie 754) si împãratul îl puse ca patriarh, în plin sinod, pe cãlugãrul Constantin al II-lea. în lipsa lui Anastasios, sinodul fu condus de prelatii iconoclasti: Sisinnios din Perge (în Pamphylia), Basilios Trikakabos din Antiochia Pisidei, Theodosios Apsimar din Ephes, care prezida.

Lucrãrile sinodului tinurã pânã la 8 august 754. Partizanii icoanelor furã condamnati. Se interzise nu numai adorarea lor, dar si fabricarea acestora. Apãrãtorii icoanelor furã anatemizati, împãratii iconoclasti aclamati ca mântuitori ai lumii si ai luminilor ortodoxiei1^". Dacã definitiile date de prelati reflectã în anume puncte ideile împãratului, ei nu le primirã însã pe toate, pãstrarã doctrina mijlocirii Fecioarei si a sfintilor. La 8 august 754, se tinu sedinta ele închidere în Biserica Theotokos clin Blachernae, unde aceste hotãrâri furã proclamate în prezenta împãratului84.

Executarea hotãrârilor acestora se izbi ele mari greutãti si dãdu celor din urmã decenii ale domniei lui Constantin caracterul lor întunecat, împãratul negocia cu episcopi si cu simpli cãlugãri - ca Sfântul stefan cel Tânãr - pentru a obtine adeziunea lor. Dar silintele sale nu furã încununate de izbândã. El întâmpinã o vie rezistentã, mai cu seamã în mãnãstiri si o multime de cãlugãri emigrarã în aceastã epocã în Italia.

înarmat cu hotãrârile sinodului, Constantin al V-lea luã mãsuri energice împotriva rebelilor. Cãlugãrii furã

81 V. Grumel, Les regestes des actes du patriarcat de Constantino-pole, I, Les actes des patriarches, Fasc. II, Les regestes de 715 ã 1043, Socii Assumptionistae Chalceclonenses, 1936, p. 9-10, nr. 345.

148
prigoniti, exilati, închisi, iar uneori ucisi. Atunci pieri Andrei Calybitul de la Blachernae si Sfântul stefan cel Tânãr, ucis pe ulitele Constantinopolului. Mãnãstirile furã închise sau laicizate; bisericile distruse de la functiunea lor. Scrierile în sprijinul icoanelor au fost arse. Icoanele, distruse fãrã milã. „Cele care erau în mozaic, spune un contemporan, erau smulse; cele zugrãvite în culori, rase. Orice frumusete dispãru din bisericã." Astfel furã distruse frescele bisericilor de la Blachernae, care reprezentau scenele vietii lui lisus; dispãrurã mozaicurile si frescele care decorau Patriarhia si numeroase alte opere ale artei crestine. Manuscrisele ilustrate nu scãparã nici ele85, în locul scenelor religioase se puserã în bisericã, spune Viata Sfântului stefan cel Tânãr, „copaci sau pãsãri sau animale si mai ales curse satanice de cai, vânãtori, spectacole si jocuri de Hippoclrom" (8ev8pa f) opvea r\ t&a aXoya, Se Ta craTaviKâ tTiTiri^aaia, KDvfiyia, a mi iît7io5p6^ia). Cu alte detalii pitoresti, afirmatia este reluatã86. Asa fãcu Constantin al V-lea la Blachernae, dupã ce distruse scenele religioase, în locul scenelor de pe Milliarium, reprezentând al Vl-lea sinod ecumenic, el puse portretul vizitiului sãu favorit.

împãratul, iritat, procedã atunci violent împotriva adversarilor si era martirilor se deschide în 76l, prin uciderea cãlugãrului din Blachernae, Andrei Calybitul. Apoi, la 20 noiembrie 764, a fost ucis, pe ulitele Con-

85 Ch. Diehl, Mantiei d'art byz.

86 Migne, PG, 100, col. 1120. V. Amantos, 'loiopioc tot» 6/uLav-ri-vou Kpcx-rouc;, I, Atena 1939, p. 371. -•••

149

NICOLAF, BANESCU

stantinopolului, dupã ce suferise tot felul de chinuri, Sfântul stefan cel Tânãr. Adus de la Sf. Auxentiu si închis, el a fost târât, din ordinul împãratului, din închisoare de o bandã de oameni înarmati cu ciomege si ucis sub lovituri, în 765, Constantin al V-lea vru sã-i sileascã pe toti supusii sãi sã jure împotriva icoanelor. O adunare solemnã avu loc la Sfânta Sofia: patriarhul Constantin jurã cel dintâi pe cruce cã a condamnat întotdeauna icoanele si asemenea jurãminte se cerurã în tot imperiul.

Fiindcã rezistenta cea mai mare o opuneau cãlugãrii, Constantin al V-lea procedã cu cea din urmã violentã împotriva mãnãstirilor. Cãlugãrii erau obiectul insultelor celor mai triviale în public; ei furã adusi la Hippodrom si siliti a defila, fiecare cu câte o cãlugãritã de mânã, în huiduielile multimii, în acelasi loc furã executati, câteva zile în urmã, unsprezece înalti demnitari, acuzati de complot. Patriarhul Constantin, denuntat, fu exilat în insulele Printilor si apoi executat.

Furia împãratului se întinse si asupra monumentelor de artã. Atunci pierirã o multime dintre operele artei crestine. Biserica Sfânta Euphemia fu transformatã în Arsenal si grajd, în provincii se dezlãntui aceeasi violentã prigonire. Michail Lachanodrakon, strategul the-mei Trakesioi, a rãmas celebru prin persecutiile sale.

Când Constantin al V-lea se îmbolnãvi de teribila boalã care-1 rãpuse în câteva zile (14 septembrie 775) si care nu-i crutã nici familia, se pare cã a fost cuprins de remuscãri si, pe patul mortii, ne spune Theopha-nes, striga si spunea cã de viu a fost dat focului nestins si le cerea clericilor sã cânte imnuri Fecioarei, pe care atât de mult o jignise în viata sa (6owv KCU ^eycov, cm (,âv L.11 7ii)pi oca6LCTCp TiocpeSo'ftriv, TItV ie âyiocv

150
KOU OEOTOKOV t>p,vLÎcrfroa E^ccitcov 6 aaîtov-ooq a-DTfjc; e%i^p6<;).

Slavizarea Greciei si a Peloponezului, în timpul domniei lui Constantin al V-lea, e un eveniment însemnat, de care se vorbeste în legãturã cu o groaznicã epidemie care decimã atunci populatia imperiului. Relevând fragmentul în care Constantin Porphyrogenne-tos scria eai3A,a6cbi3r| 8 Ttâaoc fi xwa KOU yEyove 6dp6ocpo<;87, interpretat în sensul cã dupã ciuma din 746-747 toatã tara, adicã Peloponezul, „a fost redusã în sclavie", nu „slavizatã", A. Maricq observa88 cã sensul acestui verb denominativ depinde de întrebuintarea ce se dãdea în epoca lui Constantin al V-lea etnicului Zi3>icc6o<;, LKA,d6og, ZK/Ux6rrv6<;, ZK^a6îvo<;, adicã nu mai poate fi vreo îndoialã decât în cazul în care termenul încã de atunci servea pentru a-i desemna pe sclavi sau o categorie de sclavi.

Fr. Dolger a fãcut o anchetã metodicã, editând un act al mãnãstirii Iviron privitor la instalarea de ZK>.d6oi Bo<)A,yapoi în hinterlandul Thessalonicului în veacul al X-lea89. El ajungea la concluzia, „revolutionarã" dupã Maricq, cã, departe de a apãrea în sec. al Vl-lea, la Agathias (249, 3), cum scria Vasmer90, sau în

87 Const. Porphyrogennetos, De Thematibus, II, 6.

88 A. Maricq, Notes sur Ies Slaves dans le Peloponnese et en Bit-hynie, et sur l'emploie du „slave" comme appellatif, „Byzantion", 22, 1952, p. 337-355.

89 Fr. Dolger, Ein Fãli slavischer Einsiedlung im Hinterland von Thessalonike in lO.Jahrhundert, „Sitzungsberichte der Baye- . rischen Akademie der Wissenschaften, Philos.-hist. Klasse", 1952, l, 28 p. (cf. BZ 46, 1953, p. 210).

90 M. Vasmer în „Zeitschrift fur deutsche Wortforschung", 9, 1907, p. 22.

- . 151

NICOLAE BANESCU

secolul al VH-lea, cum afirma Amantos91, utilizând în mod gresit pecetea cunoscutã cu inscriptia ano •UKOCTCOV TOOV âv8pa7t68cflv TCOV ZKXa66o>v Tfjt (3ii3-t)v(ov e7tap%iaq, sensul de „sclav" e atestat pentru prima oarã în typikonul Pantocratorului din 1136! Maricq trãgea deci concluzia cã la Constantin Porphyrogen-netos, în secolul al X-lea, aKXa6cbvoo nu poate însemna decât „a slaviza"92.

Spre a-i stãpâni pe arabi, Leon al III-lea fãcuse aliantã cu chazarii si întãri aceastã aliantã prin cãsãtoria fiului sãu Constantin al V-lea cu fiica haganului (733).

Dupã moartea lui Constantin al V-lea, fiul sãu Leon al IV-lea, supranumit Chazarul (septembrie 775-8 septembrie 780), din cauza originii mamei sale, îi urmã în scaun, în afarã, el purtã cu succes lupta împotriva arabilor, în fata cãrora «câstigã douã biruinte: una lângã Germanicia (778), alta în thema Armeniakon (780), si cãutã sã intervinã în Italia, primindu-1 la Con-stantinopol pe Adalgis, fiul lui Desiderius, regele lon-gobard detronat de Carol cel Mare si atrãgându-1 de partea lor si pe ducele de Benevent, Arichis. înãuntru, îndulci mult mãsurile violente ale tatãlui sãu împotriva partizanilor icoanelor. Domnia sa, care fu de altfel scurtã, însemnã o perioadã de potolire a furiei iconoclaste. Cãlugãrii începurã a se întoarce în Constantino-pol, mãnãstirile a se popula din nou. împãratul dãdea bune sperante pentru restabilirea pãcii interne, când muri, la 8 septembrie 780, de boala pãrintelui sãu. Fiul sãu, Constantin al Vl-lea, asociat la domnie din

91 K. Amantos în npaictiKâ ifjq 'Am5îi|iiac; 'Afhivwv, 7, 1932, P-235.

92 A. Maricq, op. al, p. 337-340.

152
776, avea numai 10 ani si împãrãteasa Irene luã frâiele Imperiului, ca regentã.

Leon al IV-lea e zis Chazarul, fiindcã era nãscut din prima cãsãtorie a lui Constantin al V-lea cu o printesã chazarã. El era de o fire mai blândã si avu în privinta icoanelor o atitudine mai îngãduitoare. Chiar dacã politica religioasã nu se schimbã cu totul, mãsurile lui împoriva partizanilor cultului nu au avut nimic din violenta celor ale tatãlui sãu. Theophanes ne spune cã adoratorii icoanelor, mai multi dintre functionarii Curtii, au fost bãtuti în public si închisi, dar executii nu s-au mai fãcut (Theophanes, 453). Aceastã îndulcire a mãsurilor se datoreazã, desigur, si influentei împãrãtesei Irene, o athenianã crescutã în ideile religioase si în cultul icoanelor.

Leon al IV-lea avea cinci frati vitregi, fiii lui Constantin al V-lea clin altã cãsãtorie. Doi dintre acestia fuseserã ridicati de tatãl lor la rangul de caesar si alti doi la cel de nobilissimos, pe care îl obtinu si cel mai mic, de la Leon al IV-lea. Când Leon al IV-lea îl asocie la tron pe fiul sãu si-1 încorona la 24 aprilie 776, senatorii, reprezentantii armatei si ai profesiunilor93 s-au îndatorat prin jurãmânt scris sã pãstreze credinta noului încoronat ca unicului mostenitor al tronului. Aceasta aratã progresul realizat de principiul stãpânirii unuia singur, prin mãrginirea dreptului de succesiune la tron la cel mai în vârstã fiu al împãratului^.

3- Irene si prima restauratie a icoanelor

Ca si Athena'is-Eudokia, Irene era athenianã din nastere, iar cãtre sfârsitul anului 768 fusese adusã la Constantinopol, unde-si celebrase, cu pompa obisnui-

93 Theophanes, 449: Oî ie TWV t3e(j.dTcov KCU iî\t

rai TCOV eoco Tccy^idicov Kod TCOV TioXucov rcocvccov KOU epyoco-iripiaKcov. E vorba de toate stãrile sociale, nu numai factorii traditionali: armata, poporul, senatul.

94 Ostrogorsky, op. cit., p. 120.

153

NICOLAE BANESCU

ta, cãsãtoria cu mostenitorul tronului. Dar Atena veacului al VUI-lea nu mai era aceea din veacul al V-lea. Nu mai era cetatea pãgânã, orasul universitãtii, plin de amintirea filosofilor ilustri si a scriitorilor clasici, pãstrând cu pietate în umbra templelor cultul zeilor proscrisi, în vremea Irenei, Atena era un mic oras de provincie linistit, în care Parthenonul ajunsese o bisericã, unde Sfânta Sofia o înlocuise pe Pallas-Athene si sfintii luaserã locul zeilor, în acest mediu nou, Irene primise altã educatie decât aceea pe care o avusese Athenai's, ea era o credincioasã devotatã Bisericii, de o pietate pe care o aprindeau si mai mult evenimentele grave ale epocii.

Marea chestiune arzãtoare care agita lumea, ele la Leon al III-lea, împãrtise societatea bizantinã în douã tabere. Lumea oficialã, clerul curtii, demnitarii, înalta clasã si armata erau partizanii reformei împãratilor iconoclasti, pe când clerul de jos, poporul, clasele de mijloc, femeile nu se puteau despãrti de icoanele pe care le adorau si în puterea minunatã a cãrora credeau.

Când Irene intra în familia imperialã, persecutia era în toi. Dar când Constantin al V-lea muri, se observã o îndulcire a violentelor la începutul domniei urmasului sãu si lucrul acesta se datora, desigur, influentei împãrãtesei. si dupã moartea lui Leon al IV-lea, în 780, Irene, luând personal conducerea imperiului, adoptã o atitudine hotãrâtã în favoarea icoanelor.

Se stie cã Irene era o femeie frumoasã si, în mijlocul unei Curti stricate, ea avu o purtare ireprosabilã. Ea a fost mai cu seamã o mare ambitioasã, în tot timpul vietii sale a voit sã domneascã si marea sa ambitie, care nu-i îngãdui nici fiului sãu un loc alãturi de