Istoria Romei

Eugen Cizek

moştenesc şi dezvoltă gestionarea economică practicată de Hieron al II-lea, regele Syracuzei. în ce priveşte comerţul, Roma asumă sistemul economiei greceşti. Economia, focalizată pe schimbul de mărfuri, se impune în chip pregnant¹.

Religia

Izomorfismul religiei romane cu antropomorfismul celei greceşti continuă să progreseze. Triada capitolină, de sorginte etruscă, formată din Iupiter, Iunona şi Minerva, substituie total pe cea indoeuropeană primitivă, constituită din Iupiter, Marte şi Quirinus. Deşi Quirinus, zeu al fertilităţii, cum am mai arătat, legat de a treia funcţie indoeuropeană dumeziliană, reglementa raporturile juridice între cetăţeni, Quirites. Romulus fusese asimilat lui Quirinus. încât triada mai recentă devine o poliadă naţională. Foarte iute, Venus, Vulcan, Mercur, Neptun, Hercule, Dioscurii - la care ne-am referit mai sus -, Apollo şi Esculap au fost implantaţi de etrusci şi de grecii campanieni la Roma, unde s-au alăturat zeilor latini Vesta, Ianus, zeităţilor italice Ceres, Liber, Libera. Au fost divinizate abstracţiuni ca Soarta (Fortuna), Victoria, Abundenţa (Ops), Virtutea (Virtus), Libertatea (Libertas), Pietatea (Pietas), Loialitatea (Fides) etc. Au continuat să fie exaltaţi zeii străvechi ca Anna Perenna, care marca reînnoirea anului, Robigus, ce apăra cerealele de degradare, Consus, menit să păstreze grânele în silozuri. Anumite zeităţi mărunte vegheau asupra vieţii private şi, cum am semnalat în fraza precedentă, asupra ostenelilor rurale.

Ele guvernau naşterea, hrănirea şi şcolaritatea copilului. Vitumnus şi Sentinus îi dădeau viaţă şi sensibilitate, Opis îl culegea de pe pământ, Vaticanus îi deschidea gura pentru cele dintâi sunete, Leuana îl ridica de pe sol, Cunina îl îngrijea în leagăn, Potina şi Educa îi dădeau să mănânce şi să bea, Pauentina îl ferea de spaime. Când mergea la şcoală îl ocroteau Aheona şi Adeona. Alte entităţi divine specializate patronau noaptea nunţii. Domiducus conducea mireasa în locuinţa mirelui, unde o vegheau Domitius, Manturna, Virginiensis şi Subigus. Existau 24 de mici zeităţi agrare, Seia, pentru însămânţâri, Segetia, pentru culegerea recoltelor, Tutilina, Proserpina, Nodutus, Volutina, Patelana, Hostilina, Flora, Lacturnus, Matura, Runcina, toate pentru operaţiile dezvoltării plantelor. în legătură cu riturile sacrificiilor hărăzite zeiţei Ceres şi „Pământului", Tellus, se remarcau mici zei ai operaţiilor pendinte de lucrarea ogoarelor, ca Veruactor, Redarator, Imporcitor, Insitor, Obarator, Occator, Sarritor, Subruncinator, Messor, Conuector, Conditor, Promitor. Unii zei au fost laici şi au devenit personaje istorice: tâlharul Cacus, eroul Horatius Cocles, pe când Romulus s-a identificat, cum am remarcat mai sus, cu zeul Quirinus. Fluviul Tibru a fost de asemenea divinizat. în fruntea zeităţilor se afla, desigur, Iupiter, adorat în diverse ipostaze: drept Cel mai Bun şi Cel mai Mare, Optimus Maximus, ca zeu al reglării ploilor, Iupiter Elicius, ca acela ce oprea soldaţii romani să fugă de pe câmpul de luptă, Iupiter Stator, ca acel ce chezăşuia tratatele cu alte popoare, Iupiter Lapis. Unii zei au fost importaţi în Roma, la date precise şi din locuri cunoscute. Prima divinitate de import a fost Diana, zeiţa latină din Aricia, la origine divinitate a luminii nocturne. A fost adus în Cetate, pentru a combate maladiile şi febra, în 293 î.C, Asklepios, sub numele de Aesc(u)lapius ori Esculap. în 180 î.C, s-a format triada divină a sănătăţii publice: Apollo, Esculap şi Hygeia. Au fost importaţi zei greci ai comerţului. Cu prilejul unor operaţii militare, s-a recurs uneori la confiscarea zeităţii inamicului,

Republica Romană: Viaţa Internă

,77

spre a-l defavoriza pe acesta. Astfel au fost transportate la Roma Iunona, Iuno, de la Veii, şi Vertumnus, de la Volsinii. Sanctuarele anumitor divinităţi abstracte aminteau câteodată de o împrejurare istorică precisă. S-a înălţat, de către Camillus, un templu al Concordiei, în plină discordie între romani. Romanii nu s-au îndeletnicit cu o structură teologică coerentă. Ei se deosebeau de vecinii lor etrusci. Considerau că abundenţa zeităţilor nu era dăunătoare. Voiau să nu uite pe niciuna.

Proliferau puterile divine, numina. în spatele fiecărui tufiş sau izvor de ape romanii întrevedeau un numen. Fiecare om dispunea de o forţă supraumană personală, un „geniu", genius, propice. Zeii rustici şi casnici erau foarte numeroşi. Am menţionat numai pe cei mai importanţi. Noi culte şi noi credinţe s-au infiltrat, la Roma, unde au aflat o receptivitate notabilă. Am remarcat mai sus sosirea zeiţei Cybele. Dar încep să apară adepţi ai zeilor orientali, de pildă cei ai lui Serapis. Acest zeu egiptean era închipuit ca un Zeus-Iupiter bărbos. Asigura fertilitatea solului şi vindecarea bolilor. Era asociat zeiţei egiptene tradiţionale Isis. Pătrund de asemenea pitagorismul şi orfismul. Pitagoricienii, la care ne-am referit anterior, contestau mitologia tradiţională, interpretată de ei în sens simbolic şi moral. Preconizau un mod de viaţă auster, riguros structurat, sub conducerea unor maeştri, şi credeau în metempsihoză. Orfismul asimila corpul omenesc unei închisori şi pleda pentru purificarea lui, în vederea naşterilor succesive. Propovăduia o existenţă ascetică. Unele idei agnostice se infiltrează în mediile intelectuale elenizante, precum în cel al cercului Scipionilor. Dar adepţii agnosticismului sunt încă foarte puţin numeroşi. Pitagorismul fusese la mare cinste în Tarent, unde se spunea că ar fi locuit Pitagora. în 181 î.C, a fost descoperit (se afirma că întâmplător) la picioarele colinei Ianiculum mormântul lui Numa Pompilius. Aici se aflau, într-un sipet, pe lângă lucrări latine de drept pontifical, scrieri greceşti pitagoriciene. Pretorul urban Quintus Petilius a obţinut de la senat arderea în public a acestor texte. Orfismul se exprima în versuri sacre şi în oracole puse pe seama lui Orfeu. Ca şi prin formule de rugăciune înscrise pe tăbliţe, de fapt pe „lamele" de aur, extrase din morminte, precum cel descoperit la Thurii, în Grecia Mare, în 1974. Ele ilustrau dragostea pentru Euridice, pe care Orfeu ar fi readus-o din Infern. Se impunea o relaţie cu zeiţele salvării de la Eleusis, Demetra şi fiica ei Persefona, smulsă lui Pluton, şi cu Dionysos-Bacchus, coborât şi el în Infern, ca să readucă pe pământ pe propria mamă.

Propagarea misticismului orfico-pitagorician a declanşat la Roma o reacţie naţionala. Cu atât mai mult cu cât el era înrudit cu bacchismul. Celebru a fost scandalul bacchanalelor, amintit în alt subcapitol. Acest scandal pare surprinzător, cu atât mai mult cu cât s-a declanşat într-o Romă receptivă la acceptarea unor noi culte religioase şi, în general, a aporturilor altor popoare, adesea mai cultivate decât tânăra naţiune romană. Bacchismul a survenit, este adevărat, după treizeci de ani de grele războaie, generatoare de reacţii atât de contradictorii printrecetăţeni, divizaţi între receptarea unui nou mod de viaţă şi apărarea obstinată a austerităţii tradiţionale, a faimosului mos maio-riirn. Acest scandal a prilejuit, în 186 Î.C, cel puţin în aparenţă, o ripostă naţională şi pontificală.

Totul a purces de la un fapt banal de viaţă (Liv., 39, 8-l9). O curtezană lîbertă, Hispala Fecenia, se considera părăsită de tânărul său amant, Aebutius, un cavaler, orfan de tată. Acesta îi mărturisise faimoasei frivole că trebuie să n-o mai frecventeze zece zile şi nopţi, deoarece este obligat

78