Istoria Romei

Eugen Cizek

să se iniţieze în misterele bacchice, desfăşurate de regulă pe întuneric. Hispala, care se credea abandonată în favoarea unei rivale oarecare, înfăţişează tânărului misterele bacchice în cele mai întunecate culori. Pretindea că fusese şi ea cândva iniţiată în aceste mistere. Complet perturbat, Aebutius îşi previne mama şi tatăl vitreg că renunţă la iniţiere. Cei doi, mânioşi, îl alungă din casă. însă tânărul, sfătuit de mătuşa sa, care îi oferise adăpost, povesteşte tot ce auzise consulului. Acesta din urmă convoacă pe Hispala, care şovăie să-i relateze tot ce ştia despre misterele secrete, pentru a nu stârni mânia iniţiaţilor, care ar fi putut s-o rupă în bucăţi cu mâinile lor, ca denunţătoare. în cele din urmă cedează şi îi dezvăluie cum se desfăşurau misterele bacchice. Consulul Postumius întocmeşte un raport, pe care îl prezintă senatului.

A urmat o hotărâre vestită a senatului, „senatusconsult despre bacchanale", senatus consultum de Bacchanalibus, al cărui text a fost descoperit, gravat pe bronz, în Calabria, în 1640. Cultul lui Dionysos-Bacchus n-a fost interzis, dar practicile sale au fost minuţios reglementate. în schimb, s-au adoptat crunte măsuri represive împotriva celulelor secrete, lojilor adepţilor. Au fost lovite şapte mii de persoane, bărbaţi şi femei. Mai mult de şase mii de inşi au fost întemniţaţi sau condamnaţi la moarte. Represiunea nu a purtat doar asupra Romei, ci a lovit şi restul Italiei, în special sudul ei, dar şi Volsinii, oraş etrusc. De altfel, Titus Livius (39, 14, 3) ne informează că bacchismul se propagase masiv în Etruria¹⁴. Ferocitatea represiunii nu comporta numai conotaţii religioase. Amestecul sexelor şi persoanelor, cetăţeni, peregrini, sclavi, adulţi şi „minori", misterul întrunirilor bacchice, caracterul lor prea liber, aproape indecent, sfidau morala romană şi sugerau primejdia unui complot. Componenta politică a represiunii pare prevalentă. Structurarea bacchanalelor în loje secrete, numeroase şi închise, scăpa de sub controlul statului şi îngrijora senatul. Cum am remarcat într-un subcapitol anterior.

Calendarul, sacerdoţii si riturile

Calendarul corespundea preocupării romanilor de a organiza viaţa lor şi activităţile religioase. Alcătuirea sa era atribuită regelui Numa Pompilius, dar elaborarea sa a reclamat mai multe veacuri şi s-a datorat în mare parte etruscilor, care au transformat calendarul roman primitiv într-un sistem lunaro-solar, cu o lună suplimentară o dată la doi ani. Unele sărbători nu poartă numele unui zeu. Numeroase sunt cele care se reclamă de la zeităţi complet uitate în secolul al H-lea î.C. Ianus deschide anul, Iupiter fixează reperele lunilor anului la aşa-numitele ide, Marte ocroteşte începutul sezonului activ şi lansarea primăverii, după ce Februus, sosit din zona sabină, prezidase purificările. Aprilis, venit din Etruria, împărtăşeşte cu Maius, de sorginte latină, momentul fertilităţii. Luna iunie conotează prezenţa Iunonei, în persoana căreia se amalgamează elemente latine, etrusce şi general mediteraneene. Ciclurile agrare şi ciclurile militare se combină strâns între ele, lăsând anumite luni fără sărbători: septembrie, octombrie şi îndeosebi ianuarie. De altfel şi astăzi, în aceste luni, există puţine sărbători religioase. Reperele fiecărei luni, în funcţie de care se determină celelalte zile, sunt nonele, în zilele de 5 şi 7, idele, în zilele de li şi 15 (7 şi 15 în martie, mai, iulie şi octombrie) şi calendele la sfârşitul lunii în cauză. în total, odată cu multiplicarea sărbătorilor, se înregistrează 111 zile nefaste ori sacre şi 243 de zile faste, dintre care 192 sunt hărăzite activităţilor publice,

Republica Romană: Viaţa Internă

79

ca zile comiţiale. Calendele, nonele şi idele erau „zile religioase", dies religioşi, improprii pentru celebrarea căsătoriilor; zilele consacrate „sărbătorilor publice", feriae publicae, erau de patru tipuri: fixe. feriae statiuae, mobile, feriae conceptiuae, extraordinare, feriae imperatiuae (prescrise de către pretori şi consuli), şi, poate, zilele de târg, nundinae. în zilele de sărbătoare aveau loc sacrificii oferite zeilor, jocuri celebrate în onoarea lor, banchete sacre. Colegiile sacerdotale au proliferat sensibil sub Republică. Sistemul străvechi, diriguit de rege, a fost dezmembrat. A rămas un rex al sacralitâţii, câtva timp conducător al religiei romane. Cum am mai remarcat în capitolul anterior, totuşi în „casa" sa, Regia, au rămas birourile conducerii religiei romane şi locaşul sacrificiilor aduse lui Ianus, lui Iupiter, lui Marte, Iunonei şi zeiţei abundenţei recoltelor, Ops. A fost înlocuit, în postura de şef suprem, de către pontifex maximus, fără ca acest rex să dispară cu desăvârşire. Funcţionează de asemenea cincisprezece „flamini", flamines, dintre care trei sunt consideraţi majori (ai lui Iupiter, Marte şi Quirinus). Flaminii sunt strict reglementaţi şi poartă pe cap o căciulită ascuţită la vârf, apex. Există doisprezece flamini minori. Cuvântul flamen se înrudeşte cu indianul brahman. Importanţa flaminilor a scăzut în favoarea pontifilor, pontifices, ajunşi la numărul de şaisprezece. Le incumbă supravegherea calendarului, a sărbătorilor, alegerea altor sacerdoţi, controlul disciplinei sacerdotale, al religiei casnice, cultul morţilor. Cuvântul pontifex se înrudeşte cu „punte" sau „pod", pons: ar fi deci „făcător de pod". Pontifii cunosc în profunzime dreptul sacru şi veghează asupra anumitor arhive, în care se află „analele", annales, adică listele evenimentelor apreciate ca relevante, petrecute în decursul fiecărui an, ca şi hotărârile sortite a făuri jurisprudenţâ. Am menţionat mai sus colegiul celor şase vestale, responsabile de întreţinerea focului sacru. în secolul al IV-lea î.C. se numără şapte vestale. îşi începeau activitatea când erau încă fetiţe, când aveau între şase şi zece ani. Această activitate este prelungită preţ de treizeci de ani. Erau legate, la origine, de rex. în fruntea lor se afla „cea mai mare vestală", uestalis maxima. Vestalele se bucură de un prestigiu deosebit. Puteau să graţieze un condamnat la moarte, aflat în drumul lor. Se atribuie o putere miraculoasă rugăciunilor lor. Cei nouă auguri, ajunşi la şaisprezece în secolul I î.C, luau auspiciile ori asistau magistraţii civili care efectuau o asemenea operaţie, cu prilejuri importante: desfăşurarea lucrărilor unei adunări populare, a unei bătălii, a întemeierii unui oraş, eventual a unei colonii, a consacrării unui templu, a debutului unei anumite magistraturi. Augurii tălmăceau zborul păsărilor. Răspunsul dat de ei trebuia, în principiu, respectat cu stricteţe. în orice caz, augurii erau învestiţi cu o pondere politică notabilă. Desigur, există numeroase alte colegii sacerdotale. Ele sunt foarte vechi sau se reclamă de la o înfiinţare care se pierde în negura timpurilor. Anumite confrerii sacerdotale sunt însă recente, precum cea a celor şapte preoţi având ca misiune banchetele sacre, septemuiri epulones, creat începând cu 196 î.C. Deosebit de relevantă este solidaritatea celor zece sacerdoţi, ulterior cincisprezece, însărcinaţi cu gestionarea sacrificiilor, quindecernuiri sacris faciundis. Ei constituiau un grup preoţesc care gestiona jertfele aduse zeilor, procurarea de prodigii, introducerea unor noi culte religioase şi consultarea aşa-numitelor Cărţi Sibylline. Se afla în cauză o culegere de răspunsuri ambigue, ajunse la Roma din Cumae ori din Etruria şi achiziţionate de Tarquini. Incontestabil, aceste Cărţi comportau răspunsuri interpretabile în orice mod. Erau atribuite unei profete inspirate de zei, Sibylla, care s-ar fi aflat într-o peşteră din vecinătatea localităţii Cumae. Era omoloaga profetei elenice de la Delphi, faimoasa Pythia. Erau consultate în împrejurări grave, pe care trebuia să le înfrunte Roma: războaie eşuate, ploi de sânge, naşteri de monştri etc. Sub influenţă greacă, începând din 199 î.C, s-au introdus lectisternia - ospeţe religioase, unde
80