Istoria Romei

Eugen Cizek

de cel de Romulus, îndeosebi ca sonoritate. Federaţia a fost condusă de căpetenii, desemnate de romani ca „regi", reges. Termenul rex este de origine indoeuropeană. In sanscrită se reperează raja, iar în idiomurile gallice exista rix. Irlandezii folosesc rig. Termenul rex provine din acelaşi radical cu verbul rego,-ere, care evocă mişcarea pe linie dreaptă. Concomitent, rex se înrudeşte cu „drept", redus, şi cu regula. Rădăcina reg- sugerează şi o filiaţie cu leg-, care indica legea.

Roma regală

în conformitate cu vulgata privitoare la „primordiile" Romei, până la abolirea regalităţii ar fi asumat funcţia de „rege", rex, al Romei, şapte personaje, dintre care doi ar fi fost latini, doi sabini şi-trei etrusci. Aceştia ar fi fost: Romulus, latin (753-717 î.C, coleg cu „şeful" sabin Titus Tatius), Numa Pompilius, sabin (717-673), Tullus Hostilius, latin (672-641), şi Ancus Marcius sau Martius, sabin (64l-616). Latinii şi sabinii şi-ar fi împărţit deci „regalitatea" Romei. Această legendă ilustrează presiunea masivă a sabinilor, coborâţi din munţi, atât în secolul al VUI-lea, cât şi ulterior, în secolul al Vl-lea î.C. Legenda răpirii sabinelor, datorată imigranţilor latini, care nu aveau femei, ilustrează infiltrarea sabină în Roma. Ar fi urmat trei „regi", de fapt lucumoni etrusci: Tarquinius I Priscus (616-579), Servius Tullius (578-535) şi Tarquinius al II-lea, supranumit „cel trufaş", Superbus (534-509). în realitate, aceste domnii şi cifre sunt mai mult decât suspecte. Este practic imposibil ca aceşti regi să fi domnit fiecare 25-30 de ani. Ei au fost contabilizaţi ca şapte, prin analogie cu cele şapte coline ale Romei. De fapt, trebuie să fi asumat funcţia regală sensibil mai multe căpetenii. Printre aceşti regi, neconsemnaţi de vulgata, trebuie să se fi numărat Mezentius, aşezat de vulgata la originea troianâ a Romei (Liv., 1, 2, 3). El pare să fi provenit din cetatea etruscă numită Caere şi să fi fost fidel aliat al latinilor (DH, 1, 65, 5). De asemenea, nu au fost doi Tarquinii, ci cel puţin patru, printre care trebuie să se fi numărat Arruns Tarquinius şi un anumit Gnaeus Tarquinius. Fără îndoială, şi regii latino-sabini trebuie să fi fost mai mulţi. De asemenea, regii etrusci proveniţi din Vulci au fost mai numeroşi³.

îndeosebi regii latino-sabini au întrupat una dintre funcţiile indoeuropene conferite de Georges Dumezil cânnuitorilor epocilor protoistorice. Astfel, Romulus ar fi ilustrat prima funcţie indoeuropeană, cea a regelui, pe când Numa Pompilius a simbolizat cea de a treia funcţie, cea de preot-organizator. Iar Tullus Hostilius a întrupat funcţia de războinic, de fapt a doua din această triadă. Ancus Marcius a fost parţial imaginat ca reprezentant al celei de a treia funcţii, anterior atestată de Numa Pompilius. Această interpretare dumeziliană a fost adesea contestată. Dar, cum relevă Alexandre Grandazzi, ea demonstrează necesitatea unei lecturi foarte critice a primordiilor şi obligaţia de a trata tradiţia în lunga ei durată.

Lui Romulus tradiţia relativă la începuturile Romei i-a atribuit practic articularea Romei regale, care în realitate a fost mai ales opera regilor etrusci. De fapt, fiecare episod din viaţa federatorului-întemeietor a fost conexat unui rit indigen. Se pare că totuşi el a creat o adunare a poporului (DH, 2, 6, 1), un început de senat, sub forma unui „consiliu regal", consilium regiuni, alcătuit din 100 de „părinţi", patres, adică din şefii ginţilor. Tot din vremea federatorului sau din cea a urmaşilor lui imediaţi ar data şi emergenţa celor trei triburi gentilice, Tities, Ramnes şi Luceres. Numa Pompilius, căruia legenda i-a atribuit ca sfătuitoare pe nimfa Egeria, ar fi fost un

Fundarea Romei şi Regalitatea

31

conducător pios şi paşnic. El ar fi organizat religia romană, sacerdoţiul vestalelor, calendarul etc. Am constatat mai sus că i s-au atribuit legături cu pitagorismul. Mai războinic decât însuşi Romulus (Liv., 1, 22,2), Tullus Hostilius ar fi nimicit din temelii aşezarea latină Alba Longa şi ar fi deportat populaţia ei la Roma. Legenda luptei dintre Horaţi şi Curiaţi ar conota acest eveniment. Datele referitoare la domnia lui Ancus Marcius comportă elemente istorice autentice, mai numeroase decât în cazul regilor care îl precedaseră. EI ar fi întins stăpânirea Romei până la mare, unde ar fi întemeiat Ostia, ca port ce asigura expansiunea maritimă. O anumită dezvoltare economică şi demografică s-ar fi produs în cadrul comunităţii romane. Probabil că Ancus Marcius a încheiat o alianţă cu unele căpetenii etrusce, favorizând astfel infiltrarea lor în Roma.

într-adevăr, etruscii au format a treia componentă a sinecismului, a sintezei reliefate de tradiţie ca situată la originea Romei. De altfel, etruscii pătrunseseră în Laţiu încă din secolul al VH-lea î.C, când ajunseseră la Praeneste, în marşul lor spre sud, în special spre Campania. Fireşte, la Roma, ei au întâmpinat rezistenţe, traduse în legenda împotrivirii gintei sabine a lui Ancus Marcius. Aceeaşi legendă afirmă că Tarquinius I, soţul imperioasei Tanaquil, ar fi fost tutore al copiilor lui Ancus Marcius, chiar asociat la domnia acestui rege sabin, căruia i-ar fi succedat. Totuşi etruscii au fost repede asimilaţi de majoritatea latină a populaţiei Romei, care n-a întrevăzut în ei pe „celălalt", străinul, ci un participant activ al dezvoltării propriei comunităţi. Am semnalat mai sus că etruscii nu au creat, ci popularizat numele Romei. Romanii latini nu au fost etrus-cizati, ci, invers, etruscii s-au latinizat. Tarquinius I cel Bătrân, Priscus, ar fi fost sprijinit de cetatea sa de origine. El ar fi fost un aventurier etrusc, care ar fi sosit la Roma în fruntea unei cete de însoţitori înarmaţi, clienţi şi oameni de casă (DH, 3, 47, 1). Desigur, tradiţia i-a atribuit o sumă de fapte de arme, săvârşite în fapt de alţi Tarquini. Acest condotier şi lucumon etrusc s-ar fi învederat un performant reformator şi constructor: Tarquinius ar fi consolidat puterea regală (Liv. 1, 8, 3; Fior., Tabella, 1, 1, 5), ar fi iniţiat ample lucrări edilitare, asanarea mlaştinilor, construirea Marelui Circ, Circus Maximus, şi mărirea numărului senatorilor la 300. Sub Tullus Hostilius se ajunsese la 200 de senatori (Cic.,?ep., 2, 35; Liv., 1, 30, 2; 35, 6; 2, 1, 10; DH, 3, 67, 1). Dar Roma a devenit miza rivalităţilor dintre cetăţile etrusce, în pofida confederării lor: Tarquinii (de unde au provenit cei mai mulţi lucumoni ai Romei), Caere, Vulci, Veii, Clusium. Lucumonii etrusci ai Romei care în nici un caz nu au aderat la confederaţia etruscă s-au aflat adesea în conflict cu fraţii lor de obârşie din nord. Dar lucumonii proveniţi din Tarquinii au fost temporar substituiţi şi alungaţi din Roma de etruscii din Vulci.

în legătură cu cel de al şaselea rege legendar al Romei, Servius Tullius, conceput ca un al doilea Romulus-fondator, s-au vehiculat, încă de la începuturile antichităţii romane, două tradiţii. Una dintre ele, de sorginte latină, îl înfăţişa ca fost sclav şi însoţitor al lui Tarquinius I, în reşedinţa căruia ar fi crescut, sub ocrotirea re şinei Tanaquil, care l-a ajutat să-i succeadă primului rege-lucumon etrusc, după asasinarea acestuia de către rudele lui Ancus Marcius (Liv., 1, 39-41). O altă tradiţie, de provenienţă etruscă şi evocată de frescele mormântului Francois, descoperit în 1857, la Vulci, în Etruria, îl prezintă ca vulcianul Macstrna, în latină Mastarna, deci ca însoţitor şi vasal a doi condotieri originari tot din Vulci. Se pare de altfel că macstrna oglindea mai degrabă misiunea îndeplinită de el pe lângă cei doi şefi militari vulcieni. Aceştia ar fi

32