Istoria Romei

Eugen Cizek
U
creatio, înfăptuită de adunarea populară curiată. Aceasta aclama candidatul senatului prin suffragium, (de la „zgomot", fi-agor, făcut prin aclamaţii). Adunarea „crea" astfel regele printr-o „lege curiată despre imperium", lex curiata de imperio, în fond învestitură a suveranului (Cic, Rep., 2, 13; 17-l8, 20-21). Apoi regele „creat" lua auspiciile, adică proceda la inauguratio. Toate aceste faze „electorale" mascau de fapt învestirea candidatului anterior indicat de regele defunct ori a unui descendent pe linie feminină al familiei regale. A existat totdeauna un singur candidat la regalitate.

Dar edificiul instituţional a devenit treptat mult mai complex. El s-a bazat mult timp pe un sistem gentilic. Am constatat că şefii ginţilor formau un consiliu regal, un senat, care sfătuia pe rege mai ales în materie de politică internă. Cele trei triburi iniţiale erau fiecare alcătuite din zece curii. încât au existat, într-o primă etapă, treizeci de curii. Dar ce era o curie? De fapt, la origine, o asociaţie de bărbaţi care luptau împreună. Termenul curia provenea de la indoeuropeanul *kowiriya. Curiile erau alcătuite din celule de bază, care erau ginţile, în număr de 100 sub Romulus, cum am remarcat mai sus. Efectiv, poporul roman era divizat în ginţi şi în „familii", familiae.

Ginta, gens, la plural gentes, constituia un fel de familie deosebit de amplă, care concentra pe toţi coborâtori dintr-un strămoş mitic, eponim, adică susceptibil să dea numele ginţii. Un membru al ginţii avea trei nume: „prenume", praenomen (la Roma existau puţine „prenume", praeno-mină), un „nume gentilic", nomen gentile ori gentilicium, cel care desemna ginta respectivă, şi un „supranume", mai degrabă decât o „poreclă", cognomen. Fiecare cetăţean roman poseda deci aceste trei nume şi se numea, de pildă, Gaius Iulius Caesar. Unele cognomina indicau o ramură importantă a ginţii, cum erau Scipionii, branşă a ginţii Cornelia. încât uneori fiinţau mai multe cognomine, care eventual aveau o semnificaţie precisă. Astfel, scipio însemna „baston" sau chiar „ciomag", iar cicero ilustra „bobul" (de năut), chiar „leguma". Fiecare gintă era înzestrată cu specifice culte religioase, morminte, obiceiuri proprii. Descendenţilor consanguini ai străbunului mitic li se adăugau, în interiorul ginţii, clienţii lor (liberţi, adică sclavi eliberaţi, străini ocrotiţi de gintă, oameni de condiţie şi obârşie modestă). Cum am notat mai sus, legăturile clientelare, între „client", ciiens, şi protectorul, „patronul" acestuia, patronus, erau deosebit de importante la Roma. Adesea, la Roma, un patron putea fi clientul altui patron mai important, încât reţeaua relaţiilor clientelare străbătea întreaga societate romană. Uneori o gintă, gens, putea număra sute sau chiar mii de persoane. Familia reprezenta un grup restrâns, al oamenilor care aveau un străbun comun. Familia se afla plasată sub autoritatea unui „tată" al său, paterfami-lias. Este greu de spus dacă familiile, familiae, au rezultat dintr-un proces al dislocării ginţilor sau dacă, dimpotrivă, ginţile au reieşit din reunirea familiilor.

în orice caz, curiile s-au grupat în cea mai veche adunare a poporului, care reunea practic întreaga populaţie a federaţiei preurbane din timpul regilor latino-sabini. Această adunare a format iniţial „comiţiile calate", comitia calată, adică de fapt „chemate" de rege. Verbul calări semnifica tocmai „a fi chemat de către rege", întrucât forma de diateză activă calare însemna „a chema". Concomitent, pristavul, crainicul, care la kalende şi la none, zile decisive ale lunii romane, convoca poporul roman, se numea calator. El aduna curiile spre a asculta deciziile regale privitoare la calendar (Varr., L., 6, 27; Gai., Inst., 2, 101; Gell., 15, 27; Macr., Sat. 1, 15, 9-l1). Ulterior, sub

Fundarea Romei şi Regalitatea

37

preşedinţia marelui pontif, pontifex maximus, aceste comiţii s-au reunit pentru a stabili zile de sărbătoare, de „târg" şi de împărţire a justiţiei, acte religioase şi juridice, consacrarea sacerdoţilor oficiali, renegarea cultului unei familii, când se intra în alta, ratificarea testamentelor (Gell., 15, 27, l-3). Astfel „comiţiile calate" au devenit „comiţii curiate", comitia curiata. Ele constituiau cea mai veche adunare populară a Romei, dar s-au convertit iute într-un „martor", testis, pasiv al regelui. Nu aveau sau nu mai aveau iniţiativă legislativă. Se mulţumeau să aprobe, prin aclamaţii, propunerile de legi enunţate de rege. Ele îl „ungeau", dar, practic, nu puteau nici să-l aleagă şi nici să-l respingă. Când declara război, regele obţinea consensul adunării curiate, adică un „ordin al poporului", iussus populi. Ulterior, această adunare a fost cantonată la domeniul sacrului, al organizării ginţilor, al problemelor referitoare la dreptul privat, la testamente etc. în secolul I î.C, romanii nici nu mai ştiau din ce curie făceau parte (Ov., R, 2, v. 531). Dar, chiar devenite caduce, desuete, comiţiile curiate nu au fost desfiinţate. Formalismul şi ritualismul, venerarea tradiţiilor ar fi interzis suprimarea lor oficială. Sub regi, fiecare dintre curii avea conducătorii săi, propriile culte religioase.

Dar, cum am observat mai sus, în timpul regilor-lucumoni etrusci, structurile gentilice, puternice sub căpeteniile latino-sabine, au slăbit în mod simţitor. S-a degajat, în întregul Laţiu, o pătură socială de mari crescători de vite şi chiar de proprietari funciari. Ea este atestată de mormintele Bernardini şi Barberini, ca şi de săpăturile arheologice întreprinse la Praeneste. A luat naştere şi o categorie de proprietari mijlocii de pământ, care serveau în armată: aşa-numiţii adsidui. Sub ei se situau imigranţii, deportaţii la Roma, care depindeau de regi şi de patroni din ginţi. O lovitură de graţie ar fi fost administrată sistemului gentilic şi adunării curiate de către Servius Tullius. Acest lucumon a creat, în paralel cu adunarea curiată, un sistem centuriat, bazat pe centurii, unităţi militare la origine, în principiu alcătuite din 100 de soldaţi, dar, în realitate, întrunind un număr variabil de cetăţeni. Centuriile au format un cadru de mobilizare, din care a rezultat adunarea centuriată, „comiţiile centuriate", comitia centuriata. Sub Republică, această adunare devine cea mai venerabilă adunare populară. Vulgata i-a atribuit chiar lui Servius Tullius organizarea comiţiilor centuriate în funcţie de cens, census. Iniţial, censul statua locul omului în societate, rapid determinat de avere, şi nu de origine, sânge, curie, gintă. Astfel era grav subminat sistemul gentilic, întemeiat pe legături de sânge. Legendele îi atribuie aceluiaşi Servius Tullius organizarea centuriilor în funcţie de cinci clase censitare. Dar se pare că sub Servius Tullius nu ar fi fiinţat decât două clase censitare: „clasa" propriu zisă, classis, baza sistemului, şi categoria celor săraci, aşezaţi sub adsidui, adică cei care se aflau „sub clasă", infra classem. Termenul classis se înrudea, probabil, cu verbul calo,-are, mai sus consemnat ca desemnând „a chema", „a convoca". Oricum, armata cetăţenească, înfiinţată de către Servius Tullius, suprima, în practică, pe cea gentilică. Totodată, Sen'ius Tullius a substituit celor trei triburi gentilice altele topografice, grupate în zona pomerială. Ne referim la cele patru triburi urbane teritoriale, nongentilice, chiar antigentilice: Suburana, Collina, Bsquilina şi Palatina.

Pe de altă parte, regii Romei au început să fie asistaţi de auxiliari. Primii auxiliari, eventual creaţi de către Numa Pompilius, ar fi fost sacerdoţii. însă, sub regii-lucumoni etrusci, au emers doi adjuncţi deosebit de importanţi ai aşa numitului rex. Competenţele acestor auxiliari ai regelui au

38