Istoria Romei

Eugen Cizek

cetăţeanul nu „are" un fiu, ci îl asumă, îl „ridică" (tollere). Dacă, după naştere, îl ridică de jos, implicit îl recunoaşte. Dacă nu îl ridica, pruncul era expus la intrarea casei sau în jurul unei gropi de gunoi, unde de obicei murea. Rar se întâmpla să îl crească altcineva. Pater familias exercita o autoritate incontestabilă asupra familiei. De la început romanii au practicat monogomia. Morala civică se baza, în măsură sensibilă, pe morala cuplului. Procrearea, îndeosebi în această secvenţă istorică, zămislirea de copii, era considerată ca o îndatorire fundamentală a cuplului. De altfel, creşterea organică a Romei s-a întemeiat, în mare parte, cum am mai arătat, pe dezvoltare demografică, pe o populaţie abundentă.

Mesele primilor romani erau de regulă frugale: banchetele au apărut mai târziu. Cel mult, în mediile aristocraţiei etrusce, au putut să se desfăşoare anumite ospeţe.

Cultul muncii utile s-a reliefat ca foarte vechi. De asemenea, în special sub dominaţia etruscă, a apărut şi a câştigat repede teren gustul câştigului, al profitului, chiar al înavuţirii. Supuse însă unei etici promotoare de virtute şi de cinste. Deşi, fără îndoială, încă din această fază istorică, s-au manifestat tentative de corupţie şi de realizare a unor profituri şi avantaje politice ori socio-politice ilicite, care au mers până la comitere de crime în vederea menţinerii sau conservării puterii⁵.

Cauzele „ căderii" regalităţii

Am semnalat mai sus că lucumonul-rege era resimţit ca un corp străin de comunitatea romană şi prin excelenţă de secondanţii care prefigurau magistraţii Republicii. Ei considerau regele ca o forţă politică inutilă, suprapusă lor în mod artificial. Se ştie că mizeria socială nu are limite. O revoluţie izbucneşte numai atunci când apare o gravă criză chiar în sânul al clasei politice, al castei diriguitoare. Se adăuga şi nemulţumirea lui Brutus, prilejuită de eliminarea eredităţii exogame uterine şi de tendinţa spre o succesiune dinastică de model agnatic.

însă au existat şi alţi factori care au pricinuit revoluţia din 510-509 î.C. Nemulţumirea auxiliarilor regelui şi a lui Brutus i-a determinat pe aceştia mai degrabă să îmbrăţişeze cauza revoluţiei decât să o determine. Reformele serviene zămisliseră la Roma o adevărată „clasă politică", pregătită anterior prin emergenţa unui nucleu patrician în interiorul senatului regilor latino-sabini. Făceau parte din această „clasă politică" noii „aristocraţi" etrusci latinizaţi, însă şi crescătorii de vite şi anumiţi proprietari de pământ din spaţiul rustic al Romei, stimulaţi de reformele lui Servius Tullius, dar care nu se arătau favorabili expansiunii în Laţiu, fiind ataşaţi specificului naţional roman în curs de constituire. Această coalizare a aristocraţilor etrusci latinizaţi cu proprietarii de turme latino-sabini a configurat forţa motrice a revoluţiei din 510-509 î.C, situată în spatele principalilor artizani ai expulzării regilor. Până la anumit punct, Theodor Mommsen a avut dreptate să considere că revoluţia din 510-509 a dobândit un caracter aristocratic şi conservator.

Izvoarele literare antice dau seama de faptul că revoluţia din 510-509 î.C. ar fi fost declanşată din pricina violării şi morţii tinerei matroane patriciene Lucreţia (Liv., 1, 57-59). Chiar dacă această legendă ar comporta un fapt autentic, şi nu o anecdotă inventată de republicani, episodul în cauză nu ar fi putut prilejui, el singur, o răsturnare de sistem politic destul de complex. în afară de eternul „cherchez la femme", aici trebuie identificate ecouri ale legendei Elenei din Troia. în contrapartidă, este sigur că auxiliarii regelui, Lucius Iunius Brutus, comandantul cavaleriei şi al unităţii de elită, tribunus

Fundarea Romei şi Regalitatea

41

celerum, ca şi Spurius Lucretius, prefectul Romei, s-au ridicat împotriva lui Tarquinius al II-lea şi l-au răsturnat de la putere. Dar acţiunea lor nu s-a încadrat între parametrii unei „revoluţii" de palat. Senatul, în ansamblul său, era nemulţumit profund. „Clasa politică"¹ era contrariată de politica externă a lui Tarquinius Superbus, comandant al ligii latine, care ignora interesele specifice ale Romei, nu consulta senatul, lua măsuri anti-gentilice şi augumenta justiţia regală. Aceasta din urmă promovase condamnări capitale, execuţii sumare şi confiscări de bunuri materiale (Liv., 1, 49; DH, 4, 42; 46, 4). Urbanizarea accelerată deranja patricienii latino-sabini. Nici chiar noii senatori, introduşi în curie de ultimii lucumoni-regi, patres de sorginte etruscă, nu erau de acord cu modelul politic al tiraniei greceşti propulsat de Tarquinius al II-lea. Marile familii etrus-co-latine nu aprobau transformarea familiei lui Tarquinius într-o dinastie ereditară. Iar căpeteniile plebei, proceres, aliaţi cu negustori etrusci bogaţi, încercau zadarnic să acceadă la senat, unde regele nu practica „alegerea", lectio, de noi senatori decât dacă aceasta îi aducea un folos personal (Liv., 1, 49, 6; DH, 4, 42, 4-5). Prin urmare, proceres s-au alăturat revoluţiei.