Istoria Romei

Proceres au fost urmaţi de majoritatea plebei şi de proprietarii funciari mici şi mijlocii. Plebea nu era tulburată doar de corvezile impuse de iniţiativele edilitare ale Tarquinilor. După o bunăstare destul de răspândită şi de palpabilă, izbucnise spre sfârşitul domniei lui Tarquinius al II-lea, o amplă criză economică. In plus, meşteşugarii Romei, inclusiv cei de origine etruscă, însă latinizaţi şi stabiliţi de mult timp în Roma, erau concuraţi - şi deci nemulţumiţi - de artizanii recent importaţi în Oraş din Etruria, din pricina ambiţiosului program edilitar-urbanistic al ultimului rege-lucumon (Liv., 1, 56, 1). Anumite elemente romane din armata federală a lui Tarquinius al II-lea erau istovite de lungile campanii militare ale regelui, în special de asediul îndelungat şi van al Ardeei (Liv., 1, 57, 4-5). Aşadar, răsturnarea ultimului rege-lucumon si abolirea regalităţii au constituit fructul unei deosebit de întinse concentrări de forţe socio-politice. Fenomenul respectiv corespundea de altfel producerii, în Italia, a două evenimente relevante: a) suprimarea generalizată a regalităţii la italici şi la etrusci; b) slăbirea puterii şi influenţei politico-militare a etruscilor, care va conduce la înfrângerea lor de către greci, la încheierea secolului al Vl-lea î.C. şi, ulterior, în 474 î.C. Pe de altă parte, unele informaţii furnizate de suisele literare par a oglindi un fapt istoric incontestabil. Ne referim la vanitatea, la trufia şi cruzimea brutală crescândă a lui Tarquinius Superbus şi a familiei lui, cel puţin în arealul roman propriu-zis, rural şi chiar urban. Detaşamentul de şoc al revoluţiei, vârful ei de lance, l-a constituit garda regală de cavalerie, alcătuită din celeres. Aceşti celeres erau militari de elită, organizaţi după modelul efebiei greceşti. Erau utilizaţi atât pentru lupte de cavalerie, cât şi pentru cele de infanterie. Interveneau iute în momentele decisive ale unei bătălii. Celeres căpătaseră un rol politic relevant.

Revoluţia din 510-509 î.C.

Răsturnarea ultimului rege este situată de vulgata relativă la începuturile Romei în 510-509 î.C. în realitate, data este convenţională şi coincide cu inaugurarea templului zeului Iupiter Capitolinul, ridicat de Tarquinius al II-lea. Dar această revoluţie trebuie să fi survenit la o dată foarte apropiată de cea preconizată de tradiţie. •

Legenda privitoare la primordii susţine că, după sinuciderea Lucreţiei, consecutivă violării ei de către Sextus Tarquinius, fiul lui Tarquinius al II-lea (Liv. 1, 58), comandantul aşa-numiţilor

42

Eugen Cizek

celeres, adică Brutus, a determinat senatul şi, ulterior, adunarea populară a curiilor să-l destituie oficial pe Tarquinius al II-lea (Liv., 1, 59, 3-l1; DH, 4, 70-93). Spurius Lucretius, tatăl victimei lui Sextus Tarquinius, este confirmat prefect al Oraşului, pe când Brutus aleargă la Ardea, unde convinge armata să se revolte împotriva regelui. Tarquinius al II-lea merge la Roma, dar află porţile Oraşului închise. Insurecţia cuprinde întreaga oştire (1,60,l-2). Regalitatea este abolită: Tarquinius al II-lea, soţia şi copiii săi sunt exilaţi (Liv., 1, 59, 11). Sextus Tarquinius se retrage la Gabii, unde este ucis (Liv. 1, 60, 2). Simbolurile puterii suverane sunt transferate unor magistraţi republicani; atribuţiile religioase sunt conferite unui „rege al celor sacre", rex sacrorum, controlat de pontifex maximus (Liv. 2, l-2; DH, 5, 5, 4). De altfel, curând pontifex maximus va prelua esenţialul competenţelor acestui rex sacrorum. Tradiţia republicană va afirma că regele a fost imediat înlocuit de doi consuli, Lucius Iunius Brutus şi Lucius Tarquinius Collatinus, soţul nefericitei Lucreţia (Liv., 1, 60, 4; DH, 4, 76, l-2)⁶.

De fapt, se afla în cauză un produs al imaginarului colectiv roman. Se afirma în acest fel ideea că tranziţia s-ar fi efectuat repede şi fără violenţe exagerate. Republica şi consulatul ar fi emers îndată după abolirea regalităţii. Mentalul roman simţea nevoia de a plasa începuturile Republicii în 510-509 î.C; este vorba însă de un mit. Efectiv romanii aveau oroare de vid. S-a ajuns chiar la fabricarea une liste false a primilor consuli şi la inventarea altor „date", care să demonstreze instaurarea rapidă a unei republici care să continue opera regilor şi să dezvolte elemente instituţionale preexistente. în realitate, este absolut sigur că republica nu a fost statuată într-o singură zi, într-o lună ori chiar într-un an. Republica a fost efectul unui lung proces istoric, care s-a prelungit cel puţin până în 498-493 î.C. Generarea instituţională a republicii s-a efectuat treptat, pe baza unei evoluţii sinuoase şi adesea dureroase.

Dar evenimentele plasate în 510-509 î.C. nu au dat seama mai degrabă de o con-trarevoluţie decât de o revoluţie? Răspunsul nostru este categoric negativ. Este adevărat că evenimentele din 510-509 î.C. au încorporat o dimensiune relativ conservatoare. S-a produs o temporară diminuare a deschiderii timocratice, înfăptuite de lucumonii etrusci ai Romei, o efemeră revigorare a structurilor gentilice - demers, fireşte, sortit eşecului pe termen lung -, o autentică stopare a expansiunii Romei în Laţiu şi în Italia. Dar esenţialul trebuie căutat în altă parte. Evenimentele din 510-509 î.C. au deschis calea unui lung proces istoric, în cadrul căruia romanii au dobândit cel mai preţios bun al speciei umane: libertatea! De asemenea, s-a lansat alcătuirea unui sistem instituţional complex, dar deosebit de performant, care va chezâşui ceea ce am definit ca miracolul roman, ca una dintre temeliile expansiunii Romei, în interiorul şi în exteriorul frontierelor dobândite de ea. De aceea abolirea regalităţii a constituit efectiv o adevărată revoluţie.

Note

¹ Aceste întrebări sunt puse de Marcel Le Glay, Rome. Grandeur et declin de la Republique, Paris, 1990, p. 41; pentru alte consideraţii asupra perioadei anterioare Romei, ibid., pp. 39-50; a se vedea şi Th. Mommsen, op. cit., pp. 20-40; Michel Christol-Daniel Nony, Rome et son empire, Des origines aux invasions barbares, Paris, 1990, pp. 29-35 (inclusiv despre etrusci). Pentru

Fundarea Romei şi Regalitatea

43

această protoistorie a Italiei, a se vedea Einar Gjerstad, Early Rome, Lund, 1953-l973; H. Muller-Karpe, Vom Aufgang Roms, Heidelberg, 1959; id., Zur Stadtwerdung Roms, Heidelberg, 1962; Raymond Bloch, Tite-Live et Iespremiers siecles de Rome, Paris, 1955; Giovanni Colonna, Preistoria e protoistoria di Roma e del Lazio, seria Populi e civiltă dell' Italia antica, II, Roma, 1974; id., „Latini e gli altri popoli del Lazio", Italia omnium terrarum alumna, Milano, 1988, pp. 41l-528; L. Quilici, Roma primitiva e le origini della civiltă laziale, Roma, 1979; Dominique Briquel, Les Pelasges en Italie, Paris, 1984; A.P. Anzidei - A.M. Bietti-Sestieri - A. de Santis, Roma ed ii Lazio dell' etă della pietra alia formazione della cittâ, Roma, 1985; Alexandre Grandazzi, La fondation de Rome. Reflexion sur V histoire, Paris, 1991, pp. 17-l94.

² A se vedea Georges Dumezil, La religion romaine archaîque, Paris, 1966, passim; M. Le Glay, op. cit., pp. 45-46.

³ Pentru contabilizarea autentică a regilor etrusci, vezi Leon Homo, L' Italie primitive et les dibuts de V imperialisme romain, Paris, 1953, p. 138; T.N. Gantz, „The Tarquin Dinasty", Historia, 24, 1975, pp. 539-544; Paul-Marius Martin, U idee de royaute a Rome. De la Rome royale au consensus republicam, Clermont-Ferrand, 1982, pp. 20l-284; M. Le Glay, op. cit., pp. 46-47. în ce priveşte „întemeierea" Romei, originea termenului în cauză, figura lui Romulus, vezi Jacques Pucet, Les origines de Rome. Tradition et histoire, Paris, 1985; A. Grandazzi, op. cit., pp. 195-235; 224-249. Grandazzi afirmă clar că Roma s-a născut, aproximativ în a doua jumătate a secolului al VUI-lea î.C, pe colina Palatinului (ibid. p. 235). Crede că triumfă teza apărată de H. Miiller-Karpe a formării Romei, începând de la un nucleu originar, asupra celei susţinute de Einar Gjerstad a sinecismului, a coagulării mai multor şiruri primitive. Dar acelaşi Alexandre Grandazzi, op. cit., pp. 200-201, constată că vestigiile descoperite pe colina Capitoliului şi în câmpia Forului sunt anterioare (la distanţă de câteva secole) celor reperate pe Palatin. Totodată, acelaşi savant observă, cu sagacitate şi în mai multe rânduri, că legenda întemeierii Romei de către Romulus a fost prea frecvent vehiculată, în antichitate, pentru a nu conţine o substanţă de autenticitate.

⁴ Cum arată P.-M. MARTIN, op. cit., pp. 7-40; 100 (care relevă că reginele Romei nu erau titularele, ci depozitarele regalităţii, datorită pântecelui lor). Funcţiile dumeziliene chezâşuiau Suveranitatea, Forţa şi Fecunditatea. Cea dintâi asigura direcţionarea magică şi juridică a comunităţii. Cea de a doua prezida atacul şi apărarea acestei comunităţi. Iar cea de a treia, dotată cu specificări numeroase, purta asupra reproducerii fiinţelor vii, sănătăţii şi vindecării lor, hrănirii şi îmbogăţirii acestora: vezi Georges Dumezil, L' heritage indo-europeen â Rome, Paris, 1949, pp. 65-l78; A. Grandazzi, op. cit., p. 55.

³ Relativ la viaţa cotidiană şi privată a primarilor romani, vezi Pierre Grimal, Civilizaţia romană, trad. românească de Eugen Cizek, Bucureşti, 1973, pp. 39-l29; 257-293; 350-359; Th. Mommsen, op. cit., pp. 48-51; Andrea Carandini, Schiavi in Italia, Roma, 1988, pp. 359-387; A. Grandazzi, op. cit., p. 203; M. Le Glay, op. cit., pp. 42-45; Paul Veyne, „Imperiul roman", Istoria vieţii private. De la Imperiul roman la anul o mie, (Coordonatori Philippe Aries-Georges Duby), trad. românească de Ion Herdan, Bucureşti, 1994, pp. 19-l62. în privinţa manilor, larilor etc, vezi M. Meslin, op. cit., pp. 45-48; E. Cizek, Mentalităţi, pp. 55-57; în ce priveşte începuturile regale ale Romei, vezi Andras Alfoldi, Das fru'he Rom und die Lateiner, trad. germană adaptată de Franz Kole, 1977. Relativ la hermeneutica dumeziliană a primilor regi romani, vezi Georges Dumezil, L' heritage, p. 67; id., Mythe et epopee, Paris, 196%,passim.
44