Istoria Romei

Subsistemul magistraturilor

în interiorul acestui sistem instituţional se distinge subsistemul magistraturilor, care implica, la Roma, exercitarea unui fel de putere executivă. în pofida numeroaselor categorii de magistraţi, dezvoltate după 367-366 î.C, toţi magistraţii dispuneau de „puterea legală", potestas. Numai consulii, pretorii şi dictatorii republicani erau învestiţi cu imperium, termen elucidat de noi anterior. Imperium presupunea în primul rând luarea auspiciilor importante. în acest drept se găsea temelia celorlalte prerogative ale imperium-ulm, inclusiv comandamentul militar, la care ne-am referit cu un alt prilej. Imperium presupunea şi acordul popular, aclamarea celui care îl asumase pe câmpul de luptă, salutatio. Soldaţii, adică cetăţenii, Cetatea în cadrele sale militare, îl acordau

54

Eugen Cizek

generalului victorios. Proclamarea comandantului ca imperator putea să pară superfluă, pentru că acesta era deja desemnat de factorii „legislativi" cu atributele conducerii armatei. Dar gratuitatea însăşi a unei asemenea cutume chezăşuieşte vechimea sa. încât salutatio era o reminiscenţă a unei vremi când „vocea poporului" reprezenta o prevestire, un omen, care ilustra voinţa divină. Imperium se conferea la începutul mandatului, printr-o lege votată de adunarea curiată, o „lege curiată", lex curtata. Imperium sub-întindea nu numai comandamentul militar, ci şi dreptul de a convoca senatul şi comiţiile, ca şi adoptarea unor sentinţe judiciare însemnate. După ce romanii au făurit pe teritoriile cucerite de ei provincii, imperium a revenit şi guvernatorilor acestora, foştii magistraţi, pe scurt promagistraţi.

Putem constata mai multe mărci, trăsături comune tuturor magistraţilor. In primul rând trebuie remarcată colegialitatea. Cu o singură excepţie, magistraturile erau asumate de mai mulţi demnitari, care îşi împărţeau competenţele între ei sau recurgeau la principiul rotaţiei - deţinerea puterii de unul singur dintre ei, pentru o scurtă perioadă de timp, după care ea era preluată de un altul. în al doilea rând se reliefează anualitatea. Cu puţine excepţii, magistraturile erau ocupate de anumiţi demnitari numai un singur an. Desigur, anualitatea, impusă de Porsenna, avea ca ţintă evitarea obţinerii puterii personale, în al treilea rând se observă gratuitatea. Magistraţii nu erau salarizaţi, ca la Atena, ci doar li se rambursau anumite cheltuieli, efectuate de ei în exerciţiul demnităţii, în al patrulea rând, magistraţii exprimau voinţa Cetăţii. Ei dispuneau de autoritate judiciară, de capacitatea de a lua hotărâri obligatorii, în funcţie de dreptul de a edicta (ins edicendi) şi de a reprima, dreptul de coerciţie, coercitio. în al cincilea rând, un magistrat putea bloca hotărârile adoptate de magistraţii inferiori, având dreptul la intercesie, ius intercessionis. în sfârşit, orice magistrat era învestit cu „onoare" sau „demnitate" ieşită din comun, honor.

Desemnarea magistraţilor de către predecesori, însoţită obligatoriu de aclamaţie populară, a fost substituită, la începutul secolului al III-lea î.C, de către alegerea lor în adunările poporului. Termenul utilizat a fost însă nu „alegere", electio, ci „creare", creatio, a magistraţilor. Această operaţie presupunea un adevărat ceremonial, pe temeiul căruia un magistrat era creat. Multă vreme scrutinul s-a desfăşurat printr-un vot deschis şi oral. De altfel, un timp, consulii au putut respinge anumiţi candidaţi la succesiunea lor şi amâna alegerile. Abia la sfârşitul secolului al II-lea î.C, după intense dezbateri, s-a trecut la votul secret, introdus în urne, ca simbol al libertăţii (Cic, Şest. 103; Agr., 2, 4). O lege din 180 î.C, lex Villia Annalis, a statornicit o carieră standardizată, ierarhizată, a magistraţilor, un „curs al onorurilor", cursus honorum, o „ordine" a magistraturilor, ordo sau gradus magistratuum. Se preconiza o vârstă minimă la care se putea postula o magistratură: 26 de ani pentru quaestori, 35 de ani pentru pretori, 38 de ani pentru consuli. Intre asumarea a două magistraturi succesive fiinţa un interval minim de doi ani. Se pare că multă vreme consulii şi-au început mandatul pe 15 martie, în fiecare an, odată cu venirea primăverii. Totuşi, cel târziu prin 154-l53 î.C, anul civil şi anul consular au debutat la 1 ianuarie. Se asigura astfel consulului putinţa de a se ocupa de problemele interne ale Cetăţii şi de a pregăti temeinic campania militară de vară. Quaestorii intrau în funcţiune la 5 decembrie, iar tribunii plebei la 10 decembrie. Alegerile, crearea magistraţilor desemnaţi, designaţi, pentru anul următor aveau loc toamna şi ulterior vara.

Republica Romană: Viaţa Internă

55

Este, după părerea noastră, relevant faptul că în limba latină acelaşi termen, adică magistratus, indica atât funcţia, cât şi persoana care o asuma. Magistratus desemna magistratura sau, mai exact, demnitatea, dar şi magistratul ori demnitarul. Pentru romanii Republicii importantă era magistratura, demnitatea. Cel care o asuma nu era decât un simplu cetăţean, mandatar al poporului şi al magistraturii. încât numele, persoana sa contau prea puţin. El se „lipea" de funcţia asumată. în opera sa, Origines, Cato cel Bătrân, în plin secol al II-lea î.C, nu menţionează nici un nume de general roman. Generalii erau delegaţii Cetăţii: corpul cetăţenesc în ansamblul său era adevăratul erou al romanilor. Am constatat cât de ostili erau romanii Republicii personalizării puterii. Ritualismul roman intervenea în momentele de creare, creatio, a magistraţilor. Pragmatismul însă acţiona în procesul de funcţionare a magistraturilor. Auspiciile, în special cele majore, generau o harismă a magistraturilor mai degrabă decât a magistraţilor. Oricum, harisma, efemer preluată de un ins şi transmisă de la magistrat la magistrat, îl transforma pe deţinătorul magistraturii într-un efemer ales al lui Iupiter. Luarea auspiciilor precedă ritul de creatio a magistraţilor, intrarea lor în funcţiune, plecarea în campania militară, începutul unei bătălii. Magistraturile includeau fides şi pietas. Magistraţii erau loiali Cetăţii şi misiunilor de împlinit în complexul subsistem al magistraturilor. Iar pietatea asigura respectul tradiţiilor, prezervarea şi cultivarea „cutumei strămoşilor", mos maiorum, atât de dragă romanilor⁴.

în fruntea subsistemului magistraturilor se aflau consulii. Ei se situau la vârful ierarhiei magistraţilor. Toţi ceilalţi magistraţi le erau subordonaţi: în principiu, ei „comandau" Cetatea, unde îndeplineau rolul puterii supreme. Până la Iulius Caesar nu au fost decât doi consuli anuali „eponimi". Căci romanii nu marcau cifric un anumit an, ci înregistrau numele celor doi consuli. Se utiliza un ablativ absolut, spunându-se „fiind consuli (consulibus)..." cutare şi cutare într-un anumit an. Consulii deţineau nu numai comanda supremă a armatei şi competenţe religioase (oferind zeilor rugăciuni şi jertfe, cercetându-le voinţa, înainte de a întreprinde acte publice), ci şi puteri administrative şi juridice. Au fost vreodată delimitate cu precizie atribuţiile consulilor? Răspunsul nu poate fi decât negativ. Adeseori consulii, care se neutralizau reciproc, îşi împărţeau competenţele: unul comanda armata, pe când celălalt se hărăzea administraţiei şi justiţiei. Sau unul deţinea puterea o zi ori o scurtă perioadă de timp, pentru a o încredinţa celuilalt în secvenţa temporală următoare. Ei nu au moştenit hlamida regală de purpură, bucurându-se doar de un tiv de purpură, cusut fie pe togă, fie pe tunică, şi nu se deplasau în Roma într-un car, ci pe jos, ca orice cetăţean. Totuşi au preluat câteva însemne, insignia, ale puterii regale. Aveau dreptul la taburetul de fildeş, scaunul curul, sella curulis, şi la o gardă alcătuită din doisprezece lictori, înarmaţi cu nuiele, fasces, şi cu secure, ascunsă între fascii, în zona intrapomerială, unde consulii împărţeau dreptatea. Consulii efectuau recrutările de soldaţi, sub controlul senatului, şi posedau drept de coerciţie asupra militarilor romani şi inamicilor. Ca soldaţi, cetăţenii pierdeau dreptul de a face apel la adunările populare. Consulii le convocau şi le prezidau, ca şi pe senatori. Propuneau comiţiilor legile. Progresiv, ei au transferat pretorilor o mare parte din atribuţiile judiciare. în legătură cu parametrii colegialităţii lor, merită să semnalăm relevanţa titulaturii consulilor. Prefixul con-, de fapt ulterior prepoziţia cum-, ilustra colegialitatea: cineva era consul „împreună", cum, cu altcineva. In vreme ce elementul de

56