Istoria Romei

Eugen Cizek

după aceea confirmat printr-o lege, aşa-numita lege liciniană ori liciniano-sextiană, care stabilea că unul dintre consuli putea fi plebeu (Liv., 6, 42, 9-l4; 7, 1, l-2). Cei doi tribuni au constrâns patricienii să accepte accesul plebei la consulat. Este adevărat că, între 355 şi 343, se regăsesc în listele de consuli, aşa-numitele Faste consulare, în special cupluri de consuli patricieni. Totuşi, în 342 î.C, un plebiscit preconizat de Lucius Genucius, confirmat ulterior printr-o lege votată de comiţiile centuriate, reliefa că unul dintre cei doi consuli trebuia să fie, în mod obligatoriu, plebeu (Liv., 7, 42, l-7). Au urmat, cum am remarcat mai sus, ultima secesiune a plebei şi legile horten-siene, cu efectele deja subliniate. în acest mod s-a ajuns la o situaţie nouă, la ceea ce un savant italian a tradus prin formula „ordine nuovo", care a implicat configurarea unei noi categorii politice prevalente, patriciano-plebeiene³. Iniţial, consulii au fost desemnaţi de predecesorii lor, poporul confirmând sau respingând iniţiativa lor. Ulterior, consulii au fost aleşi de către comiţiile centuriate. Fragilizarea ineluctabilă a patriciatului a fost efectul mutaţiilor economice şi politice. Personalul politic diriguitor al Cetăţii devenea tot mai numeros. Interesele economice şi comerciale dobândeau o pondere sporită. Roma trebuia să se deschidă tuturor cetăţenilor, indispensabili susţinerii eforturilor crescânde reclamate de războaie. începând din 300 î.C. a fost abolit unul dintre ultimele privilegii relevante ale patriciatului, deoarece plebeii au obţinut accesul la anumite funcţii sacerdotale, cum erau cea a augurilor şi a pontifilor, care, datorită capacităţii de a tălmăci semnele trimise de zei, permiteau gestionarea religiei Cetăţii. Un libert, Gnaeus Flavius, edil în 304 î.C, întreprinsese publicarea modalităţilor şi formulelor de drept civil, devenit astfel accesibil tuturor. El a afişat şi calendarul, care înştiinţa pe cetăţeni în care zile se împărţea dreptatea.

Concomitent, după 367-366 î.C, au apărut alţi magistraţi, inferiori consulilor, pretorii. S-a deschis astfel calea alcătuirii unui subsistem de magistraturi, complex, însă capabil să stimuleze articularea Cetăţii în funcţie de aplicarea în practică a mărcilor fundamentale ale etnostilului roman: pragmatismul, ritualismul, formalismul, constructivismul, antropocentrismul. Efectele exercitate asupra expansiunii Romei au fost deosebit de revelatoare şi au explicat, în proporţii dificil calculabile, amploarea acesteia.

Sistemul instituţional roman

Acest sistem s-a dezvoltat progresiv, într-un ritm tenace, în special după 367-366 î.C. El s-a dovedit remarcabil de eficace, bine rodat, capabil să depăşească toate momentele dificile prin care a trecut Republica romană. Deşi numeroase, instanţele a ceea ce a devenit, relativ iute, un autentic sistem nu şi-au încurcat atribuţiile şi au ştiut să-şi delimiteze competenţele. S-a ajuns la un consens republican, în stare să asigure aplicarea judicioasă a legalităţii. încât s-a promovat „secolul de aur al Republicii", la care ne vom referi în alt subcapitol. Toţi cetăţenii au aderat la mentalitatea republicană, cea care prilejuise îndepărtarea de la Roma sau chiar lichidarea fizică a personalităţilor susceptibile să impună o putere personală.

Ciuitas nu desemna, în limba latină, numai „cetatea", ci şi „cetăţenia". Un vocabul precum „cetăţean", ciuis, provenit din indoeuropeanul *keiwos, conota legături de înrudire spirituală, consemnate într-un capitol anterior. Desigur, la Roma nu trăiau numai cetăţeni, ci şi sclavi şi străini. Unii dmtre**ăceţtia,din urmă emu peregrini, însă

alţii, deţinători ai unui statut privilegiat faţă de peregrini, au fost Latini sau „aliaţi", socii, ai romanilor. în vremea Republicii se diferenţiau între ele, la Roma, patru categorii juridice de oameni liberi.

încâ din „primordii", în For exista un şanţ care îi despărţea pe „cetăţeni", numiţi şi quirites, de latini. întrucât Roma se considera separată de restul Laţiului şi se mândrea cu un sinecism care implicase mai multe seminţii nelatine. De aceea latinii nu dispuneau la Roma de o cetăţenie completă. Calitatea de „latin", Latinus, a fost, cu vremea, conferită şi altor italici, ori chiar nonitalici. Toţi aceşti Latini, indiferent de originea lor, posedau drept de vot la Roma, dacă locuiau în Cetate, dar nu puteau fi aleşi magistraţi. Le reveneau de asemenea dreptul de a deţine proprietăţi, pe teritoriul Romei, ius commercii, şi de a se căsători cu cetăţene romane, ius conubii. în cele din urmă s-a creat şi o „cetăţenie de drept diminuat", ciuitas minuto iure, sau „fără drept de vot", sine suffragio. Această cetăţenie parţială a dispărut în secolul al H-lea î.C. Romanii nu s-au vădit niciodată foarte avari în privinţa acordării cetăţeniei lor. Cetăţenia se putea acorda individual ori în bloc, unui anumit grup de oameni, care binemeritaseră de la Roma. Foştii sclavi, liberii, ai cetăţenilor romani căpătau automat cetăţenie cu ocazia eliberării lor. în această privinţă ei se învederau privilegiaţi faţă de peregrini. Fără îndoială, cetăţenii romani aveau îndatoriri faţă de Roma, în principiu politico-clvice, dar mai ales militare şi fiscale. în contrapartidă, le reveneau şi anumite drepturi. în primul rând, dreptul la cele trei „nume", mai sus semnalate. Totuşi, pe lângă dreptul la proprietate în Roma şi la căsătorie cu femeile cetăţene - care conotau şi vânzare-cumpărare de bunuri, intentarea unor procese cetăţenilor romani, moştenire, depunere de mărturie în procesele din Oraş -, posedau şi dreptul de a vota şi de a candida la o magistratură (deşi se pare că în acest ultim caz era necesar un anumit cens). Se adăugau dreptul de a solicita „intercesiunea", intercessio, a tribunilor plebei sau a magistraţilor, dreptul la o judecată în procesele criminale, numai la Roma. Neîndoielnic important era şi dreptul de a face apel la popor, ius prouocationis, mai sus consemnat, adevărat habeas corpus al antichităţii. Dominaţia romană asupra Italiei s-a exercitat în special sub forma alianţei cu celelalte populaţii, adesea oneroase pentru ele. Pentru că aliaţii Italiei aveau obligaţii militare faţă de Roma, căreia trebuiau să-i asigure importante contingente de soldaţi, precum şi achitarea impozitului direct, tributum, chiar după ce cetăţenii acesteia nu au mai trebuit să-l achite.