Istoria secretă a iezuiţilor

> sunt acuzaţi de păcat capital. Este declarat că : 1. o femeie care comite adulter va fi iertată mai uşor decăt cei care îşi trimit copiii la şcoli profane; 2. este mai bine să sugrumi un copil decât să susţii regimul; 3. le vor fi refuzate sacramentele celor care vor vota cu partidele partizane. Ameninţările sunt duse până la capăt: negustorii republicani şi anticlericii sunt boicotaţi, este refuzat ajutorul oamenilor săraci, iar muncitorii sunt concediaţi.”¹⁵⁹

Aceste excese din partea clericilor, afectate tot mai mult de ultramontanismul iezuit sunt chiar mai puţin acceptate datorită faptului că sunt emanate de „ecleziastici plătiţi de guvern după cum şi Concordatul este încă aplicat.”

De asemnea, majoritatea opiniei publice nu este fericită cu această presiune asupra conştiinţelor după cum scrie autorul mai sus menţionat: „După cum am văzut, poporul francez, ca un întreg, este indiferent faţă de probleme religioase şi nu putem confunda observatorii ereditari ai practicilor religioase cu credinţa adevărată...” „Adevărul este că harta politică a Franţei este identică cu cea religioasă... Putem spune că în regiunile unde credinţa este mai puternică, poporul francez votează candidaţi catolici. În alte părţi, ei aleg în mod conştient deputaţi şi senatori anticlerici... Aceştia nu doresc clericismul, întrucât reprezintă autoritatea ecleziastică în problemele politice şi este adeseori numit <>.”

„Pentru un număr mare de catolici, faptul că preotul, acest om tulburător, intervine în instrucţiunile predicii şi în reţetele spovedaniei referitoare la comportamentul credincioşilor, controlând gândul, sentimente, acţiuni, mâncarea, băuturi şi chiar intimităţile vieţii de familie, este de ajuns. Ei intenţionează să limiteze acest imperiu prin păstrarea independenţei lor ca cetăţeni.”¹⁶⁰

Am dori să vedem acest spirit de independenţă la fel de viu şi azi.

Dar, deşi opinia acelui „număr mare de catolici” era atât de puternică pe cât era numărul lor, ultramontanii nu dezarmau şi nu determinau la fiecare ocazie lupta împotriva regimului atât de urât de ei. Aceştia au crezut, pentru o perioadă de timp că nu au găsit „omul providenţei” în persoana Generalului Boulanger. Ministru al războiului în 1886, acesta a organizat propria propagandă atât de bine încât aceasta l-a făcut să arate ca un viitor dictator.

„Un acord tacit”, scrie Monseniorul Adrein Dansette, „este încheiat între general şi catolici şi devine clar pe perioada verii... Acesta a mai încheiat, de asemenea, un acord secret cu membrii regali ai Parlamentului precum baronul de Mackau şi contele de Mun, apărători fideli ai Bisericii la Adunare...”

„Calmul ministru de interne Constans, ameninţă cu arestarea lui iar pe 1 aprilie, candidatul dictator fuge la Buesselles cu amanta sa.”

De acum înainte, „boulangismul” decade rapid. Franţa nu a fost cucerită: „ea se reface... <> este zdrobit la poli pe 22 septembrie şi 6 octombrie 1889...”¹⁶¹

Poate fi citit din stiloul aceluiaşi istoric tipul de atitudine al Papei din acea vreme referitor la acest aventurier. Acesta era Leo XIII, care în 1878 i-a urmat lui Papa Pius IX, Papă al „Programei analitice” şi care s-a prefăcut că sfătuieşte credincioşii Franţei pentru a se alătura regimului republican:

„În august (1889), amabasadorul german la Vatican pretinde că Papa vede în general (Boulanger) omul care va răsturna Republica Franceză şi va reinstaura monarhia. Poate fi citit un articol în care <> susţine că acest candidat dictatorial a preluat puterea şi că Biserica <>... Generalul Boulanger l-a trimis pe unul din foştii săi ofiţeri la Roma cu o scrisoare pentru Leo XIII, în care el promitea Papei <>”¹⁶²

Aşa a fost acest Pontif iezuit; clericii intransigenţi au obiecatat asupra presupusului lui exces de „liberalism”!

Criza „Boulangistă” a dezvăluit destul de bine acţiunile conduse de partidul religios împotriva Republicii profane sub masca naţionalismului. Transparenţa, precum şi rezistenţa majorităţii naţiunii a învins acea încercare în ciuda întregii agitaţii a acestei forţe. Totuşi, aceste tactici şovine s-au dovedit a fi eficiente mai ales la Paris şi urmau a fi folosite şi cu alte ocazii. A fost o pură întâmplare sau totul a fost provocat? Discipolii lui Loyola au fost la conducerea acestei mişcări. „Prietenii lor sunt aici”, scria Monseniorul Pierre Dominique, „o nobilime bigotă, o burghezie care îl resping pe Voltaire şi mulţi militari. Ei vor lucra în special în armată iar rezultatul va fi faimoasa alianţă a <>.”

„În anul 1890, nu conştiinţa regelui Franţei aceştia o conduc ci statul major sau cel puţin pe şeful lor. Apoi izbucneşte <>, un război civil care divide Franţa în două.”¹⁶³

Istoricul catolic Adrien Dansette rezumă începutul Afacerii după cum urmează:

„ Pe 22 decembrie 1894 căpitanul artileriei Alfred Dreyfus este găsit vinovat, condamnat la deportare şi închisoare pe viaţă. Trei luni mai târziu <> a descoperit la <> o listă cu mai multe documente care aveau de aface cu apărarea naţională. S-a stabilit o asemănare între scrisul de pe listă şi cel al Căpitanului Dreyfus. Statul major a strigat imediat <>. Aceasta era doar o prezumţie întrucât trădarea nu avea o explicaţie psihologică (Dreyfus avea o reputaţie bună, era bogat şi ducea o viaţă ordonată). Totuşi, nefericitul om este închis, condamnat de un tribunal militar după o anchetă atât de parţială, încât judecata trebuie să fi fost preconcepută. Ca să fie şi mai rău, se va afla mai târziu că un document secret a fost oferit Judecătorilor fără ca avocatul acuzatului să ştie de el...”

„Au existat mai multe scurgeri de informaţii de la statul major după arestarea lui Dreyfus şi comandantul Picquart, şeful Serviciilor Secrete, după luna iulie 1895 află de un anumit proiect numit <
> (Scrisori poştale) dintre diplomatul militar german şi comandantul francez (de origine ungară) Esterhazy. Acesta era un om rău famat care îşi urăşte ţara adoptivă. Un ofiţer al Serviciului Secret, comandantul Henry adaugă la dosarul Dreyfus, după cum vom vedea, un document fals care ar fi zdrobitor pentru ofiţerul evreu dacă ar fi fost adevărat. El şterge şi rescrie numele de Esterhazy de pe <
> pentru a lăsa impresia că documentul a fost falsificat. Astfel, Picquart este dezonorat în noiembrie 1896.”¹⁶⁴

Dezonoarea şefului Serviciile Secrete este uşor de înţeles: entuziasmul lui de a ascunde relele acumulate era prea excesiv. Mărturia cea mai de încredere se găseşte în „Carnets de Schwartzkoppen” publicată după moartea sa în 1930. Autorul primea documente secrete referitoare la apărarea naţională a Franţei de la Esterhazy şi de la Dreyfus.

„La un moment dat , în iulie, Picquart s-a gândit că era momentul să îl avertizeze printr-o scrisoare pe şeful statului major care se afla atunci la Vichy în legătură cu suspiciunile lui referitoare la Estehazy. Prima întâlnire a avut loc pe 5 august 1896. Generalul de Boisdeffre a aprobat tot ceea ce a făcut Picquart până atunci referitor la această Afacere şi i-a dat permisiunea de a-şi continua investigaţia.”

„Ministrul de război, generalul Baillot a fost informat, de asemenea, din august de suspiciunile lui Picquart. De asemenea, a aporbat măsurile luate de Picquart. Esterhazy, pe care l-au concediat, a încercat, folosindu-şi conexiunile cu deputatul Jules Roche, să deţină un post la ministerul de război, a încercat să ia legătura cu mine, din nou, şi a scris mai multe scrisori ministrului de război. Una din aceste srisori i-a fost dată lui Picquart, care pentru prima dată a realizat că scrisul său este la fel ca cel din <>! El a arătat o poză a acelei scrisori lui Du Paty şi Bertillon, fără a le spune cine a scris-o...” Bertillon a spus: „este scrisul din listă!”¹⁶⁵

„Simţind că vinovăţia lui Dreyfus se îndepărtează, Picquart a decis să consulte <> care a fost oferit judecătorilor. Arhivistul Gribeli i l-a oferit. Era seară. Rămas singur în birou, Picquart a deschis plicul lui Henry pe care se afla parafa lui Henry scrisă cu pix albastru. Mare i-a fost surprinderea atunci când a descoperit nulitatea acelor jalnice documente şi din care nici unul nu putea fi aplicat lui Dreyfus. Pentru prima dată, acesta a ştiut că omul condamnat pe <> (Insula Diavolului) era nevinovat. În ziua următoare, Picquart a scris o scrisoare generalului de Boisdeffre în care prezenta toate acuzaţiile împotriva lui Esterhazy şi recenta sa descoperire: atunci când generalul a citit despre <> acesta a sărit exclamând: <>”¹⁶⁶

Von Schwartzkoppen a scris mai departe: „Poziţia mea a devenit extrem de inconfortabilă. Această problemă este mai presus de mine: să spun tot adevărul şi astfel să repar groaznica greşeală şi să-l eliberez pe acel biet om nevinovat? Dacă aş putea face cum vreau eu, asta aş fi făcut. Uitându-mă mai atent la aceste lucruri în detaliu am ajuns la concluzia că nu trebuie să ma implic în această problemă, întrucât nimeni nu m-ar fi crezut; de asemenea, judecăţile diplomaţilor stăteau în calea acestei acţiuni. Considerând că guvernul francez va fi capabil să ia măsurile necesare pentru a face justiţie eu tot am decis să nu fac nimic.”¹⁶⁷

„Putem vedea prinzând viaţă tacticile statului major”, scrie Adrien Dansette. „Dacă Esterhazy este vinovat, ofiţerii care au provocat acea condamnare ilegală a lui Dreyfus şi mai ales generalul Marcier, ministrul de război al momentului sunt vinovaţi de asemnea. Interesela armatei presupun sacrificiul lui Dreyfus; nu trebuie să ne implicăm în această sentinţă din 1849.”¹⁶⁸

Rămânem zăpăciţi la gândul că un astfel de argument ar putea fi invocat de justiţie, o condamnare nedreptă. Aşa a fost să fie atunci în ceea ce priveşte Afacerea care atunci tocmai începea. Bineînţeles, eram cu toţii în febra antisemită. Dizertaţiile violente ale lui Edouard Drumont, în „Libre Parole” arătau în fiecare zi copii israelieni ca fiind agenţi ai corupţiei naţionale şi ai dizolvării. Prejudiciul nefavorabil creat a stârnit o mare parte din opinia publică să creadă „a priori”, în vinovăţia lui Dreyfus. Dar, mai târziu când vinovăţia acuzatului a devenit evidentă, monstruosul argument al „infailibilităţii” tribunalului militar era încă susţinut, iar de acum înainte era susţinut cu un cinism perfect.

Oare Sfântul Duh este cel care îi inspiră pe aceşti judecători în uniformă, care nu fac greşeli? Este tentant să credem în intervenţia celestă – atât de similar cu cel care garantează infailibilitatea papală – atunci când citim despre Părintele du Lac, membru al Societăţii lui Iisus, care a avut multe de a face cu Afacerea:

„El a condus colegiul de la <>, unde iezuiţii au pregătit candidaţii pentru Şcolile mai mari. El este un om foarte inteligent cu importante relaţii. La transformat pe Drumont în confesorul lui de Mun şi de Boisdeffre, conducătorul statului major al Armatei, pe care îl vede în fiecare zi.”¹⁶⁹

Abbe Brugerette a menţionat de asemenea, aceleaşi fapte citate de Joseph Reinach: „Nu este acesta Părintele du Lac care l-a convertit pe Drumond şi l-a determinat să scrie <> şi care a furnizat mijloacele de creare a <>? Oare generalul de Boisdeffre nu îl vedea în fiecare zi pe faimosul iezuit? Şeful statului major nu i-a nici o decizie fără a se consulta înainte cu conducătorul.:¹⁷⁰

Acolo, pe Insula Diavolului, care îşi merită numele în acel climat fatal, victima acestui complot a fost tratată într-un mod extrem de crud. Presa antisemită a împărţit rapoarte în care spunea că acesta încearcă să evadeze. Andre Lebon a dat ordine în consecinţă.

„În duminica de 6 septembrie, dimineaţa, conducătorul închisorii Lebar l-a informat pe prizonier că nu va mai avea voie să se plimbe pe acea partea a insulei care a fost rezervată pentru el şi că va fi închis în baraca sa. Seara, a fost anunţat că pe timp de noapte va fi pus în lanţuri. La piciorul patului său, făcut din 3 scânduri erau nituite două cătuşe din fier care înconjurau picioarele condamnatului. Atunci când nopţile erau toride această pedeapsă era foarte dureroasă.”

„În zori, gărzile dezlegau prizonierul iar când acesta se ridica tremura în picioare. I-a fost interzis să-şi părăsească baraca în care trebuia să stea zi şi noapte. Seara era înlănţuit din nou. Această pedeapsă a durat 40 de nopţi. După un timp, gleznele sale erau acoperite de sânge şi trebuiau să-l bandajeze. Gărzilor sale fiindu-le milă de el, îl bandajau înainte de a-i pune lanţurile.”¹⁷¹

Totuşi, condamnatul continua să se declare nevinovat. El i-a scris soţiei sale: „Trebuie să existe undeva pe acest tărâm generos şi frumos al Franţei un om cinstit care este suficient de curajos ca să caute adevărul.”¹⁷²

Adevărul nu mai era în îndoială acum. Ceea ce lipsea era dorinţa de a lăsa să iasă la iveală. Abbe Brugerette mărturiseşte:

„Prezumţia de nevinovăţie a condamnatului de pe insula diavolului s-a multiplicat în van. Declaraţiile Monseniorului de Bulow la Reichstag şi cele transmise de Monseniorul de Munster, ambasadorul său, guvernului francez au declarat de asemenea nevinovăţia lui Dreyfus în zadar; nevinovăţia dezvăluite şi de împăratul Guillaume şi confirmată când Schwarzkoppen (atacul militar german)a fost rechemat la Berlin de îndată ce Esterhazy a fost acuzat de către Mathieu Dreyfus (fratele condamnatului). Statul major se opune oricărei reexaminări a procesului... cineva este ocupat să îl acopere pe Esterhazy. Documente secrete îi sunt comunicate pentru apărarea sa, iar chiar scrisul său nu este voie a fi comparat cu cel de pe <>...”

„Apărat astfel ticălosul Esterhazy este suficient de îndrăzneţ să ceară să fie audiat de către Consiliul de război. El este informat în mod unanim în 17 ianuarie 1898 după o dezbatere care a durat 3 minute.”¹⁷³

Trebuie să menţionăm că după câteva luni, când colonelui Henry a fost acuzat de falsificare, Estehazy a mers în Anglia şi în cele din urmă a mărturisit că el este autorul faimoasei „liste” atribuite lui Dreyfus.

Nu putem cita toate întâmplările acestei drame, falsificările adăugate altor falsificări în încercarea de a ascunde adevărul, demisia şefului statului major, căderea miniştrilor, sinuciderea lui Henry, reţinut la Mount Valerian, care şi-a tăiat gâtul şi astfel a scris cu propriul sânge mărturia vinovăţiei sale.

În decembrie 1898, nota semioficială a fost publicată de presa germană: „Declaraţiilem guvernului imperial au stabilit că nici o personalitate germană nu a avut nici un fel de legătură cu Dreyfus. Astfel, din punctul de vedere al germanilor nu vedem nici o inconveninţă în a publica în totalitate documentul secret.¹⁷⁴

În final, inevitabila reexaminare a fost decisă de Înalta Curte. Dreyfus trebuie să apară din nou în faţa consiliului de război la Rennes pe 3 iunie 1899 şi reprezintă începutul unei alte torturi pentru el. „Nu avea de unde să ştie că urma să întâlnească mai multă ură decât atunci când a plecat şi că foştii lui şefi, conspirând să îl trimită înapoi pe insula Diavolului nu vor avea milă de acest nenorocit, această umilă creatură care a crezut că a trecut peste toate suferinţele posibile.”¹⁷⁵

„Astfel”, scria Abbe Brugerette, „consiliul de război de la Rennes va adăuga o nouă injustiţie anchetei procesului din 1894. Ilegalitatea acestui proces, vinovăţia lui Esterhazy, manevrele criminale ale lui Henry vor ieşi la iveală pe perioada celor 29 de prezentări ale procesului la Rennes. Dar Comitetul de război... îl vor judeca pe Dreyfus de alte acuzaţii de spionaj care nu au constituit niciodată cauza unei alte acuzaţii sau al unui raport. Toate scurgerile anterioare îi vor fi atribuite lui şi vor fi produse documente care nu aveau nici o legătură cu el... În final, şi contrar tuturor tradiţiilor noastre legale vom cere ca Dreyfus însuşi să dovedească că un asemnea document nu a fost eliberat de el, ca şi cum sarcina acuzării nu era aceea de a dovedi crima.”¹⁷⁶

Parţialitatea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atât de evidentă încât opinia publică din afara Franţei s-a răzvrătit. În Germania, semioficiala „Cologne Gazette” a publicat în 16 şi 19 august, la jumătatea perioadei de desfăşurare a procesului 2 articole în care putem citi următoarea frază: „Dacă, după declaraţiile guvernului german şi dezbaterile Înaltei Curţi de Apel din Franţa cineva mai crede ca Dreyfus e vinovat nu putem spune decât atât că acea persoană trebuie să fie bolnavă mental sau doreşte în mod conştient ca un nevinovat să fie condamnat.”¹⁷⁷

Dar ura, prostiile şi fanatismul nu au fost doar cu atâta dezarmate.

Au fost folosite chiar noi falsuri care le-au înlocuit pe cele care nu mai aveau credibilitate. Ca să facem un scurt rezumat, totul a fost doar o bufonerie sinistră. La sfârşit, Dreyfus a fost condamnat la 10 ani de închisoare cu consecinţe atenuatoare.

„Nenorocitul proces a provocat o indignată stupoare în întreaga lume. Franţa era urâtă. Cine şi-ar fi putut imagina o supărare atât de mare?”¹⁷⁸, a exclamat Clemenceau în ziarele engleze şi germane. Mila era indispensabilă. Dreyfus a acceptat să meargă mai departe „căutând anularea îngrozitoarei greşeli militare a cărei victimă era.” „Pentru acestă anulare era inutil să se bazeze pe justiţia Consiliului de război. Această justiţie a fost văzută lucrând! A venit din nou din partea Înaltei Curţi de Apel care după investigaţii profunde şi dezbateri lungi a anulat o dată pentru totdeauna verdictul de la Rennes. Căteva zile mai târziu, Adunarea şi Senatul prin vot solemn l-au restabilit pe Dreyfus în arnată: Dreyfus căruia i s-au oferit Legiunea de Onoare şi a fost restabilit public.

Anularea întârziată obţinută atât de greu s-a datorat „oneştilor şi curajoşilor” oameni precum cei de pe Insula Diavolului au vrut să vadă. Numărul lor a crescut din ce în ce mai mult pe măsură ce adevărul ieşia la iveală. După achitarea rapidă a trădătorului Esterhazy de către consiliul de război, în ianuarie 1898, Emil Zola a publicat în „Aurore”, publicaţia lui Clemenceau faimoasa lui scrisoare „Eu acuz”. El a scris: „Acuz primul consiliu de război de faptul că a violat legea prin condamnarea unui acuzat pe baza unui document care a rămas secret şi acuz al doilea consiliu de război că a acoperit această ilegalitate prin comiterea unei crime judiciare prin achitarea conştientă a acuzatului.”

Dar, „cavalerii” Societăţii noastre erau de veghe în a aduce la tăcere orice ar putea lumina publicul. O întrebare din partea deputatului catolic de Mun l-a a adus pe Zola în faţa Curţii Assize de la Seine şi curajosul scriitor a fost acuzat la un an de închisoare (pedeapsa maximă) ca un rezultat al acestui proces injust.

Opinia publică a fost amăgită de strigătele „clericilor naţionalişti” încât alegerile din mai 1898 au fost în favoarea lor.

Totuşi, falsele dezvăluiri publice, concedierea conducătorului statului major, parţialitatea criminală a judecătorilor au deschis ochii celor care căutau adevărul din ce în ce mai mult. Aceasta a venit din rândul protestanţilor, evreilor şi profanilor.

„În Franţa, catolicii erau foarte puţini în comparaţie cu cei care luau apărarea lui Dreyfus... Acţiunea acestei mâini de oameni a făcut puţin zgomot. Conspiraţia tăcerii i-a înconjurat...”¹⁷⁹

„Majoritatea preoţilor şi a episcopilor a rămas convinsă de vinovăţia lui Dreyfus”, scria Abbe Brugerette. Georges Sorel adăuga de asemenea: „În timp ce Afacerea Dreyfus a divizat grupurile sociale, lumea catolică era complet unită împotriva reexaminării.” Peguy însuşi recunoaşte că „toate forţele politice ale Bisericii au fost întotdeauna împotriva lui Dreyfus.”

Trebuie să amintim lista abonaţilor deschisă de „Libre Parole” şi „La Croix” în favoarea văduvei lui Henry, care s-a sinucis? Numele preoţilor abonaţi erau însoţite de „comentarii nu foarte evanghelice”, după cum spunea Monseniorul Adrein Dansette care citează următoarele:

„Un anume Abbe Cros cere un preş la pat făcut din piele de evreu şi pe care să poată călca dimineaţa şi seara. Un tânăr preot ar dori să-i spargă nasul lui Reinach cu călcâiul; trei preoţi ar dori să-l pălmuiască pe evreul Reinach.”¹⁸⁰

Doar clericii seculari au rămas rezervaţi. În Congregaţii lucrurile sunt mult mai virulente:

„Pe 5 iulie 1898, zi de premiere la Colegiul Arcueil, condusă de Generalissimo Jamont (vicepreşedinte al Consiliului Superior de Război), Părintele Didon, rector al Şcolii Albert-le-Grand, a ţinut un discurs violent în care acuza oamenii a căror crimă a fost curajoasa denunţare a unei greşeli militare...”

„Oare trebuie”, spunea un călugăr elocvent, „să-i lăsăm pe cei slabi să se desfăşoare liber? În mod clar, nu! Inamicul este intelectualismul care pretinde a dispreţui forţa şi civilii care doresc să subordoneze armata. Atunci când influenţarea a dat greş, atunci când dragostea (!) a fost ineficientă, trebuie să scoatem sabia, să împărţim teroarea, să tăiem capete, să pornim războaie, greve...”

„Acest discurs părea a fi o provocare aruncată tuturor simpatizanţilor nefericitului condamnat.”¹⁸¹

„Dar pe câţi dintre ei i-am auzit de atunci? Aceste chemări la represiuni sângeroase, venite din partea blânzilor clerici, în special pe perioada ocupaţiei germane!” În ceea ce priveşte acest strigăt de ură împotriva intelectualismului, găsim ecoul perfect din partea unui anumit general: „Atunci când cineva vorbeşte de inteligenţă, îmi scot pistolul.”

Zdrobirea gândului cu forţa este un principiu al Bisericii Romane care nu a fost niciodată modificat.

Abbe Brugerette se mira cum nimic nu a modificat credinţa clericilor în culpabilitatea lui Dreyfus: „Un asemnea măreţ şi dramatic eveniment care a venit precum un tunet pe un cer senin şi care a adus la lumină departamentului care lucra fals, trebuie să fi deschis ochii chiar şi acelora care nu doreau să afle adevărul. Ne referim la descoperirea falsurilor făcute de Henry...”

„Oare nu a venit timpul ca atât clericii francezi cât şi catolicii să respingă greşeala care a durat prea mult timp... Ei, preoţii şi credincioşii ar fi putut merge în masă şi în al unsprezecelea ceas precum muncitorii menţionaţi în evanghelie, să mărească numărul apărătorilor justiţiei şi adevărului... Dar faptele cele mai evidente nu îşi aştern lumina în mâinile dominate de anumite prejudecăţi întrucât prejudecăţile se opun examinării şi, prin natura lor, se răzvrătesc împotriva probelor.”¹⁸²

Ce eforturi sunt făcute pentru a-i menţine pe catolici în greşeală! „Puteau ei să îşi dea seama că erau înşelaţi în mod scandalos de o presă care ţinea ascunse cu încăpăţânare dovezile de nevinovăţie, mărturiile favorabile condamantului de pe insula Diavolului şi care încercau să împiedica cursul justiţiei prin orice mijloace?”¹⁸³

În linia întâi a presei se afla „La Libre Parole”, creat după cum am văzut cu ajutorul Părintelui iezuit du Lac şi „La Croix” al Părintelui „Asumpţionist” Bailly. Ordinul „Asumpţiei” reprezenta o mască pentru Societatea lui Iisus şi astfel trebuie să le atribuim lor determinarea campaniei anti-Dreyfus.

Un martor nu foarte suspicios, Părintele Lecanuet scrie: „Congregaţiile şi în special iezuiţii sunt denunţaţi de istoricii Afacerii. De data aceasta, trebuie să recunoaştem că iezuiţii au luat primul glonte cu multă nechibzuiţă.”¹⁸⁴

„Ziarele provinciale catolice precum „Nouvelliste” din Lyon, foarte citit, vor lua aproape în întregime partea complotului împotriva adevărului şi justiţiei. Se pare că urmărea păstrarea publicului în întuneric.”¹⁸⁵