Istoria secretă a iezuiţilor

EXERCIŢIILE SPIRITUALE

Când veni momentul ca Ignatius să părăsească în cele din urmă Monresa, acesta nu-şi putea prevedea destinul dar anxietatea referitoare la propria salvare nu mai reprezenta principala sa grijă. Era precum un misionar, nu un simplu pelegrin, care a plecat spre Tărâmul Magic în martie 1523. A ajuns în Ierusalim pe 1 septembrie dar a trebuit să plece curând după aceea, la ordinele franciscanului provincial care nu era încântat să vadă pacea precară dintre creştini şi turci primejduită de prozelitismul timpuriu.

Misionarul dezamăgit, în drumul său spre Universitatea din Alcala unde şi-a început studiile teologice, a trecut prin Veneţia, Geneva şi Barcelona. Acolo este locul unde el începe ,,vindecarea de suflete” printre ascultătorii voluntari.

,,În aceste mănăstiri, cele mai obişnuite manifestări de evlavie erau isteriile leşinate. Prin acestea înţelegem cât de greu a aplicat metodele sale religioase şi cum o propangandă atât de fierbinte va stârni curiozitatea şi apoi suspiciunea inchizitorilor. În aprilie 1527, Inchiziţia l-a închis pe Ignatius pentru erezie. Ancheta a examinat acele incidente ciudate dintre adepţii săi, ciudata afirmaţie a acuzatului referitoare la minunata putere pe care puritatea sa i-o oferea şi teoriile sale bizare în ceea ce priveşte diferenţa dintre păcate capitale şi cele care pot fi iertate. Aceste teorii aveau o înrudire izbitoare cu cele ale sofiştilor iezuiţi ale epocii ulterioare¹⁸.

Eliberat, dar fiindu-i interzis să mai susţină întruniri, Ignatius pleacă la Salamanque şi curând începe şi acolo aceleaşi activităţi. Trezind din nou suspiciuni printre inchizitori, acesta este închis din nou. A fost eliberat cu condiţia de a renunţa la acel comportament. A plecat apoi la Paris pentru a-şi continua studiile la colegiul din Montaigu. Eforturile sale de a-şi îndoctrina prietenii studenţi, conform metodelor sale ciudate i-au creat din nou probleme cu Inchiziţia. A devenit apoi mai prudent şi se întâlnea doar cu şase din colegii săi, dintre care doi vor deveni recruţi foarte stimaţi: Salmeron şi Lainez.

Ce avea în el de atrăgea cu atâta putere tinerii studenţi? Era idealul şi farmecul pe care îl purta cu sine: o carte micuţă care în ciuda dimensiunilor ei se află printre acele care au influenţat soarta omenirii. Acest volum a fost printat de atât de multe ori încât numărul copilor este necunoscut. A fost de asemenea obiectul a peste 400 de comentarii. Aceasta reprezintă manualul iezuiţilor şi în acelaşi timp rezumatul lungii dezvoltări interioare a conducătorului lor: ,,Exerciţiile Spirituale”¹⁹ .

Dl. Boehmer afirmă mai târziu:

,,Ignatius a înţeles mai bine decât oricare leader care l-a precedat că cea mai bună metodă de a ridica un om la un anumit ideal este să devii conducătorul imaginaţiei sale. Îl umplem cu forţe spirituale pe care îi va fi foarte greu să le elimine mai târziu, forţe care sunt mai durabile decât cele mai bune principii şi doctrine. Aceste forţe pot ieşi din nou la suprafaţă chiar şi după căţiva ani, fără a fi menţionate şi devin atât de imperative încât voinţa devine neputincioasă să se opună şi trebuie să urmeze impulsul lor irezistibil²⁰”.

Astfel, toate ,,adevărurile” dogmei catolice vor trebui să fie nu doar meditate ci chiar trăite şi simţite de cei care sunt devotaţi acestor exerciţii cu ajutorul unui ,,director”. Cu alte cuvinte, el va trebui să vadă şi să retrăiască misterul cu cea mai mare intensitate posibilă. Sensibilitatea candidatului este impregnată cu aceste forţe a căror persistenţă în memoria sa şi chiar mai mult, în subconştientul său vor fi la fel de puternice precum efortul pe care acesta îl face pentru a le evoca şi asimila. Pe lângă vedere, celelelate simţuri precum auzul, mirosul, gustul şi simţul tactil vor juca propriile roluri. Pe scurt, auto-sugestia este controlată. Răzvrătirea îngerilor, izgonirea din Paradis a lui Adam şi Eva, tribunalul lui Dumnezeu şi scenele evanghelice ale patimilor sunt retrăite în faţa candidatului. Scene dulci şi fericite alternează cu cele mai sumbre într-un ritm controlat cu mare grijă. Nu este necesar de adăugat că Iadul are un rol pronunţat în acel „spectacol magic” împreună cu lacurile sale de foc în care cei condamnaţi sunt aruncaţi, cu concertul îngrozitor de ţipete, cu întinderile de sulf şi carne arzând. Totuşi Hristos este acolo pentru a-l susţine pe vizionarul care nu ştie cum să-i mulţumească pentru că nu l-a aruncat deja din Iad ca să plătească pentru păcatele sale din trecut.

Iată ce a scris Edgar Quinet:

„Nu doar viziunile sunt prearanjate, ci şi vederea, inhalarea şi respiraţia sunt notate. Pauzele şi intervalele de tăcere sunt notate ca pe o foaie muzicală. În cazul în care nu mă credeţi citez: <>. Această manieră de rugăciune constă în lăsarea în afară a unor cuvinte între fiecare respiraţie. Mai departe << asiguraţi-vă să păstraţi pauze egale între fiecare respiraţie, suspin înăbuşit şi cuvânt>>. Et paria anhelituum ac vocum interstitia observet – înseamnă că omul, fie că este inspirat, fie că nu, devine o maşină care trebuie să suspine, să geamă, să plângă, să strige sau să-şi ţină respiraţia la momentul precis şi în ordinea în care experienţa îi arată a fi cel mai profitabil.”²¹

Astfel, este de înţeles, ca după patru săptămâni de devotare la aceste exerciţii intense cu un îndrumător ca fiind singurul prieten, candidatul să fie pregătit pentru perfecţionarea şi ruptura ulterioară.

Iată ce Quinet are de spus atunci când se referă la creatorul unei metode atât de halucinante:

„ Ştiţi ce îl distinge pe el de asceţii din trecut? Faptul că se putea observa şi analiza logic şi raţional în acea stare de extaz în timp ce pentru toţi ceilalţi ideea de reflectare era imposibilă.

Impunând discipolilor săi acţiuni care pentru el erau spontane, acesta avea nevoie de doar 30 pentru a distruge cu această metodă voinţa şi raţiunea în aceea şi manieră prin care un călăreţ îşi distruge calul. Avea nevoie de doar 30 de zile pentru a supune un suflet. Este de notat faptul că iezuismul s-a extins împreună cu inchiziţia modernă: în timp ce inchiziţia disloca trupul, Exerciţiile Spirituale distrugeau gândurile prin intemediul maşinii lui Loyola.”²²

În orice caz, viaţa sa „spirituală” nu putea fi examinată profund fie că erai iezuit fie că nu. Metodele lui Loyola erau recomandate în mod special credincioşilor şi ecleziaştilor după cum ne este recomandat de către comentatori precum R. P. Pinard de la Boullaye, autor al „Mental Prayer for All”. Cartea acestuia a fost inspirată de sfântul Ignatius şi suntem de părere că un titlu mai explicit al acestei cărţi „Mental Prayer for All” („Rugăciune mentală pentru toţi”) ar fi „Mental Alienation for All” („Alienare mentală pentru toţi”).

Secţiunea I

Capitolul 3
FONDAREA SOCIETĂŢII

„Societatea lui Iisus” a fost înfiinţată în ziua Adormirii Maicii Domnului în anul 1954, la capela Notre-Dame de Montmartre.

Ignatius avea pe atunci 44 de ani. După împărtăşanie însufleţitorul şi însoţitorii săi au jurat că vor merge pe Tărâmul Sfânt, de îndată ce vor termina studiile, pentru a-i converti pe păcatoşi. Dar anii care au urmat i-a găsit în Roma, unde Papa organiza pe atunci o cruciadă împotriva turcilor împreună cu împăratul german şi Republica Veneţiană. Din această cauză, proiectul lor a fost imposibil de realizat. Astfel, Ignatius şi însoţitorii săi s-au dedicat muncii de misionar pe pământ creştin, în Veneţia, apostolatul său stârnind din nou suspiciuni Inchiziţiei. Constituţia Societăţii lui Iisus, A fost în cele din urmă scrisă şi aprobată în Roma de Papa Paul III, în anul 1540. Astfel, iezuiţii s-au pus la dispoziţia papei promiţându-i acestuia supunere necondiţionată. Învăţătura, spovedania, predica şi munca în scop caritabil reprezentau terenul de acţiune al noului Ordin. Cu toate acestea, misiunile străine nu au fost excluse, astfel că în 1541, Francis Xavier şi doi colegi de a-i săi au plecat de la Lisabona cu scopul de a evangheliza Estul Îndepărtat. În anul 1546, s-au lansat în cariera lor politică, prin alegerea de către Papă a lui Lainez şi Salmeron pentru a-l reprezenta la Consiliul de la Trent în calitate de „teologi potifi”.

Domnul Boehmer scrie următoarele:

„Atunci, Ordinul a fost angajat de Papă doar temporar. Dar aceştia şi-au îndeplinit sarcinile cu atâta promptitudine şi zel încât încă din perioada lui Papa Paul III şi-au înfipt bine rădăcinile în toate activităţile alese, câştigând astfel încrederea Curiei pentru totdeauna”²³.

Toată această încredere era justificată pe deplin. Iezuiţii şi Lainez în mod special, împreună cu bunul său prieten, Cardinalul Morone, au devenit campionii vicleni şi neobosiţi ai autorităţii pontife şi a intangibilităţii dogmei pe perioada celor 3 sedinţe ale Consiliului încheiate în 1562. Prin intermediul manevrelor lor inteligente şi a dialectelor, aceştia au reuşit să învingă opoziţia şi toate revendicările „eretice”, incluzând căsătoria preoţilor, uniunea cu cele doua elemente, folosirea limbii naţionale în cadrul slujbelor şi în special reforma papalităţii. Doar reforma bisericilor a fost reţinută pe ordinea de zi. Lainez, cu un contraatac foarte puternic a susţinut infaibilitatea pontifă: aceasta a fost promulgată trei secole mai târziu de Consiliul de la Vatican²⁴. Vaticanul s-a ridicat mai puternic, datorită acţiunilor de neclintit ale iezuiţilor din criza în care aproape s-a scufundat. Termenii aleşi de Papa Paul III pentru a descrie acest nou Ordin erau justificaţi: „Regimen Ecclesiae militantis”.

Spiritul de luptă s-a dezvoltat din ce în ce mai mult o dată cu trecerea timpului şi pe lângă misiunile străine, activităţile fiilor lui Loyola au început să se concentreze pe sufletele oamenilor, mai ales în jurul claselor conducătoare. Politica reprezintă principalul lor câmp de acţiune, întru-cât toate eforturile acestor conducători erau concentrate pe un singur ţel: supunerea întregii lumi papalităţii şi pentru a obţine acestea „capetele trebuie cucerite mai întâi”. Şi cum se poate realiza acest ideal? Prin două arme puternice: prima constă în devenirea lor de confidenţi a celor puternici, iar cea de a doua – în educarea copiilor acestora. Astfel, prezentul este în siguranţă iar viitorul este pregătit.

Vaticanul şi-a dat seama de puterea pe care acest nou Ordin o poate aduce. La început numărul membrilor a fost limitat la 60, dar curând această restricţie a fost ridicată. În 1556, atunci când Ignatius a murit, fiii săi lucrau printre păgânii din India, China, Japonia, New York şi în special din Europa: Franţa, Sudul şi Vestul Germaniei, unde au luptat împotriva ereziei, Spania, Portugalia şi chiar Anglia, ajungând chiar şi în Irlanda. Istoria lor, plină de vicisitudini va fi asemenea unei reţele romane pe care vor încerca în permanenţă să o răspândească asupra întregii lumi. Legăturile acesteia vor fi întotdeauna tăiate şi îmbunătăţite.

Secţiuna I
Capitolul 4
SPIRITUL ORDINULUI

„Să nu uităm”, spune iezuitul Rouquette, „că din punct de vedere istoric <> a reprezentat afirmarea practică a <>... Acest universalism necesar ar fi un cuvânt gol dacă nu ar fi rezultatul unei coeziuni practice sau al unei supuneri a creştinismului: acesta este motivul pentru care Ignatius a vrut ca echipa să se afle la dispoziţia Papei... şi să fie campionii unităţii catolice, unitate care poate fi asigurată doar printr-o supunere efectivă preoţilor lui Hristos.”²⁵ Iezuiţii au dorit să impună în Biserica Romană monarhia absolutistă. Aceasta a fost păstrată în societatea civilă deoarece ei trebuiau să supravegheze suveranii ca reprezentanţi temporari ai Sfântuli Tată, adevăratul cap al creştinismului. Atâta timp cât acei monarhi erau pe deplin supuşi Papei, iezuiţii erau suporterii lor cei mai credincioşi. Pe de altă parte, dacă aceşti prinţi se răzvrăteau, iezuiţii deveneau cei mai mari dusmani ai lor.

„Curia era conştientă că nu ar fi putut găsi în afara Societăţii iezuite, oameni mai vicleni şi mai îndrăzneţi atunci când venea vorba de intrigi, propagandă sau în Europa atunci când interesele Romei presupuneau răzvrătirea oamenilor sau atunci când prinţii aleşi temporari luau decizii care făceau de ruşine biserica.”²⁶

Am observat prin „Exerciţiile” spiritului cum fondatorul acestei Societăţi era în urmă cu ceea ce însemna misticismul simplistic, disciplina ecleziastică şi, în general vorbnd, concepţia de subordonare. „Constituţiile” şi „Exerciţiile”, fundamentale ale acestui sistem risipesc orice îndoială în ceea ce priveşte acest subiect. Indiferent de ce ar spune disciplina sa – mai ales azi când ideile moderne asupra acestui subiect sunt total diferite – supunerea deţine un rol special, de fapt incontestabil, după cum este rezumat în regulile Ordinului. Dl. Folliet poate susţine că nu vede în ele mai mult decât supunere religioasă necesară oricărei congregaţii, dar R. P. Roquette scrie: „Nu numai că este o diminuare a omului, această supunere inteligentă şi voită ste cea mai înaltă libertate... o eliberare de sub propria sclavie”. Doar citind aceste cuvinte putem percepe extreme care reprezintă caracterul monstruos al supunerii sufletului şi spiritului impus de iezuiţi, transformându-i astfel pe aceştia în intrumente docile în mâinile superiorilor lor. De la începutul lor ca iezuiţi, aceştia devin inamicii oricărui tip de libertate.

Conform D-lui Folliet, faimoasa sintagmă „perinde ac cadaver” (asemenea unui corp în măinile anteprenorului) poate fi găsită in toată „literatura spirituală” şi chiar în Est în Constituţia Haschichină. Iezuiţii se află în mâna superiorilor lor asemenea unor cârje care se supun fiecărui impuls, asemenea unei mingi de ceară care poate fi deformată şi întinsă în orice direcţie sau asemenea unui mic crucifix care poate fi ridicat şi mişcat după bunul plac. Remarcile şi explicaţiile creatorului acestui Ordin risipesc orice îndoieli referitoare la adevărata lor semnificaţie. Pe lângă acestea, în cazul iezuiţilor nu doar voinţa ci şi raţiunea şi chiar scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei supuneri de virtuţi primordiale care sunt conform lui Borgia „meterezele cele mai puternice ale Societăţii”.

„Să ne lăsăm convinşi că totul este bine şi just, atunci când superiorul cere ceva”, scrie Loyola. Mai adaugă apoi: „Chiar dacă Dumnezeu ţi-a dat un animal neascultător, nu vei ezita să îl supui fiindu-i conducător şi ghid deoarece Dumnezeu a ordonal să fie asa.”

Iată ceva şi mai interesant: iezuiţii trebuiau să vadă în superiorul lor nu pe un om supus greşelii ci pe Hristos însuşi. J. Huber, profesor de teologie catolică la Munchen şi autor al uneia dintre cele mai importante lucrări referitoare la iezuiţi scrie următoarele: „Iată un fapt dovedit: <> repetă de 500 de ori că Hristos trebuie văzut în persoanea Generalui.”²⁷

Disciplina Ordinului înţeleasă adeseori ca cea a armatei nu se compară cu realitatea. „Supunerea militară nu este echivalenta cu supunerea iezuita; cea de a doua este mai extinsa, cuprinde omul ca întreg şi nu se mulţumeşte asemenea celeilalte cu un act exterior ci solicită sacrificiul voinţei şi lăsarea la o parte a propriei judecăţi.”²⁸

Însuşi Ignatius a scris în scrisoarea destinată iezuiţilor portughezi: „Trebuie să vedem negrul alb dacă Biserica asta ne cere”. Aceasta este „înalta libertate” şi „eliberarea de sub propria sclavie”, adaugă R. P. Rouquette. Întradevăr iezuitul este eliberat întru-totul de el, întru-cât este supus total conducătorului său. Orice îndoială sau scrupule sunt considerate păcate.

Dl. Boehmer scrie:

„În completările aduse <>, superiorii sunt sfătuiţi să-şi domine novicii aşa cum Dumnezeu a facut cu Avraam.²⁹

Urcuşurile şi coborâşurile vieţii Ordinului – nu a existat ţară din care să nu fie exilat – dovedesc că aceste pericole au fost recunoscute de toate guvernele, mai ales de cele catolice. Introducând oameni atât de devotaţi cauzei lor de a preda printre clasele sociale, Societatea – campioana universalismului, în concluzie ultramontanismului – a fost considerată ca reprezentând o ameninţare a autorităţii civile, întru-cât activitatea Ordinului, prin simpla lor vocaţie se orienta din ce în ce mai mult spre politică.

În paralel, ceea ce noi simţim spirit iezuit se dezvolta printre membrii săi. Nu în ultimul rând, fondatorul inspirat în principal de nevoile misiunilor de acasă şi din străinătate nu şi-a neglijat abilităţile. Acesta a scris în „Sententiae asceticae”: „O grijă înţeleaptă împreună cu o puritate mediocră este mai bună decât o sfinţenie măreaţă cuplată cu o îndemânare mai puţin perfectă. Un bun păstor al sufletelor trebuie să ştie cum să ignore multe lucruri şi să se prefacă a nu le înţelege. O dată ce este stăpânul voinţelor el va fi capabil să-şi conducă cu înţelepciune studenţii oriunde ar alege. Oamenii sunt absorbiţi în întregime de interese trecătoare de aceea nu trebuie să le vorbim prea insistent despre sufletele lor, altfel ar fi ca şi cum am arunca un cârlig fără momeala.”

Chiar şi expresia feţei a fiilor lui Loyola era exact stabilită: „ei trebuie să ţină capul puţin aplecat în jos fără să-l întoarcă în stânga sau în dreapta; nu trebuie să se uite în sus şi atunci când vorbesc cu cineva nu trebuie să se uite direct în ochii lor ci să îi vadă doar indirect...”³⁰

Succesorii lui Loyola au memorat această lecţie şi au aplicat-o intens în urmărirea propriilor planuri.

Secţiunea I

Capitolul 5
PRIVILEGIILE SOCIETĂŢII

După 1558, Lainez, subtilul tactician al Consiliului de la Trent, a fost făcut general al Congregaţiei având puterea de a organiza Ordinul după cum a fost inspirat. „Declaraţiile” pe care el însuşi le-a scris împreună cu Salmeron, au fost adăugate „Constituţiilor” pentru a forma un comentariu. Aceştia au accentuat şi mai mult dictatura generalului ales pe viaţă. Un învăţat, un procuror şi asistenţi locuitori ai Romei, de asemenea, îl vor ajuta să administreze Ordinul împărţit pe atunci în 5 Congregaţii: Italia, Germania, Franţa, Spania, Anglia şi America. Aceste congreţii erau şi ele împărţite în provincii grupând diferitele instituţii ale ordinului. Doar învăţatul (supraveghetorul) şi asistenţii sunt numiţi de Congregaţie. Guvernul îi numeşte pe ceilalţi oficiali, promulgă ordonanţele care nu trebuie să modifice Constituţiile, administrează bogăţia Ordinuluin după bunul plac şi conduce activităţile acestuia, el răspunzând doar în faţa Papei.

Pentru această miliţie, atât de strâns unită în mâinile şefului ei şi care necesită o autonomie cât mai bună pentru ca acţiunile ei să fie eficiente, Papa acordă privilegii care ar putea părea exorbitante pentru alte Ordine religioase.

Prin Constituţiile lor, iezuiţii erau scutiţi de regulile bisericeşti care se aplicau în general vieţii de călugăr. De fapt, ei sunt călugări care trăiesc (în lume) şi aparent nimic nu îi distinge de clerii seculari. Dar contrar acestei şi altor congregaţii religioase, ei nu sunt supuşi autorităţii episcopilor. La începutul anilor 1545, o bulă emisă de Papa Paul III a permis iezuiţiilor să ţină predici, spovedanii, să sfinţească şi să vorbească maselor de oameni; pe scurt, puteau să îşi exercite puterea fără să ceară aprobarea episcopilor. Singurul lucru care nu le era permis era celebrarea cununiilor.

Aveau puterea de a oferi iertare, să schimbe jurămintele cu altele mai uşor de îndeplinit sau chiar să le anuleze.

Dl. Gaston Bally scrie următoarele:

„Puterea generalului în cele ce priveau iertarea şi poruncile religioase era chiar mai vastă. El putea ridica orice pedeapsă dată membrilor Societăţii, înainte sau după intrarea acestora în Ordin, îi putea absolvi de păcate, chiar şi de cele precum erezia, sau schisma, falsificări de scrieri apostolice, etc.”

„Generalul îi absolvă personal sau printr-un delegat pe toţi cei care se aflau sub supunerea sa, de excomunicare, suspendare sau interzicere.”

„El absolvă, de asemenea, neregulile provenite din bigamie, vătămări aduse altora, crime, asasinate atâta timp cât aceste fapte nu erau făcute plubice astfel încât să producă un scandal.”³¹

În cele din urmă, Papa Gregory XIII a oferit Societăţii dreptul de a interveni în comerţ şi în operaţiuni bancare, drept de care aceasta s-a folosit mult, mai târziu. Aceste puteri legale şi fără precedent le erau pe deplin garantate.

„Papi le-au cerut chiar şi prinţilor şi regilor să apere aceste privilegii, ameninţând cu excomunicarea <> tuturor celor care li se vor opune. În anul 1574, o bulă a Papei, Pius V a oferit Generalului dreptul de a reface acele privilegii la proporţiilor iniţiale împotriva tuturor încercărilor de modificare şi limitare ale acestora...”

„Oferindu-le iezuiţiilor asemenea privilegii exorbitante care se opuneau constituţiei antice a Bisericii, Papalitatea a dorit nu doar să le furnizeze acestora arme puternice pentru a lupta cu <

> ci şi să îi folosească drept gărzi de corp pentru a-şi apăra propria putere nelimitată, în Biserică şi împotriva Bisericii.” „Pentru a conserva supremaţia temporară şi spirituală pe care au uzurpat-o în timpul Evului Mediu, Papii au vândut Biserica Ordinului lui Iisus şi, în consecinţă, s-au predat în mâinile acestora... Dacă papalitatea era susţinută de iezuiţi, întreaga lor existenţă depindea de supremaţia temporară şi spirituală a papalităţii. În acest mod, interesele ambelor părţi erau bine legete între ele.”³²

Dar acest grup ales avea nevoie de ajutoare secrete pentru a domina societatea civilă: acest rol le-a revenit celor afiliaţi companiei numite Iezuiţi. „Astfel, mulţi oameni importanţi aveau legătură cu această Societate: împăraţii Ferdinand II şi Fredinand III, Sigismond III, regele Poloniei, care a aparţinut oficial Societăţii, Cardinalul Infant, un duce al Savoiei. Toţi aceşti au avut o contribuţie importantă.”³³

La fel se întâmplă azi. Cei 33 000 de membri oficiali ai Societăţii îşi desfăşoară activitatea peste tot în lume, în calitate de cadre, ofiţeri ai unei armate cu adevărat secrete care conţine conducători ai partidelor politice, oficiali de nivel înalt, generali, magistraţi, doctori, profesori universitari, etc. Toţi aceştia luptă pentru a da naştere, în propriile lor sfere „l’Opus Dei”, muncii lui Dumnezeu, toate acestea fiind în realitate planuri ale papalităţii.
Secţiunea II
IEZUIŢII ÎN EUROPA ÎN SECOLELE XVI ŞI XVII
Capitolul 1
ITALIA, PORTUGALIA, SPANIA

„Franţa”, spune dl Boehmer, „rerezintă leagănul Societăţii lui Iisus iar în Italia, aceasta şi-a primit programul şi constituţia. Astfel, Societatea îşi are rădăcinile în Italia şi de acolo a început să se răspândească.³⁴

Autorul notează numărul în creştere al colegilor şi al academiilor iezuite (128 şi 1680), „dar” spune el, „istoria civilizaţiei Italiene pe perioada secolelor XVI-XVII arată un rezultat mai surprinzător. Dacă o bine educată Italie a îmbrăţişat în consecinţă din nou credinţa şi ordinele Bisericii, a fost entuziasmată de ascentism şi misiuni, a compus din nou poezii şi imnuri religioase, oare toate acestea nu se datorează educării în colegiile iezuite şi spovedaniilor?”³⁵

„Duse au fost simplitatea copilărească, bucuria, vivacitatea şi dragostea simplă pentru natură...”

„Elevii iezuiţilor sunt mult prea credincioşi, sinceri şi absorbiţi de a conserva aceste calităţi. Ei se împrietenesc cu iluminaţii şi viziuni pline de extaz; se îmbată la propriu cu picturi ale mortificărilor înspăimântătoare şi ale chinurilor îngrozitoare ale martirilor; ei au nevoie de paradă, stralucire şi acte teatrale. De la sfârşitul secolului al XVI-lea, în continuare, arta şi literatura italiană reproduc credincioase această transformare morală... Lipsa de odihnă, ostentativitatea, cererile socante care caracterizau creaţiile acelei perioade, promovau un sentiment de repulsie în loc de simpatie pentru credinţele pe care ei trebuiau să le interpreteze şi să le glorifice.”³⁶