Istoria secretă a iezuiţilor

Au fost create seminarii, sub conducerea iezuiţilor din Douai, Ponta-Mousson şi Roma cu scopul de a pregătii misionarii englezi, irlandezi şi scoţieni. În acord cu Philip II al Spaniei, papalitatea a încercat răsturnarea Elizabethei şi locul acesteia să fie luat de Mary Stuart. Răzvrătirea irlandezilor, provocată de Roma, a fost învinsă. Ajunşi în Anglia în 1580, iezuiţii au luat parte la o mare adunare catolică în Southwark.

„Apoi sub diferite deghizări, aceştia s-au împrăştiat dintr-o ţară în alta. Seara realizau spovedanii, dimineaţa predici şi împartăşeau şi apoi dispăreau pe atât de misterios pe cât au apărut. De aceea, din 15 iulie Elizabetha i-a interzis.”⁶⁴

Iezuiţii au printat şi distribuit în secret pamflete duşmănoase împotriva reginei şi a Bisericii Anglicane. Aceştia au creat de asemenea intrigi la Edinburgh cu scopul de a le atrage de partea lor pe regele James al Scoţiei. Rezultatul tuturor acestor acţiuni a fost executarea în 1587 a lui Mary Stuart.

A sosit apoi expediţia spaniolă, armata invincibilă care a făcut ca Anglia să „ tremure” pentru o perioadă şi a creat în jurul tronului elizabetan „uniunea sacră.”

Dar Societatea a urmărit nu în ultimul rând proiectele sale şi pregătirea preoţilor englezi la Valladolit, Sevilla, Madrid şi Lisabona în timp ce propaganda ei secretă a continuat în Anglia sub conducerea Părintelui Garnett. În urma complotului împotriva lui James I, succesorul Elizabethei, Părintele Garnett a fost condamnat pentru complicitate şi spânzurat asemenea Părintelui Campion. Sub Charles I, mai apoi comunitatea britanică Cromwell şi alţi iezuiţi au plătit cu viaţa intrigile lor. Totuşi Ordinul a crezut că va triumfa sub conducerea lui Charles II care împreună cu Louis XIV au încheiat un tratat secret la Dover prin care promiteau să reinstaureze catolicismul în naţiune.

„Naţiunea nu a fost pe deplin informată referitor la aceste situaţii dar puţinul care s-a aflat a fost suficient pentru a crea o agitaţie de neimaginat. Întreaga Anglie a tremurat în faţa spectrului lui Loyola şi a conspiraţiilor iezuite.”⁶⁵

O întrunire a iezuiţilor, chiar în palat, a determinat furia populaţiei.

„Iubind viaţa de rege şi nedorind să mai facă << o călătorie peste mări>>, Charles II a spânzurat 5 părinţi pentru înaltă trădare la Tybum... Dar acestea nu au înlăturat iezuiţii. Totuşi, Charles era prea prudent şi prea cinic pentru gustul lor, acesta fiind oricând capabil să-i lase baltă. O dată cu ascensiunea lui James II la tron, iezuiţii au crezut că au victoria în mână. De fapt, regele a folosit jocul lui Mary Tudor, dar a folosit mijloace mai uşoare. Acesta a pretins convertirea Angliei şi a înfiinţat pentru iezuiţi un colegiu la palatul Savoy, unde 400 de studenţi s-au mutat. Un grup de iezuiţi a ocupat palatul...”

„Toate aceste situaţii au reprezentat cauza principală pentru revoluţia din 1688. Iezuiţii au trebuit să se lupte cu un curent mult prea puternic. Atunci Anglia a avut 20 de protestanţi la un catolic. Regele a fost înlăturat şi toţi membrii Societăţii au fost închişi şi pedepsiţi. Pentru o perioadă de timp, iezuiţii şi-au reînceput munca de agenţi secreţi dar aceasta nu a reprezentat mai mult decât o agitaţie inutilă. Au pierdut cauza.”⁶⁶

Secţiunea II

Capitolul 6
FRANŢA
Ordinul a început să se stabilească în Franţa în 1551, aceasta fiind la 17 ani după fondarea lui în Capela Saint-Denis din Montmartre.

Aceştia s-au prezentat ca şi adversari efectivi ai reformării care a cuprins o şeptime din populaţia Franţei. Totuşi, oamenii nu au avut încredere în aceşti soldaţi mult prea devotaţi Papei. Astfel, Pătrunderea lor pe pământ francez s-a produs încet. La fel ca şi în alte ţări, în care opinuia generală nu era în favoarea lor, aceştia nu s-au infiltrat printre oamenii de la curte şi apoi prin intermediul acestora au ajuns la înaltele clase sociale. Totuşi, la Paris, Parlamentul, Universitatea şi clerii au rămas ostili faţă de ei, iar acest lucru a devenit şi mai clar atunci când au încercat să deschidă un colegiu nou.

„Facultatea de Teologie a cărei misiune era de a păzi principiile religioase ale Franţei a decretat la 1 decembrie 1554 că această Societate pare a fi extrem de periculoasă în ceea ce reprezintă credinţa. Ea este un inamic al păcii bisericii, fatală statului şi pare a se fi născut să aducă mai repede ruinarea decât edificarea.”⁶⁷

Părinţilor li se permitea totuşi să se stabilească la Billon, într-un colţ al Auvergne. De acolo, aceştia au organizat o mare acţiune împotriva reformării din provinciile din sudul Franţei. Faimosul Lainez, participant la Consiliul de la Trent, s-a distins faţă de ceilalţi în polemicile, mai ales în Discuţiile de la Poissy prin încercarea sa zadarnică de a împăca cele două doctrine (1651).

Datorită Reginei Mame, Catherine de Medici, Ordinul si-a deschis prima instituţie pariziană, Colegiul Clermont, acesta fiind în competiţie cu Universitatea. Opoziţia din partea Universităţii, a clerilor şi din partea Parlamentului a fost mai mult sau mai puţin pacifistă în concesiile verbale, cel puţin, făcute de Societate care promitea să se supună drepturilor civile. Universitatea a luptat greu şi îndelung împotriva introducerii „mitei cu riscul ca Franţa să se înarmeze şi să se ridice împotriva regelui” după spusele lui Etienne Pasquier ale cărui cuvinte s-au dovedit a fi adevărate, nu la mult timp după aceea. Nu este nevoie să ne întrebâm dacă iezuiţii au „încuviinţat” masacrul Sf. Bartolomew în 1572. A fost „pregătit” de aceştia? Cine ştie?...Politicile Societăţii subtile şi maleabile în desfăşurarea lor au obiective clare, politica Papei fiind „distrugerea ereziei”. Totul trebuie subordonat acestui scop major. „Catherine de Medici a lucrat pentru îndeplinirea acestui scop, iar societatea s-a putut baza pe familia Guise”⁶⁸

Aceste intenţii ajutate foarte mult de masacrul din noaptea de 24 august 1572 au provocat o teribilă izbucnire de ură.

Trei ani mai târziu, Liga a fost cea care, după asasinarea ducelui Guise, poreclit „regele Parisului”, şi după apelarea la Maiestatea Sa cea mai Creştină, s-a luptat cu protestanţii.

„Isteţul Henry III, a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a evita un război religios. În acord cu Henry din Navarra, aceştia i-au adunat pe protestanţi şi pe cei mai moderaţi catolici care erau împotriva Parisului, Liga şi partizanii acesteia care erau romani fanatici sprijiniţi de Spania...”

„Iezuiţii, puternici în Paris, au protestat că regele Franţei s-a supus ereziei. Acest fapt a fost deliberat în cadrul Comitetului Director, organizat în casa iezuită de pe strada Saint-Antoine. Stăpânea oare Spania Parisul? Cu greu. Dar Liga? Liga era doar un instrument în mâini pricepute. Conducătorul secret al Parisului era această Societate care a luptat în numele Romei de mai bine de 30 de ani."

„Astfel, Henry III a fost asasinat. Deoarece moştenitorul era protestant, la o primă vedere această crimă părea să fi fost făcută din alte motive decât cele politice. Dar oare cei care au plănuit crima şi l-au supravegheat pe Jacob Clement să o ducă până la capăt, nu sperau la o ridicare a Franţei catolice împotriva unui moştenitor calvinist? Puţin mai târziu, Clement a fost numit „înger” de iezuitul Camelet. De asemenea, Guignard, un alt iezuit care în final a fost spânzurat, a oferit studenţilor săi, ca o modelare a opiniilor lor, exerciţii latine care conţineau texte tiranice.”⁶⁹

Printre altele, aceste exerciţii şcolare conţineau următoarele: „Jaques Clement a realizat un fapt merituos, fiind inspirat de Sf. Duh... Dacă putem face război împotriva regelui, atunci lăsaţi-ne să o facem; dacă nu putem face război împotriva sa, lăsaţi-ne să-l omorâm...”Şi aceasta: „am făcut o mare greşeală la Sf. Bartolomeu; ar fi trebuit să facem să sângereze venele roiale.”⁷⁰

În 1592, un anume Barriere care a încercat să-l asasineze pe Henry IV, a mărturisit că Părintele Varade, rector al iezuiţilor din Paris a fost cel care l-a obligat să facă aceasta. În anul 1594, o altă încercare a fost făcută de Jean Chatel, fost elev al iezuiţilor, care s-a spovedit înainte de a duce totul la bun sfârşit. Cu această ocazie, exerciţiile menţionate anteriro au fost oprite la casa Părintelui Guignard. „Părintele a fost spânzurat la Greve, în timp ce regele a semnat un decret al Parlamentului prin care se interzicea prezenţa fiilor lui Loyola în regat, deoarece erau văzuţi ca şi corupători ai tinereţii, perturbatori ai păcii publice şi inamici ai statului şi ai coroanei franceze...”

Decretul nu a fost dus până la capăt deoarece în 1603 a fost revocat de rege în ciuda sfatului Parlamentului. Generalul iezuiţilor, Aquaviva a fost foarte inteligent în manevrele sale şi l-a făcut să creadă pe regele Henry IV că Ordinul o dată reinstaurat în Franţa se va ocupa doar cu servirea intereselor naţionale. Cum a putut să creadă că acest fanatic roman va accepta într-adevăr Decretul de la Nantes (1498) care expunea drepturile protestanţilor în Franţa şi chiar mai rău că va trece pe locul 2 proiectele sale împotriva Spaniei şi împăratului? De fapt, Henry IV l-a ales ca şi confesor şi tutore pe unul dintre cei mai distinşi membrii ai Societăţii şi anume pe Părintele Colton.⁷¹ Pe data de 16 mai 1610, în ajunul campaniei sale împotriva Austriei, a fost ucis de Ravaillac, acesta mărturisind că a fost inspirat de scrierile Părinţilor Mariana şi Suarez. Aceştia doi au aprobat uciderea „tiranilor eretici” şi a celor insuficient de devotaţi intereselor papalităţii. Ducele de Epernon, cel care l-a făcut pe rege să citească o scrisoare în timp ce asasinul său stătea în aşteptare, era un prieten notoriu al iezuiţilor, iar Michelet a dovedit faptul că aceştia ştiau despre atentat. „Ravaillac s-a spovedit spunând totul chiar înainte ca aceasta să se întâmple, Părintelui iezuit D’Aubigny. Atunci când preotul a fost înterogat de judecători, acesta a răspuns simplu că Dumnezeu i-a dat darul de a uita imediat tot ceea ce a auzit la spovedanie.”⁷²

Parlamentul, convins că Ravaillac a fost doar o unealtă pentru Societate, a ordonat executorului să ardă cartea lui Mariana.

„Din fericire, Aquaviva era încă acolo. Din nou acest mare general a complotat bine, condamnând foarte sever legitimitatea tiraniei. Societatea a avut întotdeauna autori care, în liniştea studiilor lor, au prezentat doctrina în toată cinstea ei. De asemenea ea mai deţinea şi mari politicieni care, atunci când era necesar, mascau totul foarte bine.⁷³

Mulţumită Părintelui Cotton, care a preluat situaţia în mâinile sale, Societatea lui Iisus a ieşit din furtună „neşifonată”. Nu doar bogăţia ei a crescut ci şi numărul instituţiilor şi al membrilor ei. Dar, atunci când Louis XIII a urcat la tron şi Richelieu a preluat afacerile de stat, s-a declanşat o ciocnire de voinţe. Cardinalul nu lăsa pe nimeni să se opună politicii sale. Iezuitul Caussis, sfătuitor al regelui a simţit aceasta pe propria piele, atunci când a fost întemniţat la Rennes la ordinul lui Richelieu fiind acuzat a fi criminal de stat. Această acţiune a produs cele mai bune rezultate. Doar pentru a rămâne în Franţa, Ordinul a mers atât de departe până la colaborarea cu ministrul de temut.

H. Boehmer scria despre aceasta: „Lipsa de consideraţie faţă de Biserică aratată în permanenţă de Guvernul Francez în conflictele dintre interesele naţionale şi cele ecleziastice încă de pe vremea lui Philippe le Bel au reprezentat din nou cea mai bună politică.”⁷⁴

Ascensiunea la tron a lui Louis XIV a marcat perioada cea mai prosperă a Ordinului. Lejeritatea sfătuitorilor iezuiţi, această bunătate inteligentă pe care o foloseau pt a atrage păcătoşii care nu erau prea entuziamaţi de penitenţă, a fost folosită mai ales printre oamenii obişnuiţi, dar şi la curte cu regele care era destul de fustangiu.

Maiestatea sa nu avea nici o intenţie să renunţe la aventurile sale amoroase, iar sfătuitorul său a avut mare grijă să ascundă acest lucru în ciuda faptului că regele comitea adulter. Întreaga familie regală, foarte curând a avut doar sfătuitori iezuiţi, iar influenţa acestora a crescut din ce în ce mai mult în înalta societate. Preoţii din Paris au atacat în scrierile lor, principiile flexibile ale faimoşilor sofişti ai Societăţii. Însuşi Pascal a intervenit în favoarea preoţilor pe perioada marelui scandal teologic al vremii. În lucrarea sa „Scrisoriile provinciale”, acesta i-a prezentat pe adversarii săi, iezuiţii, într-un etern ridicol.

În ciuda tuturor acestora, locul sigur pe care îl deţineau la curte le-a asigurat victoria şi supunerea celor de la Pot-Royal. Aceştia veneau să câştige o altă mare victorie pentru Roma, ale cărei consecinţe erau împotriva intereselor naţionale. Se înţelege că aceştia au acceptat, împotriva voinţei lor, pacea asigurată de Decretul de la Nantes şi au acceptat în secret războiul împotriva protestanţilor francezi. O dată cu îmbătrânirea sa, Louis XIV s-a orientat din ce în ce mai mult spre bigotism, fiind sub influenţa doamnei de Maintenon şi a Părintelui La Chaise care era sfătuitorul acestuia. În anul 1681, aceştia l-au convins să reînceapă persecuţiile împotriva protestanţilor. În final, pe 7 octombrie 1685, el a semnat „Revocarea Decretului de la Nantes” numindu-i pe cei care au refuzat să îmbrăţişeze religia catolică proscrişi. Pentru a grăbi convertirea acele evenimente draconice au început, numele devenind astfe parte a încercărilor următoare de convertire prin foc şi lanţuri. În timp ce fanaticii aclamau, protestanţii fugeau în masă din regat. Conform lui Marchal Vauban, Franţa a pierdut în acest fel 400.000 de locuitori şi 60 de milioane de franci. Fabricanţi, negustori, armatori, meşteşugari pricepuţi, cu toţii au plecat în alte ţări şi le-au oferit acelora beneficiile abilităţilor lor.

Ziua de 17 octombrie 1685 a fost una de victorie pentru iezuiţi, recompensa finală petru un război care s-a derulat timp de 125 de ani fără repaos. Statul a plătit victoria iezuiţilor.

„Depopularea şi reducerea prosperităţii naţionale au fost unele din consecinţele materiale acute ale acestui trimf, acestea fiind urmate apoi de o împovărare spirituală care nu a putut fi vindecată nici de cea mai bună scoală iezuită. Pentru aceasta a suferit Franţa şi aceasta este ceea ce Societatea lui Iisus a trebuit să plătească.”⁷⁵

Pe parcursul secolului următor, fiii lui Loyola au observat cum nu doar Franţa ci toate ţările europene i-au izgonit. Dar, din nou, aceasta a fost doar pentru o perioadă deoarece aceşti ieniceri fanatici ai papalităţii nu si-au dus la bun sfărşit visul lor imposibil de a distruge păgânii.

Secţiunea III

MISIUNILE STRĂINE

Capitolul 1

INDIA, JAPONIA, CHINA

Convertirea păgânilor a reprezentat principalul obiectiv al fondatorului Societăţii lui Iisus. Deşi necesitatea de a combate protestantismul în Europa a devenit principala lor sarcină, aceştia au continuat evanghelizarea tărâmurilor îndepartate, această combatere implicând din ce în ce mai mult atât discipolii ei cât şi această acţiune politică la fel ca şi cea religioasă, căreia i-am făcut doar un scurt rezumat.

Idealul lor teocratic de a supune întreaga lume autorităţii Papei presupunea ca aceştia să meargă în toate regiunile globului cu scopul de a cuceri suflete. Francisc Xavier, unul dintre primii prieteni ai lui Ignatius care a fost de asemenea, canonizat de Biserică, a fost marele promotor al Evangheliei asiatice. În 1542, când a debarcat la Goa a găsit acolo un episcop, o catedrală şi un convertit al franciscanilor şi împreună cu nişte preoţi portughezi au încercat deja să răspândească religia lui Hristos. Acesta a dat primei sale încercări un impuls atât de puternic încât a fost poreclit „Apostolul Indiei”. De fapt, el era mai mult un pionier şi un „entuziast” decât unul care a realizat ceva de durată. Arzător, entuziastic şi întotdeauna în căutare de noi terenuri de acţiune, el a încercat să arate mai mult direcţia decât să înlăture obstacole. În regatul Travancore, la Malacca, pe insula Banda, Macassar şi Ceylon, farmecul său şi discursurile sale elocvente au făcut minuni, rezultatul fiind convertirea a 70.000 de idolatri. Pentru a obţine aceasta el nu a dispreţuit ajutorul politic şi militar al portughezilor. Aceste rezultate, mai mult de faţadă decât solide, aveau scopul de a creşte interesul pentru misiunile din Europa. De asemenea, acestea pot fi asemnănate cu aruncarea unui candelabru cu diamante asupra Societăţii lui Iisus.

Neobosit, dar puţin perseverentul apostol a părăsit India pentru a merge în Japonia şi mai apoi în China, unde urma să ajungă dacă nu ar fi murit la Canton în 1552.

Succesorul său în India, Robert de Nobile, a aplicat în acea ţară aceleaşi metode folosite de iezuiţi, cu succes în Europa. El a făcut apel la clasele sociale înalte. Celor „de neatins” el le-a oferit consacrata anafură doar pe capătul unui băţ.

A adoptat îmbrăcămintea, obicediurile şi modul de trai al brahmanilor. De asemenea a amestecat riturile lor cu cele creştine, toate acestea făcându-se cu aprobarea Papei Gregory XV. Datorită acestei ambiguităţi, el a convertit, după cum declară, 250.000 de hinduşi. Dar „la un secol după moartea lui, atunci când intransigentul Papă Benedict XIV a interzis sărbătorile riturilor hinduse, totul s-a prăbuşit şi cei 250.000 de pseudocatolici au dispărut.”⁷⁶

Pe teritoriul nordic indian al marelui Mogol Akbar, un om tolerant care a încercat să introducă în statele sale un sincretism religios, iezuiţilor li s-a permis să-şi ridice o instituţie la Lahore, în 1575. Succesorii lui Akbar le-au permis aceleaşi favoruri. Totuşi Aureg-Zeb (1666-1707), un musulman-ortodox a pus capăt acestei aventuri.

În 1549, Xavier s-a îmbarcat pentru a merge în Japonia cu 2 prieteni şi un japonez numit Yagiro, pe care l-a convertit la Malacca. Începuturile nu erau prea promiţătoare. „Japonezii au propria moralitate şi sunt mai degrabă rezervaţi. Trecutul lor i-a trecut la păgânism. Adulţii privesc la acei străini cu amuzament iar copii îi urmează, ironizându-i.”⁷⁷

Yagiro, un nativ, a reuşit să formeze o mică comunitate de 100 de membri. Deoarece, nu vorbea japoneză prea bine, Francis Xavier nu a putut obţine nici măcar o audienţă de la Mikado. Când a părăsit această ţară, doi Părinţi au rămas în urmă, aceştia asigurând convertirea oraşelor Arima şi Bungo.

În anii care au urmat, Părinţii s-au stabilit la Nagasaki. Aceştia au pretins convertirea a 100 000 de japonezi. În anul 1587, situaţia internă a acestei ţări, distrusă de războaiele dintre clanuri, s-a schimbat întru totul. „Iezuiţii au profitat de acea anarhie şi de relaţiile apropiate cu negustorii portughezi.”⁷⁸ Hideyoshi, un om de joasă speţă a uzurpat puterea şi şi-a luat titlul de Taikosama. Acesta nu a avut încredere în influenţa politică a iezuiţilor, în asocierea lor cu portughezii şi nici în legăturile acestora cu marii şi sălbaticii vasali, samuraii.

În consecinţă, tânăra Biserică Japoneză a fost violent persecutată. Şase franciscani şi trei iezuiţi au fost crucificaţi. De asemenea, mulţi dintre cei care s-au convertit au fost ucişi, iar Ordinul a fost izgonit. Totuşi, Decretul nu a fost dus până la capăt. Iezuiţii şi-au continuat apostolatul în secret. În 1614, primul şogun, Tokugawa Yagasu, a devenit neiertător cu acţiunile lor oculte, iar persecutarea a început din nou. Pe lângă aceasta, danezii au luat locul portughezilor în cele ce priveau afacerile şi, de asemenea, aceştia erau supravegheaţi în de-aproape. Profunda neîncredere a tuturor străinilor, ecleziaştilor sau profanilor a inspirat comportamentul conducătorilor şi, astfel, în 1638 o răzvrătire a creştinilor de la Nagasaki a fost înnecată în sânge. Pentru iezuiţi, aventura japoneză a luat sfârşit şi aşa avea să rămână pentru o lungă perioadă de timp. Putem citi în opera remarcabilă a Lordului Bertrand Russell „Science and Religion” (Ştiinţă şi religie) următorul fragment referitor la făcătorul de minuni Francis Xavier: „El şi prietenii lui au scris multe scrisori care au fost păstrate. În acestea, ei ofereau rapoarte referitoare la munca lor, dar nici una din cele scrise pe perioada vieţii sale nu a menţionat de vreo putere miraculoasă. Joseph Acosta, iezuitul care a avut mari probleme cu „sălbaticii” din Peru, a negat faptul că aceşti misionari au fost ajutaţi de miracole în eforturile lor de a converti păgânii. Curând după moartea lui Xavier, poveşile miraculoase au început să apară. Se spunea că avea darul limbilor, deşi scrisorile lui erau pline de aluzii ale dificultăţiile pe care le-a avut în stăpânirea limbii japoneze şi în găsirea unor buni tălmaci.”

„S-au spus poveşti despre cum, atunci când prietenilor lui li s-a făcut sete pe mare, el a transformat apa sărată în apă proaspătă. Atunci când acesta şi-a scăpat crucifixul în mare, un crab i l-a adun înapoi. Conform unei versiuni mai târzii, se spunea că acesta îşi aruncase crucifixul în mare pentru a opri o furtună. Atunci când a fost canonizat, în 1622, s-a dovedit spre satisfacţia autorităţilor de la Vatican, că acesta a realizat miracole, fără de care nu ar fi putut deveni sfânt. Papa a garantat oficial pentru darul limbilor acestuia şi a fost în mod special impresionat de fapul că Xavier a făcut lămpile să ardă cu apă sfinţită în locul uleiului.”

„Acelaşi Papă Urban VIII a refuzat să creadă declaraţia lui Galileo. Legenda a continuat să se îmbunătăţească şi o biografie realizaţă de Părintele Bonhours, publicată în 1682 ne spune faptul că sfântul a readul la viaţă 14 persoane pe perioada vieţii sale. Autorii catolici continuă să-i atribuie acestiua darul de a face miracole. Într-o biografie publicată în 1872, Părintele Coleridge al Societăţii lui Iisus reafirmă faptul că acest Xavier a avut darul limbilor.”⁷⁹ Judecând după exploatările mai sus menţionate Sfântul Francis îşi merită haloul.

În China, fiii lui Loyola au avut o perioadă lungă şi favorabilă cu doar câteva expulzări la mijloc. Ei au obţinut aceasta cu condiţia că vor lucra acolo mai mult în calitate de oameni de ştiinţă şi că se vor închina în faţa riturilor de mii de ani ale acestei civilizaţii anitice.

„Meteorologia este unul dintre principalele subiecte. Francis Xavier aflase deja că japonezii nu ştiau că Pământul e rotund. Aceştia erau foart interesaţi de tot ceea ce acesta îi învăţa despre aceasta şi alte subiecte similare.” „În China, a devenit oficial şi întru-cât chinezii nu erau fanatici, lucrurile s-au dezvoltat în pace.” „Un italian, Părintele Ricci, a fost iniţiatorul. Ajungând la Peking, el a jucat rolul unui astronom în faţa oamenilor de ştiinţă chinezi. Astronomia şi matematica erau părţi importante ale instituţiilor chineze. Aceste ştiinţe permiteau suveranul să stabilească datele diferitelor sezoane religioase şi a ceremoniilor civile... Ricci a venit cu informaţii care l-au făcut indispensabil şi a profitat de această oportunitate pentru a vorbi despre creştinism. El a trimis după doi Părinţi care au modificat calendarul tradiţional, stabilind un acord între cursul stelelor şi evenimentele pământeşti. Ricci a ajutat şi la sarcinile mai mărunte, de exemplu a desenat o hartă murală a imperiului, punând cu grijă China în centrul universului...”⁸⁰

În aceasta a constat majoritatea muncii dusă de iezuiţi în Imperiul Celest, iar în ceea ce priveşte partea religioasă a misiunii lor, interesul faţă de aceasta a fost minimal. Este mai mult amuzant să ne gândim că la Perking, Părinţii erau ocupaţi cu rectificarea greşelilor astronomice făcute de chinezi, în timp de la Roma, Papam candamna în mod persistent sistemul copernican şi asta până în 1822.

În ciuda faptului că poporul chinez manifesta foarte puţin interes pentru misticism, prima Biserică Catolică a fost deschisă la Perking în anul 1599. Atunci când Ricci a murit, a fost înlocuit de un german, Părintele Shall von Bell, un astronom care a publicat nişte tratate remarcabile în limba chineză. În anul 1644, acesta primeşte titlul de „Preşedinte al Tribunalului de matematică”, fapt ce a dat naştere geloziei printre înalţii funcţionari ai Chinei. Între timp, comunităţile creştine s-au organizat. În 1617, împăratul trebuia să fi prevăzut pericolele acestei pătrunderi dinspre Pacific atunci când a decretat interzicerea străinilor. Bunii Părinţi au fost trimişi portughezilor la Macao în cuşti de lemn. Dar foarte curând au fost chemţi înapoi. Erau astronomi atât de buni!