Istoria secretă a iezuiţilor



Yüklə 0,81 Mb.
səhifə6/16
tarix02.11.2017
ölçüsü0,81 Mb.
#27718
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16

Dl. Boehmer scria următoarele: „Pe perioada secolului XVII aceşti sfătuitori nu numai că au obţinut o influenţă politică pretutindeni, dar au şi acceptat posturi şi funcţii politice. Arunci Părintele Neidhart s-a ocupat de conducerea politicii spaniole ca „Prim-ministru şi Mare Inchizitor.” Părintele Fernandez a primit dreptul de a vorbi şi a vota în Consiliul portughez. Părintele La Chaise şi succesorii lui au deţinut funcţii de miniştri ai afacerilor ecleziastice de la Curtea Franceză.

„Permiteţi-ne să vă reamintim rolul jucat de Părinţi în politicile generale chiar şi în afara confesionalului: Părintele Possevino, ca împuternicit ponfit în Polonia, Suedia şi Rusia; Părintele Petre – ministru în Anglia; Părintele Vota – consilier personal al lui Jean Sobieski din Polonia, <>, mediator în Prusia atunci când a fost transformată în regat. Trebuie recunoscut faptul că nici un alt Ordin nu a arătat atât de mult interes pentru politică şi nici nu a desfăşurat o atât de multă activitate în ea mai mult decât Ordinul Iezuit.”102

„Dacă <> acestor sfătuitori faţă de pocăiţii lor a ajutat interesele Ordinului şi ale Bisericii Catolice, aceasta a fost la fel în sferele mai modeste unde Părinţii au folosit metode convenabile similare. Cu spiritul lor meticulos şi băgăreţ pe care l-au moştenit de la fondatorul lor, faimoşii <> precum Escobar, Mariana Sanchez, Busenbaum etc s-au supus studierii fiecărei reguli în particular şi aplicaţia lor în toate cazurile în care ar putea fi prezentate de tribunalul de penitenţă. Tratatele lor referitoare la <> au oferit Societăţii o reputaţie universală întrucât subtilitatea lor de a distorsiona şi transforma cele mai evidente obligaţii morale era foarte vizibilă.”

Iată câteva exemple ale acestor acrobaţii: „Legea Divină susţine <>”. „Mărturie falsă este doar atunci când cel aflat sub jurământ foloseşte cuvinte despre care ştie că îl vor induce pe judecător în eroare. Este permisă utilizarea termenilor ambigui şi chiar a scuzelor de rezervare mentală în anumite situaţii...” „Dacă un soţ îşi întreabă soţia adulteră dacă a încălcat contractul conjugal, aceasta poate spune <> fără a ezita întrucât contractul încă există. Din momentul în care aceasta a obţinut iertare în urma spovedaniei, ea poate spune <>, dacă în timp ce spune aceasta ea se gândeşte la ieratea care i-a luat greutatea păcatului. Dacă soţul ei este încă neîncrezător ea poate să-l reasigure spunând că ea nu a comis adulter şi dacă adaugă în şoaptă cuvântul <> este obligată să mărturisească.”103

Nu este greu de imaginat că o astfel de teorie a avut succes în rândul frumoaselor doamne păcătoase!

De asemenea, escortele lor erau tratate în acelaşi fel. Poruncile lui Dumnezeu spun „să nu ucizi” „dar asta nu înseamnă că fiecare om care ucide încalcă această poruncă. De exemplu, dacă un nobil este ameninţat cu lovituri sau bătaie, acesta îşi poate ucide agresorul. Totuşi, acest drept se referă doar la nobili şi nu la oamenii obişnuiţi, întrucât nu este nimic dezonorant pentru ei în a primi o bătaie...”

„În acelaşi fel, un srvitor care îşi ajută stăpânul să seducă o tânără fată, nu comite vreun păcat mortal dacă s-ar teme că în urma unui refuz va fi dezavantajat sau va avea parte de un tratament mai rău. Dacă o tânără fată este însărcinată, un avort poate fi provocat în cazul în care sarcina ar putea să o dezonoreze pe ea sau pe un membru al clerului.”104

În ceea ce îl priveşte pe Părintele Benzi, acesta a avut parte de ora sa de faimă atunci când a declarat: „este doar o mică ofensă să simţi sânii unei măicuţe.” Datorită acesteia, iezuiţii au fost porecliţi <>.

Referitor la toate acestea faimosul sofist Thomas Lanchz merită premiul pentru tratatul său „De Matrimonio” în care autorul religios studiază cu detalii scandaloase toate varietăţile de „păcat carnal”.

Permiteti-ne să analizăm pe mai departe aceste maxime convenabile în ceea ce priveşte politica şi mai ales pe cele care se referă la legitimitatea asasinării „tiranilor” găsiţi vinovaţi de indeferenţa faţă de interesele sacre ale papalităţii. Iată ce are de spus dl. Boehmer: „după cum s-a văzut, nu este dificil să ne păzim de păcatul mortal. Totuşi, depinzând de circumstanţe, trebuie doar să folosim mijloacele excelente permise de Părinţi: echivocul, rezervarea mentală, teoria subtilă a direcţionării intenţiilor. Astfel, vom fi capabili să comitem, fără păcat, fapte care sunt considerate criminale de masele ignorante, dar în care nici cel mai sever Părinte nu va fi capabil să găsească o urmă de păcat mortal.”105

Dintre toate maximele criminale iezuite, există una care a stârnit indignarea publică la cel mai înalt nivel şi merită a fi examinată. Aceasta este: „unui călugăr sau unui preot le este permis să îi ucidă pe aceia care sunt gata să-i calomnieze pe ei sau pe comunitatea lor.”

În concluzie, Ordinul îşi rezervă dreptul de a-şi elimina adversarii şi chiar proprii membrii care, ieşind din Societate, sunt prea „vorbăreţi”. Această perlă se găseşte în „Teologia Părintelui L’Amy”. Mai este, de asemenea, un caz unde acest principiu îşi găseşte aplicaţia. Acelaşi iezuit a fost suficient de cinic pentru a scrie: „dacă un Părinte cedează tentaţiei abuzează de o femeie şi aceasta face public ce s-a întâmplat, astfel dezonorându-l acelaşi Părinte poate să o ucidă pentru a evita ruşinea!”

Un alt fiu al lui Loyola, citat de „Le grand flambeau”, Caramuel este de părere că aceste maxime trebuie sisţinute şi apărate: „Părintele le poate folosi pentru a scuza crima şi pentru a-şi păstra onoarea.”

Această teorie monstruoasă a fost folosită pentru a acoperi multe crime comise de ecleziastici şi au reprezentat în anul 1956 motivul, dacă nu chiar cauza regretatei aventuri a preotului din Uruffe.

Secţiunea IV

Capitolul 3
ECLIPSA SOCIETĂŢII

Succesele Societăţii lui Iisus, obţinute în Europa şi pe tărâmurile îndepărtate, deşi răspândite de nişte nenorociţi i-au asigurat situaţia preponderentă pentru o perioadă lungă de timp, dar după cum am menţionat deja, timpul nu lucra în favoarea lor. Întrucât ideile evoluau şi progresul ştiinţelor tindea să elibereze minţile, oamenii obişnuiţi şi monarhii găseau din ce în ce mai dificil să suporte ascensiunea acestor campioni ai „teocraţiei”. De asemenea, multele abuzuri născute din succesele ei au slăbit încet Societatea. În afara politicii în care erau adânc implicaţi, după cum s-a văzut în detrimentul intereselor naţionale, activitatea sa devoratoare s-a făcut simţită şi în domeniul economiei.

„Părinţii s-au implicat foarte mult în afaceri care nu aveau nimic de-aface cu religia, în comerţ, în schimburi şi în lichidarea falimentelor. Colegiul Roman, care ar fi trebuit să rămână modelul intelectual şi etic al tuturor colegilor iezuite, avea făcute stofe în cantităţi mari la Macerata şi le-au vândut în târguri la preţuri reduse. Centrele lor din India, Antile, Mexic şi Brazilia, curând au început să facă comerţ cu produse coloniale. La Martinique, un magistrat a creat o mare plantaţie care a fost cultivată de sclavii negrii.”106

Aceasta este parte comercială a misiunilor străine care este la fel şi în prezent. Biserica Romană nu a ţintit niciodată la a extrage un profit temporar din cuceririle ei „spirituale”. În cele ce privesc toate acestea, iezuiţii erau asemenea oricărui alt Ordin religios însă le-au depăşit. Oricum, cu toţii ştim că Părinţii Albi se aflau printre cei mai bogaţi proprietari de pământuri din Africa de Nord.

Fiii lui Loyola erau activi nu doar în a obţine ceea ce e mai bun din munca păgânilor ci şi în câştigarea sufletelor acestora.

„În Mexic, aceştia deţineau mine de argint şi rafinării de zahăr; în Paraguay – plantaţii de ceai şi cacao, fabrici de covoare, aceştia creşteau, de asemenea, vite şi exportau 80.000 de tractoare în fiecare an.”107

După cum se observă evanghelizarea copiilor lor „roşii” reprezenta o bună sursă de venit. Pentru a avea un profit şi mai mare, Părinţii nu au ezitat să delapideze trezoreria de stat după cum s-a văzut în binecunoscuta poveste a aşa numitelor cutii de ciocolată descărcate la Cadix şi care erau pline cu pudră de aur. Episcopul Palafox, trimis de Papa Innocent VIII, ca şi vizitator apostolic îi scrie acestuia în 1847: „Întreaga bogăţie, a Americii de Sud se află în mâna iezuiţilor.”

Afacerile financiare „la Roma, cu tezaurul Ordinului s-au făcut plăţi la ambasada portugheză în numele guvernului portughez. Atunci când Auguste le Fort a plecat în Polonia, Părinţii Vienei, i-au deschis acestui monarh nevoiaş un cont de credit. În China, Părinţii i-au împrumutat cu bani pe negustori, cerându-le o dobândă de 25, 50 sau chiar 100%.”108

Lăcomia scandaloasă a Ordinului, libertatea eticii, intrigile politice continue şi de asemenea, încălcarea prerogativelor clericilor au stârnit duşmănia şi ura pretutindeni printre clasele sociale înalte şi a creat o faimă proastă, iar în Franţa, toate eforturile de a menţine oamenii într-o evlavie formală şi superstiţioasă nu au făcut decât să ofere cale liberă emancipării sufletelor.

Totuşi, prosperitatea materială de care se bucura Societatea, poziţia deţinută la curţi şi mai ales sprijinul papalităţii pe care îl considerau de neclintit au menţinut siguranţa iezuiţilor chiar şi pe culmea propriei ruini. Oare nu au trecut deja prin mai multe furtuni şi au suferit în jur de 30 de expulzări de la momentul fondării lor până la mijlocul secolului al XVIII-lea? Aproape de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, ei se întorceau pentru a-şi recupera poziţiile pierdute.

Dar această nouă eclipsă care îi ameniţa urma să fie aproape totală şi să dureze mai bine de 40 de ani.

Lucrul ciudat este că primul asalt împotriva puternicei Societăţi a venit din partea Portugaliei catolice, unul din principalii lor susţinători în Europa. Una din cauzele acestei răzvrătiri a fost probabil influenţa exercitată asupra ei de către Anglia, încă de la începutul secolului.

Un tratat prin care se fixau graniţele în America, încheiat între Spania şi Portugalia, în 1750 a oferit portughezilor un teritoriu vast la est de râul Uruguay, teritoriu unde iezuiţii îşi desfăşurau activitatea. În consecinţă, Părinţii au trebuit să se retragă împreună cu cei convertiţi de partea noii frontiere pe teritoriul francez. Aceştia şi-au înarmat guaranii, au condus un lung război de gherilă şi în final au rămas stăpâni ai pământului care a fost dat înapoi Spaniei.

Marchizul de Pombal, prim-ministru portughez, s-a simţit foarte insultat. Acest fost elev al iezuiţilor nu a păstrat „marca” lor şi s-a inspirat mai degrabă din filozofi francezi şi englezi decât din vechii săi profesori. În 1757, acesta a izgonit sfătuitorii familiei regale şi a interzis membrilor Societăţii să predice. După mai multe certuri cu ei, acesta a publicat pamflete – unul dintre acestea fiind „scurt bilanţ al regatului iezuit din Paraguay”, care a stârnit mare agitaţie; a obţinut o anchetă a Papei benedict al XVI-lea asupra comportamentului lor, iar în final a interzis Societatea, în toate teritoriile sale.

Aventura a creat senzaţie în Europa şi mai ales în Franţa, unde curând după aceea a izbucnit falimentul Părintelui La Valette. El era un om de afaceri care se ocupa cu mari tranzacţii de zahăr şi cafea pentru Societate. Refuzul acesteia de a plăti datoriile Părintelui a fost fatal. Parlamentul nefiind mulţumit cu o condamnare civilă i-au examinat Constituţiile, au declarat ca fiind ilegală stabilirea lui în Franţa şi au condamnat 24 de lucrări.

Pe 6 aprilie 1662, a fost eliberată o „Declaraţie de arest” (acuzaţie) cu următorii termeni: „Instituţia menţionată este inadmisibilă în orice stat civilizat întrucât natura sa este ostilă tuturor autorităţilor temporale şi spirituale; aceasta urmăreşte să introducă în Biserică şi în stat aub voalul plauzibil al unei instituţii religioase, nu un ordin cu adevărat doritor să răspândească perfecţiunea evanghelică ci mai degrabă un corp politic care lucrează neobosit la uzurparea autorităţii prin toate tipurile de mijloace indirecte, secrete şi cinstite...”

În concluzie, doctrina iezuită a fost descrisă după cum urmează: „perversă, o distrugătoare a tuturor principiilor religioase şi cinstite, jignitoare pentru etica creştină, fatală societăţii civile, ostilă drepturilor naţiunii, puterii regale şi chiar securităţii suveranului şi supunerii cetăţenilor lor; potrivită să impulsioneze cele mai mari tulburări în state, să dea naştere şi să menţină cele mai rele tipuri de corupţii în inimile oamenilor.”

În Franţa, proprietăţile societăţii au fost confiscate pentru beneficiul coroanei şi niciunuia dintre membrii ei nu i s-a permis să rămână în regat, cu condiţia să renunţe la jurămintele sale şi să jure că se va supune regulilor generale ale clericilor Franţei.

În Roma, generalul iezuit Ricci a obţinut de la Papa Clement XIII o bulă care confirma privilegiile Ordinului şi proclama inocenţa acestuia. Dar era deja prea târziu. În Spania, burbonii au înăbuşit toate instituţiile Societăţii, atât cele metropolitane cât şi cele coloniale. Aşa a sfârşit statul iezuit al Paraguay-ului. Guvernele Naple, Parma şi chiar marele conducător al Maltei au introdus prezenţa fiilor lui Loyola pe teritoriile lor. Cei 6000 care se aflau în Spania au trecut printr-o ciudată experienţă după ce au fost aruncaţi în închisoare: „Regele Charles III a trimis prizonierii Papei cu o scrisoare în care spunea că i-a pus <>. Dar când nenorociţii erau gata să debarcheze la Civita–Vecchia au fost primiţi cu focuri de tun la ordinul propriului lor general care deja trebuia să aibă grijă de iezuiţii portughezi şi pe care nici măcar nu îi putea hrăni. Abia a reuşit să le găsească un sanctuar amărât în corsica.”109

„Clement XIII, ales pe 6 iulie 1758 a rezistat o lungă perioadă de timp cererilor insistente ale mai multor naţiuni care cereau suprimarea iezuiţilor. Acesta era pe cale să cedeze şi stabilise deja o întâlnire pentru 3 februarie 1769 la care urma să le expună Cardinalilor decizia sa de a se conforma deciziilor tuturor acestor curţi. Cu o noapte înainte de acest eveniment s-a îmbolnăvit brusc şi pe când mergea spre pat a strigat: <>. Este un lucru periculos să ataci iezuiţii.”110

O întrunire secretă a fos organizată şi s-a desfăşurat timp de 3 luni. În cele din urmă Cardinalul Ganganelli şi-a pus mitra şi a luat numele de Clement XIV. Curţile care au intrezis iezuiţii au continuat să ceară suprimarea totală a Societăţii. Dar papalitatea nu se grăbea să abolească acest instrument primordial pentru a-şi putea continua politicile. Patru ani au trecut până când Clement XIV, constrâns de atitudinea fermă a oponenţilor săi care au ocupat unele din statele pontife, a semnat în cele din urmă dosarul de dizolvare: „Dominus ac Redemptor” în 1773. Ricci, generalul Ordinului a fost chiar întemniţat la Castelul Saint-Ange, unde a şi murit câţiva ani mai târziu.

„Iezuiţii doar au părut a se supune acestui verdict care i-a condamnat... Ei au scris nenumărate pamflete împotriva Papei pentru a-i incita pe rebeli. Ei au scris minciuni şi calomnii nenumărate referitoare la aşa numitele atrocităţi comise atunci când proprietăţile lor din Roma au fost confiscate.”111

Moartea lui Clement XIV, 14 luni mai târziu le-a fost tot lor atribuită de o parte din opinia europeană.

„Iezuiţii, în principiu cel puţin, nu mai existau”, dar Clement XIV a ştiut foarte bine că semnând condamnarea lor la moarte o semnează şi pe a sa: Suprimarea s-a făcut în cele din urmă”, a exclamat acesta „şi nu îmi pare rău... aş face-o din nou dacă nu ar fi fost făcută deja; dar această suprimare mă va ucide.”112

Ganganelli avea dreptate. Curând postere au început să apară pe pereţii Palatului care conţineau cinci litere: I. S. S. S. V., şi toată lumea se întreba ce însemnau. Clement a înţeles imediat şi a declarat: „înseamnă <> (în septembrie, locul Papei va fi vacant – adică Papa va fi mort).”113

Iată o altă mărturie: „Papa Ganganelli nu va supravieţui mult după suprimarea iezuiţilor”, spunea Scipion de Ricci. „Bilaţul bolii şi morţii acestuia trimis Curţii de la Madrid de ministrul Spaniei la Roma a dovedit că acesta a fost otrăvit. Din câte ştim noi, acest eveniment nu a fost anchetat de Cardinali şi cu atât mai puţin de noul pontif. Autorul acestei fapte abominabile a scăpat astfel de judecata lumii dar nu va mai putea scăpa de judecata lui Dumnezeu!”114

„Putem afirma clar că pe data de 22 septembrie 1774, Papa Clement XIV a murit prin otrăvire.”115

Între timp, împărăteasa Austriei, Marie-Therese a interzis de asemenea, iezuiţii din statele sale. Doar Frederik al Prusiei şi Catherine a II-a, împărăteasa Rusiei, i-au binevenit pe aceştia ca şi profesori în ţările lor dar în Prusia, ei au reuşit să stea doar 10 ani până în anul 1786. Rusia le era favorabilă pentru mai mult timp dar şi acolo din acelaşi motiv, în cele din urmă au stârnit duşmănia guvernului.

„...Suprimarea schismei şi reîntoarcerea Rusiei la Papa i-a atras precum lampa atrage molia. Ei au lansat un program activ de propagandă în armată şi printre aristocraţi şi au luptat împotriva Societăţii Biblice create de Ţar. Aceştia au avut câteva succese şi l-au convertit pe prinţul Galitzine, nepot al ministrului pentru venerare. Astfel, Ţarul a intervenit şi a apărut Decretul din 20 decembrie 1815.”

Nu mai este necesar să spunem că bazele acestui decret care a interzis iezuiţii din Saint-Petersburg şi Moscova erau aceleaşi cu ale celorlalte ţări. „Am ajuns la concluzia că aceştia nu şi-au îndeplinit datoriile aşteptate de stat... În loc să trăiască ca şi locuitori paşnici într-o ţară străină, aceştia au tulburat religia grecească existentă din cele mai vechi timpuri, religia dominantă în Imperiul nostru şi pe care se bazează pacea şi fericirea naţiunilor aflate sub spectrul nostru. Ei au abuzat de încrederea obţinută şi au îndepărtat de propria religie tinerii creduli şi femeile capricioase... Nu suntem surprinşi că acest ordin religios a fost izgonit din fiecare ţară şi că acţiunile lor nu au fost nicăieri tolerate.”116

În cele din urmă, în 1820, s-au luat măsuri generale de izgonire a acestora din întreaga Rusie.

Datorită evenimentelor politice favorabile, aceştia au pus piciorul din nou în Europa de Vest atunci când Ordinul lor a fost reînfiinţat de Papa Pius VII în 1814.

Semnificaţia politică a acestei decizii este clar exprimată de Monseniorul Daniel-Rops, un mare prieten al iezuiţilor. El a scris referitor la „reapariţia fiilor lui Loyola”: „era imposibil să nu vezi în aceasta un act evident de contrarevoluţie.”117

Secţiunea IV

Capitolul 4
RENAŞTEREA SOCIETĂŢII LUI IISUS PE PERIOADA SECOLULUI AL XIX-LEA

Am menţionat că atunci când Clement XIV a fost constrâns să suprime Ordinul Iezuit acesta a spus: „Trebuie să imi tai mâna dreapt.”

Fraza pare suficient de plauzibilă. Papalităţii trebuie să-i fi fost foarte greu să se despartă de cel mai important al său, în ceea ce privea dominaţia mondială. Dizgraţia Ordinului, o măsură politică impusă de circumstanţe a fost atenuată treptat de succesorii lui Clement XIV: Pius VI şi Pius VII. Dacă eclipsa oficială a iezuiţilor a durat 40 de ani, aceasta s-a datorat schimbărilor din Europa rezultate în urma Revoluţiei Franceze. Oricum, eclipsa nu a fost niciodată totală.

„Majoritatea iezuiţilor au rămas în Austria, Franţa, Spania, Italia amestecându-se cu clericii. Aceştia s-au întâlnit cât de des a fost posibil. În anul 1794, Jean de Tournely a fondat în Belgia Societatea Inimii Sacre, aceasta fiind un corp profesoral. Mulţi iezuiţi i s-au alăturat. Trei ani mai târziu, Tyrolean Paccanari care se credea un alt Ignatius a fondat Societatea Fraţilor Soartei. În 1799, cele două societăţi s-au unit avându-l ca şi conducător pe Părintele Clariviere. El a fost singurul francez iezuit supravieţuitor. În 1803, aceştia s-au alăturat iezuiţilor din Rusia. Ceva coerent revenea la viaţă, dar nici masele şi cu atât mai puţin politicienii nu au recunoscut-o la început.”118

Revoluţia Franceză şi apoi imperiul i-au oferit Societăţii lui Iisus din nou o credibilitate neaşteptată. Era o reacţie defensivă împotriva noilor idei care izvorau din monarhiile antice.

Napoleon a descris Societatea ca fiind „foarte periculoasă; ea nu va fi niciodată acceptată în Imperiu.” Dar atunci când Sfânta Alianţă a trimfat, noii „monarhi” nu s-au dedat în a-i ajuta pe aceşti absolutişti în a-i aduce pe oameni din nou la o supunere strictă.

Dar timpurile s-au schimbat. Toate abilităţile bunilor Părinţi nu puteau decăt să întârzie şi nu să oprească propagarea ideilor liberale, iar eforturile lor erau mai mult dăunătoare decât folositoare. În Franţa, restaurarea a experimentat-o într-un mod amar. Louis XVIII, un politician inteligent şi necredincios a încercat să limiteze ridicarea „extremelor” pe cât de mult a putut, dar cu Charles X la tron, un om îngust la minte şi sincer, iezuiţilor le-a fost mai uşor. Legea expulzării lor din 1764 încă se aplica. Aceştia au readus la viaţă faimoasa „Congregaţie”, primul tip de Opus Dei. Această frăţie sinceră compusă din ecleziastici şi profani, se găsea pretutindeni, pretinzând „a curăţa” armata, magistraţii, administraţia şi educaţia. Aceştia au avut „misiuni” în întreaga ţară, plantând cruci comemorative, peste tot unde mergeau. Multe dintre acestea se află încă acolo şi azi. Aceasta a impulsionat credincioşii să lupte împotriva păcătoşilor şi a devenit urâtă chiar de catolici şi chiar Montlosierii legitimi au exclamat: „Misionarii noştri au pornit focul pretutindeni. Dacă trebuie trimis ceva către noi, am prefera să fie ciuma de la Marseilla decât mai mulţi misionari.

În 1828, Charles X a retras dreptul Ordinului de a preda, dar deja era prea târziu. Dinastia s-a prăbuşit în anul 1830.

Urâţi şi acoperiţi de ruşine, fiii lui Loyola au rămas totuşi în Franţa, dar deghizaţi întrucât Ordinul era oficial abolit. Louis-Philippe şi Napoleon III i-au tolerat. Republica i-a împrăştiat abia în 1880 sub administraţia lui Jules Ferri. Închiderea instituţiilor lor s-a făcut de fapt abia în 1901 sub legea separării. Pe perioada secolului XIX, istoria Societăţii în America şi în jumatatea Europei a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri, ca şi în trecut aceştia luptându-se acum şi cu noile idei.

„Oriunde oamenii cu gândiri liberale câştigau victorii, iezuiţii erau izgoniţi. Pe de altă parte, atunci când iezuiţii trimfau, aceştia se instaurau pentru a apăra tronul şi altarul. Atfel, au fost interzişi în Portugalia în 1834, în Spania în 1820, 1835 şi 1868, în Elveţia în 1848, în Germania în 1872 şi în Franţa în 1880 şi 1901.”

„În Italia, din 1859 toate colegiile şi instituţiile lor le-au fost treptat luate, încât au fost forţaţi să îşi oprească toate activităţile prescrise în legile lor. Acelaşi lucru s-a întâmplat în republicile din America Latină. Ordinul a fost suprimat în Guatemala în 1872, în Mexic în 1873, în Brazilia în 1874, în Ecuador şi Columbia în 1875 şi în Costa Rica în 1884.”

„Singurele ţări în care iezuiţii au trăit în pace au fost cele în care protestantismul era majoritar: Anglia, Suedia, Danemarca şi Statele Unite ale Americii. Aceasta poate părea surprinzător la o primă vedere, dar explicaţia zace în faptul că, în aceste ţări, Părinţii nu au reuşit să exercite o influenţă politică. Fără nici o îndoială, aceştia au acceptat acestea mai mult din necesitate decât din afecţiune. Astfel, aceştia ar fi profitat de fiecare şansă de influenţă, legislaţie şi administraţie, într-un mod direct prin influenţarea claselor conducătoare sau indirect prin agitarea maselor catolice.”119


Yüklə 0,81 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin