Istoria secretă a iezuiţilor

Tratatul Lateran, prin care Mussolini şi-a arătat recunoştinţa faţă de papalitate a oferit Vaticanului pe lângă plata a 1750 milioane de lire, suveranitatea temporală asupra teritoriului Vaticanului. Monseniorul Cristiani, prelat al Sfinţiei sale, explică semnificaţia acestui eveniment:

„Este clar că o problemă de primă importanţă pentru stabilirea papalităţii ca o putere politică era reprezentată de Constituţia Vaticanului.”²³⁷

Nu vom irosi timp încerând să împăcăm această mărturie explicată cu fraza atât de des auzită că „Biserica Romană nu este implicată în politică.” Vom sublinia doar poziţia unică în lume a unui stat care este secular şi sacru şi consecinţele acelei poziţii.

Care sunt trucurile viclene iezuite folosite de această putere care, depinzând de circumstanţe, se foloseşte de caracterul ei temporal şi spiritual pentru a fi scutită de la toate regulile impuse de legile internaţionale?

Prin ajutarea iezuiţilor, naţiunile au permis acestora să pătrundă în mijlocul lor asemnea unui cal troian, dar al clericilor.

„Papa părea să se identifice prea mult cu dictatorii”²³⁸, scrie Monseniorul Francois Charles-Roux, ambasadorul francez la Vatican. Dar putea fi altfel atunci când papalitatea însăşi ia ridicat la putere pe aceşti oameni?

Mussolini a fost inauguratorul acelei serii de oameni providenţiali, purtători de săbii care urmau să pregătească răzbunarea pentru 1918. Din Italia, unde s-a dezvoltat atât de bine sub grija Părintelui iezuit Tacchi Venturi şi a paracliserilor săi, fascismul urma să fie exportat foarte curând Germaniei. „Hitler a primit impulsul său de la Mussolini; idealul de nazism era la fel ca în Italia... Întrucât Mussolini este la conducere, toată compătimirea este pentru Berlin... În 1923, fascismul se uneşte cu naţional-socialismul. El devine prieten cu Hitler căruia i-a oferit armată şi bani.”²³⁹

În acea vreme, Monseniorul Pacelli, viitor Pius XII şi pe atunci cel mai bun diplomat al papalităţii este nunţiu în Munchen, capitala Bavariei catolice. Acolo, steaua viitorului dictator german începe să răsară. El este catolic ca şi cei mai im portanţi asociaţi. Despre acea ţară, leagăn al nazismului, Monseniorul Maurice Laporte ne spune: „Cei doi duşmani ai săi sunt protestantismul şi democraţia.”

Neliniştea Prusiei este astfel de înţeles.

„Este uşor de ghicit ce fel de grijă specială poartă Vaticanul Bavariei unde naţional-socialism lui Hitler, recrutează cei mai puternici contingeţi.”²⁴⁰

Să iei de la Prusia „eretică” controlul „armei seculare” germane şi să-l transferin Bavariei catolice; ce vis! Monseniorul Pacelli îşi dă toată silinţa pentru a realiza aceasta, acţinând împreună cu şeful Societăţii lui Iisus.

„După celălalt război (1914-1918) generalul iezuit Halke von Ledochowski a conceput un plan vast... crearea cu sau fără împăratul Imperiului Habsburgic, a unei confereraţii a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei: Austria, Slovacia, Boemia, Polonia, Ungaria, Croaţia şi bineînţeles Bavaria.”

„Acest nou imperiu central lupta pe două fronturi: în partea de est împotriva Uniunii Sovietice şi în partea de vest îm potriva Prusiei, Angl;ien Protestante şi Franţei republicane şi răzvrătite. În acea perioadă, Monseniorul Pacelli, viitorul Pis XII, a fost nunţiu în Munchen, apoi în Berlin şi apoi colaboratorul principal al lui von Ledochowski, un prieten apropiat al Cardinalui Faulhaber. Planul Ledochowski este visul tinereţii lui Pius XII.”²⁴¹

Oare a fost doar un vis de tinereţe? Europa pe care Hitler a încercat să o organizeze era asemănătoare unui plan, cu excepţia prezenţei în acel bloc al Prusiei luterane, o minoritate nu foarte periculoasă şi a zonelor de influenţă recunoscute care – poate temporar- au aparţinut Italiei. De fapt, planul lui Ledochowski, adaptat nevoilor timpului era cel pe care Fuhrer încerca să-l realizeze sub patronajul papalităţii cu ajutorul lui Franz von Papen, şambelan secret al Papei şi nunţiu de la Munchen, apoi în Berlin, Monseniorul Pacelli.

Monseniorul Francois Charles-Roux scrie: „pe perioada epocii contemporane, politicile mondiale nu au simţit niciodată intevenţia catolică mai mult decât în perioada ministerului Monseniorului Pacelli.²⁴²

Iată ce spune Monseniorul Joseph Rovan: „Acum Bavaria catolică... urmează să-i primească şi să-i protejeze pe toţi aceia pe care crează probleme, pe toţi aliaţii şi asasinii de la Saint-Vehme.”²⁴³

Dintre toţi aceşti instigatori, alegerea Germaniei a fost Hitler care este destinat să trimfe asupră „greşelilor democratice” sub emblema Sfântului Tată. Bineînţeles, el este un catolic asemenea principalilor săi colaboratori.

„Regimul nazist este precum o reîntoarcere la guvernul Germaniei de Sud. Numele şi originile şefilor ei o demonstrează: Hitler este austriac, Goering este bavarian şi Goebbels este renan, ş. a. m. d.”²⁴⁴

În 1924, Vaticanul semnează un Concordat cu Bavaria. În 1927, citim în „Cologne Gazette”: „Pius XI este în mod cert cel mai german Papă care a stat vreodată pe tronul Sfântului Petru.”

Succesorul său, Pius XII, îi va fura din palmă. Dar, pentru acel moment el îşi urmărea cariera diplomatică mai mult decât cariera politică în această Germanie pe care, după cum îi spune mai târziu lui Ribbentrop, „va avea întotdeauna o afecţiune specială”. Fiind promovat ca nunţiu în Berlin, el lucrează împreuna cu Franz von Papen la distrugerea Republicii Weimar.

Pe 22 iulie 1932 este proclamată starea de asediu în Berlin şi miniştrii au fost izgoniţi „manu militari”. Acesta era primul pas spre dictatura lui Hitler. Sunt pregătite noi alegeri care vor stabili succesul naziştilor.

„Cu aprobarea lui Hitler, Goering şi Strasser iau legătura cu Monseniorul Kaas, şeful de partid al Centrului Catolic.”²⁴⁵

Cardinalul Bertram, arhiepiscop al Breslau declară: „Noi, creştinii şi catolicii nu recunoaştem nici o religie sau rasă...” Împreună cu mulţi alţi episcopi, el a încercar să îi avertizeze pe credincioşi împotriva „idealului păgân al naziştilor.” În mod evident acest prelat nu are înţelepciunile papale, dar foarte curând avea să fie învăţat.

„Mercure de France” a oferit un excelent studiu în 1934:

„La începutul lui 1932, catolicii germani nu au considerat că au pierdut lupta dar în primăvară, şefii lor păreau oarecum nehotărâţi: li s-a spus că <

>.”

„Faptul că Pius XI îl simpatiza pe Hitler nu ar trebui să ne surprindă... Pentru el, Europa putea fi stăpânită din nou doar prin hegemonia germană... Vaticanul se gândea să schimbe centrul de gravitate al Imperiului German prin Anschluss pentru o lungă perioadă de timp iar Societatea lui Iisus colabora spre atingerea acestui scop (planul lui Ledochowski) în special în Austria. Se ştie că Pius XI depindea de Austria pentru a realiza acel aşa numit trumf politic. Ceea ce trebuia prevenit era hegemonia Prusiei protestante şi întrucât Imperiul German era cel care domina Europa... un Imperiu German trebuie reconstruit acolo unde catolicii vor fi la conducere...”

„În martie 1933, episcopii germani, întrunindu-se la Fulda au profitat de discursul susţinut de Hitler la Potsdam pentru a declara: Trebuie să recunoaştem că cei mai înalţi reprezentanţi ai guvernului Imperiului German, care este în acelaşi timp conducătorul mişcării naţional-socialiste a făcut declaraţii publice şi sincere, prin care inviolabilitatea doctrinei catolice, munca şi drepturile de neschimbat ale Bisericii erau recunoscute...”. „Von Papen părăseşte Roma. Acel bărbat al cărui trecut este blestemat, devine un pelerin religios având misiunea de a încheia un Concordat (pentru întreaga Germanie) cu Papa. Şi el va trebui să rivalizeze cu ofertele lui Mussolini către Vatican.”²⁴⁶

De fapt, acelaşi lucru se întâmplă cu ambele ţări: în Italia, partidul catolic al lui Don Sturzo asigură ascensiunea la putere a lui Mussolini; în Germania „Zentrum-ul” Monseniorului Kaas face acelaşi lucru pentru Hitler şi în ambele cazuri un Concordat încheie pactul.

Monseniorul Joseph Rovan recunoaşte următoarele: „Mulţumită lui von Papen, deputat la Zentrum din 1920 şi proprietarul publicaţiei oficiale a partidului <>, Hitler ajunge la putere pe 30 ianuarie 1933...” „Catolicismul politic german în loc să devină creştin-democrat a fost în final transformat pentru a oferi puteri depline lui Hitler pe 26 martie 1933... Pentu a vota în favoarea puterilor depline, o majoritate de două treimi era necesară şi voturile <> erau indispensabile pentru a obţine aceasta.”²⁴⁷ Acelaşi autor adaugă: „În corespondenţa şi declaraţiile demnitarilor ecleziastici vom găsi întotdeauna sub regimul nazist aprobări constante ale episcopilor.”²⁴⁸

Această fervoare este uşor de explicat atunci când citim următoarele din partea lui von Papen: „termenii generali ai Concordatului erau mai favorabili decât orice alte acorduri similare semnate de Vatican” şi „Preşedintele Hitler m-am rugat să-l asigur pe secretarul de stat papal (Cardinalul Pacelli) că va cenzura clanurile anticlericilor.”²⁴⁹

Aceasta nu a fost o promisiune în vânt, deja chiar în acel an (1933) exceptând masacrarea evreilor şi asasinările săvârşite de nazişti, existau 45 de lagăre de concentrare în Germania cu 40.000 de prizonieri cu diferite opinii politice, majoritatea lor fiind liberali. Franz von Papen, şambelanul secret al Papei, defineşte perfect sensul pactului dintre Vatican şi Hitler prin această frază care merită a fi gravată: „Nazismul este o reacţie creştină împotriva spiritului din 1789.”

În 1937, Pius XI, sub presiunea opiniei mondiale „condamna” teoriile rasiste ca fiind incompatibile cu principiile şi doctrina catolică în cea pe care apărătorii săi o numesc cu amuzament „teribilă”, „Mit brennender Sorge”. Rasismul nazist este condamnat dar nu Hitler, promoterul lui: „Distinguio” şi Vaticanul are grijă să nu demaşte „avantajosul” Concordat încheiat cu 4 ani în urmă cu Imperiul German.

În timp ce crucea lui Hristos şi Swastika cooperau în Germania, Benito Mussolini a înaintat în cucerirea Etiopiei având binecuvântarea Sfântului Părinte.

„... Suveranul Pontif nu a condamnat politica lui Mussolini şi a oferit clericilor italieni libertate deplină pentru a colabora cu guvernul fascist. Ecleziasticii, de la preoţii cei mai umili şi până la Cardinali au vorbit în favoarea războiului...”

„Unul dintre cele mai izbitoare exemple a venit din partea Cardinalului arhiepiscop din Milano, Alfredo Ildefonso Schuster (iezuit) care a mers atât de departe până la a numi acestă campanie o „cruciadă catolică”²⁵⁰. „Italia”, clasifică Pius XI, „crede că acest război este justificat datorită necesităţii apăsătoare pentru expansiune...”

„Zece ani mai târziu, vorbind unei adunări a foştilor servitori, şi-a exprimat dorinţa ca drepturile legitime ale unei naţiuni măreţe şi nobile din care îşi aminteşte că provine, să fie satisfăcute.”²⁵¹

Agresiunea fascistă împotriva Albaniei în Vinerea Sfântă din 1939 s-a bucurat de aceeaşi „înţelegere” după cum ne spune Monseniorul Camille Ceanfarra: „Ocupaţia Albaniei de către italieni a fost foarte avantajoasă pentru Biserică... Din populaţia de 1 milion a Albaniei, care au devenit cetăţeni italieni, 68% erau musulmani, 20% ortodocşi greci şi doar 12% romano-catolici ... Din punct de vedere politic, anexarea acestei ţări de o putere politică avea ca scop îmbunătăţirea poziţiei Bisericii şi satisfacţia Vaticanului.”²⁵²

În Spania, instaurarea republicii nu a urmărit să fie detestată de papalitate, considerând aceasta o ofensă personală. „Nu am îndrăznit nicodată să-i menţionez lui Pius XII, problema spaniolă”, scria Monseniorul Francois Charles-Roux. „Probabil mi-ar fi reamintit că interesele Bisericii în acel măreţ şi istoric tărâm al Spaniei era o problemă doar pentru papalitate.”²⁵³

Astfel, acestui „tărâm protejat” i-a fost asigurat un dictator similar celor care au avur deja succes în Italia şi Germania. Aventura generalului Franco a început de abia la mijlocul lui iulie 1936, dar pe 21 martie 1934, „Pactul de la Roma” a fost încheiat între Mussolini şi şefii partidelor reacţionare spaniole, unul dintre aceştia fiind Monseniorul Goigoechea, şef al „Renovacion Espanola”. Prin acest pact, partidul fascist italian a preluat sarcina de a furniza rebelilor bani, material de război, arme şi muniţie. Ştim că nu au făcut nimic mai mult decât au promis şi că Mussolini şi Hitles au continuat să „reîncarce” rebelii spanioli cu materiale, aviaţie şi „voluntari”.

În ceea ce privea Vaticanul, neatent la propriul principiu că guvernul stabilit trebuie respectat de credincioşi, a asuprit Spania cu ameninţările sale.

„Papa a excomunicat conducătorii Republicii Spaniole şi a declarat război între Vatican şi Madrid. Apoi, acesta a scris o scrisoare enciclică „Dilectissimi Nobis”... Arhiepiscopul Goma, noul arhiepiscop al Spaniei a proclamat războiul civil.”²⁵⁴

Prelaţii Sfinţiei sale au acceptat bucuroşi ororurile acestui conflict fratricid şi Monseniorul Gomara, episcop la Carthagene, a interpretat în mod admirabil sentimentele lor apostolice atunci când spunea: „Binecuvântate fie tunurile dacă în rupturile pe care le fac, Evanghelia răsare!”

Vaticanul, chiar a recunoscut guvernului Franco, pe data de 3 august 1937, cu 20 de săptămâni înainte de sfârşitul războiului civil.

Belgia era de asemnea, pândită de Acţiunea Catolică – este inutil de spus – o organizaţie ultramontană şi iezuită. Tărâmul trebui să fie pregătit pentru invazia care se apropia, reprezentată de armatele lui Fuhrer. Astfel, sub pretextul „reînnoirii spirituale” evanghelia fascist hitleristă era cu sârguinţă predicată acolo de către Monseniorul Picard (iezuit), Părintele Arendt (iezuit), Părintele Foucart (iezuit) etc. Un tânăr belgian care a fost victima lor, ca şi alţii mărturiseşte: „În acea perioadă, cu toţii eram obsedaţi de un fel de fascism... Acţiunea Catolică, de care aparţineam era foarte înţelegătoare faţă de fascismul italian... Monseniorul Picard declara că Mussolini era un geniu şi că îşi dorea foarte mult un dictator... Pelerinajele erau organizate pentru a favoriza legăturile cu Italia şi cu fascismul.” „Atunci când am mers 300 de studenţi în Italia, la întoarcere cu toţii salutam în stilul roman şi cântam Giovinezza.”²⁵⁵

Un alt martor spune: „După anul 1928, grupul lui Leon Degrelle colabora regulat cu Monseniorul Picard... Monseniorul Picard a obţinut ajutorul lui Leon Degrelle pentru o anumită misiune importantă: să conducă noua editură la centrul de Acţiune Catolică. Editura a primit un nume care curând a deveni faimos: <>...”

„Cererile pentru un nou regim s-au înmulţit...Rezultatele aceste propagande în Germania, au fost analizate cu mare interes. În octombrie 1933, un articol în <> ne amintea că naziştii erau în număr de 7 şi că Hitler, câţiva ani mai târziu nu a adus nici o zestre, doar talentul său pentru publicitate... Fondată pe astfel de principii, echipa <> a început programul de propagandă activă în ţară. Întâlnirile au atras în curând căteva sute apoi mii de ascultători.”²⁵⁶

Bineînţeles, Hitler a adus noilor născuţi naţional-socialismul – aşa cum Mussolini a făcut cu fascismul – mai mult decât talent pentru papalitate: susţinerea papalităţii!

Fiind doar o umbră palidă a acestor două regimuri, Leon Degrelle, şeful „Christus Rex” era beneficiarul aceluiaşi sprijin, dar pentru un total alt scop, întrucât sarcina sa era să deschidă ţara invadatorului.

Monseniorul Raymond de Becker spune: „Am colaborat cu acest <>... Această publicaţie (emisă de Monseniorul Picard) ţinea la ruperea legăturilor care uneau Belgia, Franţa şi Anglia.”²⁵⁷

Se ştie cât de repede armata germană a învins apărarea belgiană, aceasta fiind trădată de a cincea coloană clerică. Ne amintim de asemenea, că apostolul lui „Christus Rex”, îmbrăcat în uniformă germană a mers, fiind însoţit de multă publicitate, să „lupte pe frontul de Est”, în fruntea „Waffen SS”, recrutaţi în principalm dintre tinerii Acţiunii Catolice. Apoi. O retragere oportună i-a permis să ajungă în Spania. Dar înainte de aceasta, a dat drumul pentru ultima dată sentimentului său „patriotic”.

Monseniorul Maurice de Behaut scria: „Acum 10 ani, în 1944, portul Anvers, al treilea ca importanţă din lume a căzut aproape intact în mâinile trupelor britanice... Atunci câns populaţia începea să vadă sfârşitul suferinţelor şi greutăţile lor au avut parte de cea mai diabolică invazie nazistă: au căzut bombe, V1 şi V2. Acest bombardament, cel mai cunoscut din istorie întrucât a durat 6 luni, zi şi noapte, a fost ţinut cu grijă ascuns la ordinul centrelor aliate. Acesta este motivul pentru care azi martiriul din oraşele Anvers şi Liege este încă ignorat.”

„În ajunul primului bombardament (12 octombrie) au fost auzite la Radio Berlin remarcile alarmante ale trădătorului <>, Leon Degrelle: <>.”

„... Din acea zi, ritmul bombardamentelot urma să se accentueze, rezultatele fiind catastrofe şi dezastre, în timp ce trădătorul leon Degrelle urla la Radio Berlin, promiţând cataclisme chiar mai teribile.”²⁵⁸

Acesta a fost ultimul rămas bun faţă de pământul său natal al acestui produs monstruos al Acţiunii Catolice. Copil ascultător al Monseniorului Picard (iezuit), al Părintelui Arendt (iezuit) etc., şeful „Christus Rex” a urmat cu stricteţe regulile papale.

„Oamenii Acţiunii Catolice”, scria Pius XI, „vor eşua în ceea ce privea datoriile lor, dacă de îndată ce şansa le permite, ei nu vor încerca să conducă politica provinciei şi a ţării lor.”²⁵⁹

Într-adevăr, Leon Degrelle şi-a făcut datoria iar rezultatul, după cum am văzut, a fost proporţional cu entuziasmul său.

Citim în cartea Monseniorului Raymond de Beckers: „Acţiunea catolică a găsit în Belgia oameni excepţionali pentru a orchestra lucrările lor precum Monseniorul Picard (cel mai important)... Preotul Cardijn, fondatorul mişcării <>, un om vizionar cu un temperament bolnav de furios...”²⁶⁰

Acesta din urmă jură azi că: „nu l-a văzut sau auzit vreodată pe prietenul său Leon Degrelle”. Deci, aceşti doi conducători ai Acţiunii Catolice belgiene, ambii lucrând sub mâna Cardinalului Van Roey, se pare că nu s-au întâlnit niciodată! Prin ce miracol? Bineînţeles, fostul preot nu ne spune aceasta. De atunci, el a fost făcut Monsenior de Pius XII şi director al mişcărilor „jociste” pentru întreaga lume.

Încă un miracol: nici Monseniorul Cardijn nu l-a întâlnit vreodată pe şeful
„Christum Rex”, pe perioada marelui congres descris de către Degrelle:

„Îmi amintesc de marele congres al Tinerilor catolici la Bruxelles în 1930. Eu mă aflam în spatele Monseniorului Picard, care se afla lângă Cardinalul Van Roey. O sută de mii de tineri au mărşăluit prin faţa noastră timp de 2 ore, ovaţionând autorităţiile religioase adunate pe platformă...”²⁶¹

Unde se ascundea atunci conducătorul al J. O. C. ale cărui trupe luau parte în acel gigantic marş? Să fi fost oare printr-un decret special al Providenţei ca cei condamnaţi să-şi linguşească superiorii fără să se vadă unul pe celălalt, atât pe platforma oficială precum şi la Centrul Acţiunii Catolice, la care mergeu în mod constant?

Monseniorul Cardijn, un iezuit, merge mai departe. El pretinde că a luptat „verbal” cu „rexismul”.

Într-adevăr această Actiune Catolică a fost o organizaţie ciudată. Nu doar că celor două „mişcări” principale: „J.O.C.” şi „Rex” se jucau de-a „vaţi-ascunselea” pe coridor şi că un altul spune că a „luptat” împotriva a ceea ce celălalt a făcut cu întreaga aprobare a „ierarhiei”!

Acest fapt nu poate fi dezbătut: „Degrelle a fost pus la conducerea <> de către însuşi Monseniorul Picard sub autoritatea Cardinalului Van Roey şi a nunţiului apostolic, Monseniorul Micara. Astfel, conform Monseniorului Cardijn, el nu a fost de acord cu lucrăile colegului său în Acţiunea Catolică, aflat, asemenea lui, sub patronajul arhiepiscopului Belgiei.”²⁶²

Aserţiunea este mai degrabă severă. Suntem şi mai conştienţi de aceasta atunci când examinăm care a fost atitudinea după invazia Belgiei de către Hitler, a acelora precum Monseniorul Cardijn şi a asociaţiilor lui care, azi, îl resping pe Degrelle şi „rexismul”. Într-o carte care a fost „pusă sub buşel”, atunci când a fost publicată, şeful „Christus Rex” reîmprospătează amintirile după cum vom vedea, iar ceea ce el spunea nu a fost niciodată infirmat.

Fiind un creştin înflăcărat şi la curent cu interpretările spirituale şi temporare nu m-aş fi găndit să colaborez cu Hitler, fără să ma consult prima dată cu autorităţile religioase ale ţării mele... Am cerut o audienţă cu Eminenţa Sa, cu Cardinalul Van Roey... Cardinalul m-a primit într-o manieră prietenoasă într-o dimineaţă la palatul episcopal din Malines...El este condus de un ciclonic şi total fanatism... Dacă ar fi trăit cu câteva secole mai devreme, în timp ce cânta „Magnificat” i-ar fi supus pe păcătoşi sabiei sau i-ar fi ars sau ar fi lăsat să cadă în pivniţele mănăstirii oile neascultătoare ale turmei. Întrucât este secolul XX, tot ceea ce are este cârja episcopală, dar cu aceasta se realizează lucruri măreţe. Pentru el totul este important atâta timp cât serveşte intereselor Bisericii. Dacă era ceva bun, îl sprijinea, dar tot ce era rău îl zdrobea. Dar Biserica are atât de multe căi de „servire”: lucrările sale, partidele, ziarele, cooperativele de agricultură, instituţiile bancare care asigură puterea temporară a instituţiei divine...

„Şi acum pot spune sincer că acesta a fost înţelesul remarcii Cardinalului: <>. Pe perioada întregii audienţe nu s-a gândit măcar că şi o altă atitudine ar fi fost posibilă. Pentru Cardinal, în toamna lui 1940, războiul a luat sfârşit. Nici măcar nu a menţionat numele <> cu atât mai puţin să rostească supoziţia că rederesarea aliaţilor era posibilă... Cardinalul nu credea acestea; din punct de vedere politic orice era posibil cu excepţia colaborării... Nu a obiectat la nici una din concepţiile şi proiectele mele... Ar fi putut sau ar fi trebuit să ma avertizeze dacă el considera că ideile mele referioare la politică nu erau bune, întrucât am mers la el pentru un sfat... Înainte de plecare, Cardinalul mi-a oferit binecuvântarea sa paternală.”

„De asemenea, alţi catolici în toamna lui 1940, au privit spre marele turn al lui Saint-Rombaut... Mulţi au intrat în palatul episcopal pentru a cere sfatul Monseniorului Van Roye sau al anturajului său referitor la moralitatea sau necesitatea colaborării...”

„Mai mult de 1000 de primari catolici, cu toţii secretari generali, aleşi cu multă grijă, s-au adaptat imediat noului Ordin... Toţi acei oammeni nevinovaţi, întemniţaţi sau insultaţi în 1944, trebuie să se fi întrebat în 1940: oare ce credeau oamenii din Malines? Dar cine ar fi crezut că nici oamenii din Malines, episcopii lor şi cu atât mai puţin preoţii nu au fost capabili să aducă liniştea!”

„Opt din zece colaboratori belgieni erau catolici...”

„Pe perioada acelor săptămâni decisive, datorită deciziei care trebuia luată, poporul din Malines şi diferitele episcopii au emis sfaturi scrise şi verbale negative mie şi tuturor celorlalţi colaboratori.”

„Deşi nu foarte plăcut, acesta este purul adevăr. Atitudinea înalţilor clerici catolici din străinătate nu putea decât să întărească convingerea credincioşilor de faptul că o colaborare este perfect compatibilă cu credinţa... În Vichy, cei mai înalţi prelaţi şi-au făcut poze stând atăluri de Marshal Petain şi Pierre Laval, în urma interviului dintre Hitler şi Petain. În Paris, Cardinalul Baudrillart a declarat public că este un colaboraţionist.”