Istoria secretă a iezuiţilor

„Artukovic”, susţine iezuitul, „era purtătorul profan de cuvânt al Monseniorul Stepinac. Între 1941 şi 1945, nu a trecut o zi fără să-l văd la mine în birou sau să merg eu la el în birou. El a cerut sfatul arhiepiscopului în toate acţiunile sale în ceea ce privea aspectul etic.”²⁹⁴

Ştiind care erau „acţiunile” acestui executor ne putem da seama ce fel de sfaturi „etice” edificatoare i-a oferit Monseniorul Stepinac.

Masacrele şi „convertirile „au avut loc până în momentul eliberării, iar bună-voinţa Papei faţă de criminali, nu s-a schimbat niciodată. Trebuie citit în ziarul catolic croat al timpului schimburile de complimente dintre Pius XII şi Pavelitch „Poglavnik” căruia Monseniorul Stepinac, arhiepiscop iezuit la Sarajevo şi preot în timpul său liber i-a dedicat versuri impregnate cu o adoraţie entuziastă.

Dar acesta era doar un spectacol de bune maniere: „Monseniorul Stepinac devine membru al Parlamentului <>.”²⁹⁵ El poartă decoraţii ale „Oustachis”, este prezent la toate manifestările oficiale importante ale „Oustachis” şi chiar ţine discursuri. „Oare trebuie să ne mai mirăm atunci de respectul oferit Monseniorului Stepinac de statul satelit Croaţia sau de faptul că rugăciunile lui erau lăudate de presa <>? Este clar că fără sprijinul religios şi politic al Monseniorului Stepinac, Ante Pavelitch nu ar fi obţinut niciodată colaborarea catolicilor croaţi într-o aşa mare măsură.”²⁹⁶

Pentru a înţelege toată măsura acestei colaborări, trebuie citită toată presa croată catolică, „Katolicki Tjednik”, „Katolick List”, „Hrvatski Narod” şi alte publicaţii care rivalizau între ele în flatarea sâgerosului „Poglavnik”. Pius XII era foarte încântat că acesta era „un practicant” al catolicismului şi înalta stimă a Suveranului Pontif i-a cuprins şi pe complicii acestui mare om.

„Osservatore Romano” ne informează că pe 22 iulie 1941, Papa a primit 100 de membrii ai poliţiei croate conduşi de şeful poliţiei din zagreb, Eugen Kvaternik – Dido. Acest grup croat, elita călăilor care lucrau în lagărele de concentrare a fost prezentat Papei, de cel care a comis crime atât de monstruoase, încât propria sa mamă s-a sinucis din disperare.

Bună-voinţa Sfinţiei Sale Pius XII este uşor de explicat de entuziasmul apostolic al acestor criminali. Un alt „practicant catolic” Mile Budak, ministrul pentru venerare exclmă în august 1941 la Karlovac: „Mişcarea <> se bazează pe religie. Întraga noastră muncă constă în loialitatea noastră faţă de religie şi faţă de Biserica Catolică.”²⁹⁷

În plus, pe 22 iulie la Gospic, acelaşi ministru pentru venerare a definit perfect această muncă: „Vom ucide nişte sârbi, îi vom deporta pe alţii şi pe restul îi vom obliga să îmbrăţişeze religia catolică.”²⁹⁸

Acest program a fost îndeplinit literă cu literă. Atunci când Eliberarea apus capăt acestei tragedii, 300.000 de sârbi şi evrei au fost deportaţi şi mai mult de 500.000 au fost masacraţi. Prin aceste metode Biserica Romană a făcut ca 240.000 de credincioşi ortodocşi să intre în turma sa... care s-au întors repede la religia strămoşilor lor atunci când le-a fost înapoiată libertatea.

Dar, pentru a obţine aceste rezultate ridicole, ce orori au căzut peste această nefericită ţară! Trebuie citite în cartea Monseniorului Herve Lauriere: „Asasini în numele lui Dumnezeu” detalii despre torturile monstruoase pe care aceşti practicanţi catolici le-au impus asupra bietelor lor victime.”

Jurnalistul englez J. A. Voigt a scris: „Politicile croate constau în masacre, deportări sau convertiri. Numărul celor care au fost masacraţi a ajuns la sute de mii. Masacrele erau însoţite de cele mai sălbatice torturi. Organizaţia <> a scos ochii victimelor, au făcut ghirlande cu ei şi le purtau pentru a le prezenta ca ameninţări.”²⁹⁹

„În Croaţia, iezuiţii, au înrădăcinat clericismul politic.”³⁰⁰

Este cadoul invariabil oferit de faimoasa Societate naţiunilor care i-au binecuvântat. Acelaşi autor adaugă: „O dată cu moartea marelui tribun croat, Raditch, Croaţia pierde principalul oponent al clericismului politic care va îmbrăţişa misiunea Acţiunii Catolice definite Friedrich Muckermann. Germanul iezuit, binecunoscut dinaintea venirii lui Hitler a făcut aceasta cunoscută în 1928, într-o caryte a cărei prefaţă a fost scrisă de Monseniorul Pacelli, apoi nunţiu apostolic în Berlin.” Muckermann spune următoarele: „Papa face apel în favoarea noii cruciade a Acţiunii Catolice. El este ghidul care ţine drapelul Regatului lui Hristos... Acţiunea Catolică reprezintă adunarea catolicismului mondial. Trebuie să-şi trăiască viaţa eroică... Noua epocă poate fi obţinută pentru Hristos doar cu preţul sângelui.”³⁰¹

Zece ani după ce acestea au fost scrise, cel care a scris prefaţa cărţii a Părintelui iezuit Muckermann s-a aşezat pe tronul Sfântului Petru şi pe perioada pontificatului său „sângele pentru Hristos” a curs la propriu în Europa, dar Croaţia este cea care a suferit cele mai groaznice fapte ale „Noii Epoci”.

Nu doar că preoţii susţineau din amvon măcelurile, dar unii chiar au mărşăluit la capetele criminalilor. Alţii deţineau pe lângă funcţiile sacre posturi oficiale de prefecţi sau şefi ai poliţiei „Oustachis” sau chiar de şefi ai lagărelor de concentrare unde ororile nu erau întrecute de Dachau sau Auschwitz. Pe această listă blestemată de onoruri trebuie să-i adăugăm pe : Abbe Bozidar Bralo, preotul Dragutin Kamber iezuitul Lackovick şi Abbe Yvan Salitch, secreatar al Monseniorului Stepinac, preotul Nicolas Bilogrivic etc.... şi nenumăraţi franciscani. Cel mai groaznic dintre aceştia a fost Fratele Niroslav Filipovitch, Principalul organizator al acestor masacre, şef şi călău al lagărelor de concentrare din Jasenovac, cel mai groaznic dintre aceste iaduri pământene.

Soarta Fratelui Filipotch a fost aceea cu cea a Monseniorului Tiso în Slovacia: când Eliberarea a sosit a fost spânzurat îmbrăcat în sutană. Dar Mulţi dintre rivalii săi nu foarte nerăbdători de a câştiga statutul de martiri au fugit în Austria cu asasinii pe care i-au ajutat atât de mult. Dar ce făcea „ierarhia” atunci când s-a confruntat cu nebuna sete de sânge a atâtora din subordonaţii săi? „Ierarhia” sau episcopatul şi liderul său Monseniorul Stepinac au votat în Parlamentul „Oustachis” pentru decretele referitoare la convertirea ortodocşilor la catolicism, au trimis „misionari” ţăranilor terorizaţi, au convertit fără a tresări sate întregi³⁰², au confiscat proprietăţile Bisericii Ortodoxe sârbe şi fără încetare au aruncat cu rugăciuni şi binecuvântări asupra Poglavnik-ului, copiind exemplul dat de Papa Pius XII.

Sfinţia Sa Pius XII a fost reprezentat personal la Zagreb de un călugăr eminent, R. P. Marcone. Acest „Sancti Sedis Legatus” a primit locul de onoare la toate ceremoniile regimului „Oustachis” şi s-a fotografiat în mod ipocrit la casa şefului criminalilor – Pavelitch – cu familia acestuia care l-au primit ca pe un prieten. „Cine se aseamănă se adună.” Astfel, cea mai sinceră prietenie a domnit între relaţiile dintre asasini şi ecleziastici, bineînţeles, mulţi dintre aceşti ecleziastici deţineau ambele poziţii pentru care nu au fost învinovăţiţi niciodată. „Scopul scuză mijloacele.”

Atunci când Pavelitch şi cei 4000 „Oustachis” ai săi – care îi includeau pe arhiepiscopul Saric, un iezuit, episcopul Garic şi 400 de clerici – au părăsit scena faptelor lor glorioase pentru am merge în Austria şi apoi mai departe în Italia, aceştia au lăsat în urmă o parte din „averile” lor: filme, fotografii, discursuri înregistrate ale lui Ante Pavelitch, cufere pline cu bijuterii, monezi de aur, brăţări, verighete şi bucăţi de dantură făcute din aur sau platină. Această pardă brută de la nefericiţii săraci, care au fost acuzaţi, a fost ascunsă la palatul episcopal unde a fost în cele din urmă găsită.

În cele ce îi priveau pe fugari, aceştia au profitat de „Comisia Pontifă de Asistenţă”, creată special pentru a salva criminalii de război. Aceste instituţii caritabile i-au ascuns în mănăstiri, mai ales în Austria şi Germania şi le-au făcut rost şefilor de paşapoarte false care le-au permis să meargă în ţări „prietenoase”, unde se puteau bucura de fructele jafurilor lor în pace. Acest lucru a fost făcut pentru Ante Pavelitch, a cărui prezenţă în Argentina a fost dezvăluită în 1957 printr-un atentat la viaţa lui şi în urma căruia a fost rănit. De atunci, regimul dictatorial s-a prăbuşit la Buenos Aires. Ca şi fostul preşedinte, Peron, protejatul său a trebuit să părăsească Argentina. Mai întâi a mers în Paraguay, apoi în Spania, unde a murit în 28 decembrie 1956, la spitalul german din Madrid. Cu acea ocazie, presa franceză şi-a reamintit de cariera sa sângeroasă şi mai ales de „complicii săi puternici” care i-au permis să scape nepedepsit.

Sub titlul „Belgradul a cerut extrădarea sa în zadar”, citim în, „Le Monde” : „Scurta informaţie publicată în presă în această diminaţie a reînviat, printre poporul iugoslav amintirile unui trecut umplut cu suferinţe şi amărăciuni faţă de cei care, ascunzăndu-l pe Ante Pavelitch pentru aproape 15 ani au obstrcţionat cursul justiţiei.”³⁰³

„Paris-Presse” subliniază ultima ascunzătoare oferită teroristului cu această scurtă, dar semnificativă fraza: „A ajuns în final la o mănăstire franciscană din Madrid.”³⁰⁴

De acolo, Pavelitch a fost dus la spital unde şi-a îndeplinit datoria faţă de natură dar nu faţă de jutiţie, fiind ironizat de aceşti „complici puternici” care sunt uşor de identificat.

Monseniorul Stepinac care avea, după cum spune el : „conştiinţa curată”, a stat în Zagreb unde a fost călit în 1946. Condamnat la muncă grea acesta a fost doar obligat să locuiască în statul său natal. Pedeapsa era uşor de suportat, dar după cum se poate vedea, Biserica avea nevoie de martiri. Arhiepiscopul Zagrebului a fost numit membru al Armatei Sfinte, pe perioada vieţii sale de către Pius XII, care s-a grăbit să-i ofere acestuia titlul de Cardinal, recunoscându-i-se „apostolatul” care mnanifesta cea mai pură strălucire.

Ni se face cunoscută astfel semnificaţia simbolică a purpuriului Cardinalilor: cel care îl poartă trebuie să fie pregătit să-şi mărturisească credinţa „usque ad sanguinis effusionem”, până la vărsarea sângelui. Nu trebuie să negăm faptul că această vărsare a fost abundentă în Croaţia pe perioada apostolatului acestui om sfânt, dar sângele care a curs acolo în şiroaie nu a fost cel al prelaţilor: a fost sângele credincioşilor ortodocşi şi al evreilor. Trebuie să vedem acolo o „revocare a meritelor”. Dacă aceasta este situaţia, dreptul de a fi cardinal al Monseniorului Stepinac nu poate fi contestat. În dioceza lui, Gornji Karlovac, parte a episcopiei sale din 460.000 ortodocşi care au locuit acolo 50.000 au reuşit să se ascundă în munte, 50.000 au fost trimişi în Serbia, 40.000 au fost convertiţi la catolicism printr-un regim de teroare şi 280.000 au fost masacraţi.”³⁰⁵

Pe 16 decembrie 1958, citim în „Catholic France” : „Pentru a lăuda măreţia şi eroismul Eminenţei Sale, Cardinalul Stepinac, o mare adunare va avea loc pe 21 decembrie 1958, la ora 4 în cripta Sf. Odile, pe Bulevardul Stephane, Mallarme, numărul 2, Paris 17. Aceasta va fi prezidată de Eminenţa Sa Cardinalul Feltin, arhiepiscop al Parisului. Vor fi prezenţi senatorul Ernest Pezet şi Părintele Dragoun, rector naţional al misiunii croate în Franţa. Excelenţa Sa, Monseniorul Rupp va oficia liturghia şi împărtăşania.”

Iată o nouă figură, şi una dintre cele mai importante, cea a Cardinalului Stepinac a ajutat la îmbogăţirea galeriilor Marilor Iezuiţi.

Un alt al acestei adunări de pe 21 decembrie 1958 la cripta Sf. Odile a fost reprezentat de „lansarea” unei cărţi scrise în apărarea arhiepiscopului de la Zagreb de înuşi R. P. Dragoun. Monseniorul Rupp cu ajutorul Cardinalului Feltin a scris prefaţa. Nu putem face o analiză completă dar vom spune următoarele:

Cartea se numeşte „Dosarul Cardinalului Stepinac” şi promite cititorului o prezentare obiectivă a procesului de la Zagreb. De fapt, în acest volum care numără 285 de pagini, găsim discursuri întregi ale celor doi avocaţi ai arhiepiscopului, însoţite de remarci prelungite din partea autorului dar nici acuzarea însăşi şi nici discursul de acuzare nu sunt menţionate nici măcar pe scurt.

R. P. Dragoun pare săn ignore procesul francez: „Qui n’entend qu’une cloche n’entend qu’un son” (Există două versiuni la fiecare poveste) – doar dacă bineînţeles îl ştie prea bine!

Fie ce o fi, dar această distrugere sitematică a părţii adverse a poveştii ar fi suficientă pentru a închide dezbaterea.

Permiteţi-ne să luăm în considerare totuşi, motivele invocate pentru achitarea arhiepiscopului de la Zagreb. Dar prima dată o întrebare: a fost oare Monseniorul Stepinac într-adevăr metropolitanul Croaţiei şi al Sloveniei? Cartea lui R. P. Dragoun nu răspunde la această întrebare. La pagina 142 a cărţii citim următoarele referitoare la o copie a unui raport al Monseniorului Stepinac şi al cărui autenticitate a fost contestată de apărare:

„În textul copiei, arhiepiscopul este descris ca fiind <>, dar arhiepiscopul nu este metropolitan şi nici nu s-a prezentat vreodată ca fiind unul.”

Aceasta ar lămuri situaţia dacă am fi citit la pagina 14 următorul citat luat din propria declaraţie a Monseniorului Stepinac în faţa tribunalului:

„Papalitatea a subliniat deseori că micile noţiuni şi minorităţile naţionale au dreptul de a fi libere. Nu am eu ca <> dreptul să dezbat aceasta?” Cu cât citim mai mult, cu atât mai puţin înţelegem.

Nu contează! Întrucât ni se aminteşte foarte des că Monseniorul Stepinac nu ar fi putut influenţa în nici un fel comporatmentul enoriaşilor săi şi al clericilor.

Pentru cei care aduc în discuţie articolul din presa catolică în care erau lăudate realizările lui Pavelitch şi a asasinilor săi pe care i-a angajat, răspunsul este următorul: „Este pur şi simplu ridicol să-l considerăm responsabil pe Monseniorul Stepinac de ceea ce s-a scris într-un ziar.” Chiar dacă acest ziar era „Katoliki List”, cea mai importantă publicaţie catolică din Zagreb, dioceză a Monseniorului Stepinac!

În acele condiţii, nu ne vom obosi să menţionăm de „Andjeo Cuvar” (Îngerul Păzitor) care aparţinea franciscanilor, de „Glasnik Sv. Ante” (Vocea Sf. Anton), al celor de la „Katolicki Tjednik), şi nici de „Vjesnik Pocasne Straze Srca Isusova” (Publicaţia Gărzii de Onoare a Inimii lui Iisus) care aparţinea iezuiţilor.

Astfel, este susţinut faptul că Monseniorul Stepinac „metropolian contestat” nu a avut nici o influenţă asupra acestor publicaţii, ale căror preşedinte a fost şi încercau în mod constant să se întreacă în laude adresate lui Pavelitch şi regimului său sâgeros.

De asemenea acesta nu a avut autoritate, după cum spun ei nici asupra „Oustachis-lor”, episcopii Sacric, Garic, Aksamovic, Simrak etc care au îmbăiat în laude Poglavnik-ul şi care au aplaudat crimele sale, nici asupra „cruciaţilor” ai Acţiunii Catolice, aceste ajutoare ale „Oustachis-lor” care converteau, nici asupra crimelor franciscane, nici asupra călugăriţelor din Zagreb care au mărşăluit pe lângă mâinile lor ridicate în stil hitlerist.

Ce ciudată „ ierarhie” care nu avut autoritate asupra nimănui şi nimic!

Faptul că acesta a stat cu alţi 10 preoţi catolici în „Sabor” (Parlamentul Oustachis) nu-l compromite pe arhiepiscop sau cel puţin aşa trebuie să presupunem întrucât acest lucru a fost pur şi simplu ignorat.

Nu putem să-i reproşăm nici preşedinţia sa asupra conferinţelor episcopale şi cu atât mai puţin asupra comitetului pentru aplicarea decretului referitor la conbvertirea persoanelor ortodoxe. În apărarea sa, pretextul „umanitar” de a fi determinat cu forţa pe atâţi oameni să se alăture Bisericii Romane este foarte bine expus. Citim următoarele referitor la „groaznica dilemă” cu care se confrunta Monseniorul Stepinac: „Datoria sa pastorală era de a menţine intacte principiile canonice, dar pe de altă parte dizidenţii care refuzau să îmbrăţişeze catolicismul erau masacraţi. Astfel, el a micşorat severitatea acestor reguli.”

Devenim şi mai tulburaţi atunci când citim puţin mai în faţă: „El a încercat să rezolve această alternativă dramatică printr-o scrisoare circulară, pe 2 martie 1942, în care o ordonat preoţilor să aleagă cu grijă motivele pentru convertire. Acasta este într-adevăr o metodă ciudată de <> şi de rezolvare a <>”.

Oare Monseniorul Stepinac deschidea sau închidea uşile B isericii Romane falşilor convertiţi? Era total imposibil să descoperim aceasta, dacă ne referim doar la discursul de apărare. Apărătorii arhiepiscopilor se pare că au ales „închiderea”, totuşi când declară, spun: „Cazurile de reconvertire în teritoriul arhidiocezelor Zagrebului erau foarte rare.”³⁰⁶

Din păcate, statisticile au dovedit contrariul după cum am menţionat anterior: „...Doar în dioceze lui Gornji Karlovac, o parte din arhiepiscopia Zagrebului, 40.000 de oameni au fost convertiţi.”

Este evident faptul că astfel de rezultate au fost obţinute în urma convertirilor în masă a sate întregi, cum este de exemplu Kamensko, în aceeaşi arhidioceză a Monseniorul Stepinac, unde 400 de „oi pierdute” s-au întors la „turma” romană, într-o singură zi, „spontan şi fără nici o presiune din partea autorităţilor civile şi ecleziastice.”

Atunci ce puteau ascunde aceste numere? Dacă aceste convertiri au fost rezultatul „sentimentelor caritabile” ale clericilor catolici croaţi şi nu a exploatării cinice a terorii, atunci ei ar trebui să fie mândri de ei. Adevărul este că vălul aruncat peste aceste infamii în încercarea de a le ascunde este transparent şi nu suficient de larg. Pentru a-l acoperi pe Stepinac, alţii trebuie să fie descoperiţi: episcopii Saric, Garic, Simrak, preoţii Bilogrivic, Kamber, Bralo şi asociaţii lor - franciscanii şi iezuiţii trebuie să fie descoperiţi, iar în cele din urmă şi papalitatea.

Am putea lăsa acest arhiepiscop ciudat să se bucure de „conştiinţa curată”, presupus a fi „dezbrăcat de putere”, numindu-se „metropolitan” atunci când nu era aşa şi care pentru a încorona paradoxul deschidea uşile atunci când le închidea.

Dar în spatele acestui prelat fantastic se mai afla unul consecvent şi gras, P.P. Marcone, reprezentantul personal al lui Pius XII.

A fost acest „Sancti Sedis legatus” îndepărtat de orice autoritate asupra clericilor croaţi? Numeni nu ştie. În „dosarul” atât de bine cenzurat nu se face referire la vreo persoană măreţă; am putea uita de existenţa acestei persoane dacă nu am avea informaţii, cum ar fi fotografii care îl arătau inaugurând catedrala din Zagreb, întrunarea printre statul major „Oustachis” şi mai presus de toate, masa luată cu familia lui Pavelitch, „practicantul” catolic care a organizat masacrele.

Confruntându-se cu un astfel de document, nu este de mirare că prezenţa reprezentatului Papei a fost camuflată, misticii numind aceasta „luminarea întunericului”. Dar aceste rânduri din „dosar” sunt şi mai iluminatoare:

„Însuşi procurorul, în actul să de acuzare îl menţionează pe secretarul de stat al Vaticanului, Cardinalul Maglione, care, în 1942, l-a sfătuit pe arhiepiscopul Stepinac să stabilească mai multe relaţii cordiale şi sincere cu autorităţiile <>.”³⁰⁷

Acest lucru este suficient pentru a pune capăt oricărui alt joc de cuvinte.

Înţelegerea secretă dintre Vatican şi criminalii „Oustachis” este evidentă. Papalitatea însăşi în grăbea pe Monseniorul Stepinac să colaboreze cu ei şi reprezentantul personal al lui Pius XII, ocupându-i locul la masa lui Pavelich, îndeplinea instrucţiunile pontifului literă cu literă: sinceritate şi cordialitate în relaţiile cu asasinii credincioşilor ortodocşi şi ai evreilor.

Aceasta nu ne surprinde!

Dar la ce se gândesc iezuiţii când afirmă cu încăpăţânare că desele colaborări date dictatorilor, prin prelaţii Sfiinţiei Sale au fost o „alegere”, în totalitate personală şi nu dictată de Vatican?

Când Cardinalul Manglione a trimis recomandările menţionate anterior arhiepiscopului Zagrebului, a fost aceasta „opţiunea sa”, sub semnătura biroului secretarului se stat?

Dovada complicităţii dintre Vatican şi membrii „Oustachis” acoperită de R.P. Dragoun care a fost menţionat anterior, pune capăt acestui capitol.

Dar iată o nouă confirmare a sentimentului evanghelic şi continuă să înflorească printre credincioşii Bisericii Catolice croate faţă de ortodocşii sârbi.

„Federation Ouvriere Croate en France” (Federaţia Muncitorilor Croaţi în Franţa) a fost o invitaţie publică la solemna adunare organizată duminică, 19 aprilie 1959 la centrul „Confederaţiei Generale a Muncitorilor Creştini” în Paris, care sărbătorea cea de a 18 aniversare a fondării statului croat „Oustachis”.

Această invitaţie spunea: „Ceremonia va începe cu sfânta liturghie la biserica Notre-Dame-de-Lorette”. Dar cititorul, înălţat de acest început religios devine îngrozit când citeşte imediat după aceea cuvintele: „Moarte sârbilor...!”³⁰⁸

Astfel, acest document, nu foarte banal exprimă regretul că nu au fost ucişi mai mulţi din aceşti „fraţi ai lui Hristos”.

Cartea lui R.P. Dragoun, rector al Misiunii croate în Franţa sugerează că buna primire oferită de catolicii francezi refugiaţilor croaţi nu a fost suficient de călduroasă. Ni se spune aceasta în paginile 59 şi 60 şi în paginile 280 şi 281menţionează „marea dezamăgire” pe care aceşti refugiaţi au simţit-o de faptul că „au fost întâmpinaţi cu o totală lipsă de înţelegere din partea fraţilor lor de credinţă”. Luând în considerare documentul menţionat mai sus, această „lipsă de înţelegere” pare de înţeles. Ne bucurăm că acest cetăţean, în ciuda celor mai măreţe invitaţii, arată puţină simpatie unei forme de evlavie în care chemarea la crimă merge mână în mână cu sfânta liturghie în cele mai bune tradiţii romane şi „Oustachis”. Ne-am bucura şi mai mult dacă acestor broşuri însetate de sânge, nu li s-ar permite să fie printate şi distribuite liber în Paris.

În 10 februarie 1960, ticălosul arhiepiscop al Zagrebului, Alois Stepinac moare în satul său natal Karlovice, unde a fost obligat să locuiască. Această moarte a oferit Vaticanului şansa de a organiza una dintre cele mai spectaculoase manifestări la cere excelează.

Cu această ocazie, multe trebuiau făcute, întrucât mulţi catolici nu aveau nici o idee despre „cazul” Stepinac. Astfel, papalitatea s-a întrecut pe ea însăşi în a oferi acestei apoteoze toată splendoarea posibilă. „Osservatore Romano” şi presa catolică au dedicat multe coloane laudelor entuziaste ale „martirului”, „testamentului său spiritual” şi discursurilor Sfinţiei Sale Ioan XXIII prin care îsi proclama „respectul şi supranaturala sa afecţiune”. Acestea au fost motivele care l-au împins să ofere acestui Cardinal care nu făcea parte din papalitate, onorurile unei slujbe la Sfântul Petru în Roma, unde el însuşi va oferi iertarea absolută. Şi pentru a încheia această glorificare, presa a anunţat că sanctificarea acestei persoane ilustre va urma să înceapă.

Trebuie să recunoaştem că acesta merită atâta laudă şi chiar haloul pentru că a respectat „sfânta supunere” şi a dus până la capăt, literalmente, instrucţiunile insistente ale papalităţii referitoare la relaţiile „cordiale” şi sincere dorite între el şi „Oustachis”.

Dar, chiar şi printre catolici sperăm că se va găsi cineva care va descoperi şi va discerne în spatele exaltării acestui viitor sfânt şi a înmormântării sub flori ale amintirilor nenorocite ale „apostolatului” său, încercarea Vaticanului de a-şi ascunde propria crimă.

Secţiunea V

Capitolul 4

MIŞCAREA IEZUITĂ ÎN FRANŢA ÎNAINTE ŞI PE PERIOADA RĂZBOIULUI DINTRE ANII 1939-1945

Am văzut cum Acţiunea Catolică, cu Leon Degrelle şi asociaţii săi la conducere a pregătit calea lui Hitler spre Belgia lui „Christus Rex”. În Franţa avea loc aceeaşi acţiune subminatoare. Aceasta a început atunci când Mussolini a ajuns la putere şi a luat sfârşit în 1940 cu prăbuşirea apărării naţionale. În ceea ce privea Belgia, după cum ne-a fost spus, „valorile spirituale” trebuiau să fie refăcute pentru binele ţării. F. N. C.: „Federeation Nationale Catolique” (Federaţia Naţional Catolică) s-a născut şi a fost plasată sub conducerea generalului de Castelnau, întrcât 3 milioane de aderenţi i s-au alăturat. Decizia şefului a fost una înţeleaptă: „Generalul, o figură militară măreaţă, a acoperit cu prestigiul său – bineînţeles, acest lucru fiind neştiut de el – un program intens de propagandă clerico-fascist”.