J. J. Rousseau

Mă găseam în acea stare de incertitudine şi de îndoială pe care Descartes o cerea pentru cercetarea adevărului341). Această stare nu poate dura mult, e neliniştitoare şi penibilă; numai interesul viciului sau lenea sufletului ne lasă să stăruim în ea. Nu aveam inima atât de coruptă ca să mă complac în ea şi nimic nu păstrează mai bine obişnuinţa de a reflecta ca starea de a fi mai mulţumit de tine decât de soarta ta.

Meditam, aşadar, asupra tristei soarte a muritorilor, purtaţi de valuri pe această mare a opiniilor omeneşti, fără cârmă, fără busolă, duşi de pasiunile lor furtunoase fără altă călăuză decât un pilot neexperimentat care nu cunoaşte drumul şi care nu ştie de unde vine, nici unde merge, îmi ziceam: Iubesc adevărul, îl caut şi nu-1 pot recunoaşte; să mi se arate şi voi rămâne legat de el. De ce oare trebuie să fugă de zelul unei inimi făcute pentru a-1 adora? Deşi îndurasem deseori rele şi mai mari, nu am dus niciodată o viaţă atât de constant neplăcută decât în această vreme de tulburare şi de îngrijorări, în care, rătăcind neîncetat din îndoială

3'°) Dacă e să se dea crezare confesiunilor, Richard observă că Rousseau afirmă în aceste Confesiuni (II), că abatele Gatier (un alt prototip al vicarului din Savoia) „avusese un copil cu o fată… Preoţii, de regulă nu trebuie să aibă copii decât cu femei măritate”.

*”) Este vorba de celebrul Discurs asupra metodei, a cărei apariţie marchează o etapă importantă de la începuturile gândirii filosofice -moderne.

Jn îndoială, nu mă alegeam după îndelungi meditaţii decât cu incertitudine, obscuritate, cu contradicţii în privinţa raţiunii existenţei mele şi a normei datoriilor mele.

Cum poţi fi sceptic în mod sistematic şi totodată de bună credinţă? N-aş nutea s-o înţeleg. Aceşti filosofi, sau nu există, sau sunt cei mai nenorociţi între oameni, îndoiala asupra lucrurilor pe care trebuie să le cunoaştem -constituie o stare violentă pentru spiritul uman: el nu rezistă multă vreme îrf această stare; se decide fără voia lui într-un fel sau altul şi preferă să se înşele decât să nu creadă nimic. Ceea ce mărea încurcătura mea era faptul că, fiind născut într-o biserică care hotărăşte totul, care nu permite nici o îndoială, înlăturarea unui singur punct mă făcea să înlătur tot restul şi că imposibilitatea de a admite atâtea hotărâri absurde mă desprindea şi de cele care nu erau absurde. Spunându-mi-se să cred totul, eram împiedicat să cred în ceva şi nu ştiam unde să mă opresc.

Am consultat filosofii, am răsfoit cărţile lor, am cercetat diferitele lor păreri; i-am aflat pe toţi mândri, afirmativi, dogmatici chiar în pretinsul lor scepticism, neignorând nimic, neputând dovedi nimic, râzând unii de alţii; acest punct comun tuturor mi s-a părut singurul asupra căruia au toţi dreptate, învingători când atacă, sunt fără energie atunci când se apără. Dacă le cântăreşti temeiurile, ele au valoare numai pentru a distruge; dacă numeri vocile342), fiecare rămâne cu a sa; se împacă numai pentru a se certa; a-i asculta nu era mijlocul de a ieşi din incertitudinea mea.

Am ajuns la convingerea că insuficienţa spiritului uman este prima cauză a acestei extraordinare diversităţi de sentimente şi că orgoliul este aoua. Nu avem deloc măsura-acestei maşini imense, nu-i putem calcula raporturile; nu-i cunoaştem nici primele legi, nici cauza finală; ne ignorăm pe noi înşine, nu cunoaştem nici natura' noastră, nici principiul nostru activ; cu greu ştim dacă omul este o fiinţă simplă sau complexă; mistere nepătrunse ne înconjoară din toate părţile; ele depăşesc posibilitatea noastră de percepere; ca să le pătrundem, credem că avem inteligenţă, în vreme ce n-avem decât imaginaţie. Pe parcursul acestei lumi imaginare, fiecare îşi deschide o cale pe care o crede a fi cea mai bună; niciunul nu poate şti dacă a sa duce la scop. Cu toate acestea, voim să pătrundem tot, să cunoaştem totul. Singurul lucru pe care nu-1 ştim deloc este acela de a ignora ceea ce nu putem să ştim. Preferăm să luăm o hotărâre la întâmplare şi să credem ceea ce nu este, decât să mărturisim că niciunul dintre noi nu poate să vadă ceea ce este. Ca parte mică dintr-un întreg mare, ale cărui hotare ne scapă şi al cărui autor le lasă în seama nebunelor noastre dispute, noi suntem destul de vanitoşi pentru a voi să decidem ce este acest întreg în sine şi ce suntem noi în raport cu el.

Dacă filosofii ar fi în stare să descopere adevărul, cine dintre ei s-ar interesa de el? Fiecare ştie că sistemul său nu e mai bine întemeiat decât celelalte; dar îl susţine, fiindcă este al lui. Nu există niciunul care, aflând Ce e adevărat şi ce e fals, nu ar prefera minciuna aflată de el adevă-fului descoperit de altul. Unde e filosoful care, pentru gloria sa, n-ar lriŞela bucuros genul uman? Este vreunul care, în fundul inimii sale, să

În sens de „vot”.

Nu duc la nimic uti]

EMIL nu urmărească altceva decât să se distingă? Mai cere el ceva dacă se poate ridica peste mulţime şi dacă poate întuneca strălucirea concurenţilor săi? Jâsenţialul este să gândească altfel decât ceilalţi. Printre credincioşi, este afeuŢ„printre atei, ar fi credincios.”

Cel dintâi rezultat pe care 1-am obţinut din aceste reflecţii a fost să-mi mărginesc cercetările la ceea ce mă interesa imediat, să rămân într-o profundă ignoranţă pentru tot restul şi să nu mă neliniştesc până la îndoială decât de lucruri pe care trebuie să le ştiu.

Am mai înţeles apoi că, departe de a mă elibera de zadarnicile mele îndoieli, filosofii nu făceau decât să multiplice pe cele care mă chinuiau şi nu rezolvau niciuna. Am luat deci o altă călăuză şi mi-am zis: Să întreb lumina interioară, ea mă va rătăci mai puţin decât mă rătăcesc ei, sau, cel puţin, eroarea mea va fi a mea. Şi mă voi zăpăci mai puţin ur-mând propriile mele iluzii decât lăsându-mă pradă minciunilor lor.

Atunci, depănând în mintea mea diferitele opinii care mă antrenaseră rând pe rând de la începuturile existenţei mele, am văzut că, deşi niciuna dintre ele nu era destul de evidentă penffu a da naştere imediat convingerii, aveau diferite grade de verosimilitate şi că asentimentul interior le aproba sau le refuza în măsură diferită. Pe temeiul acestei prime observaţii, comparând între ele, în liniştea prejudecăţilor, toate aceste idei diferite, am găsit că prima dintre ele şi cea mai comună era totodată cea mai simplă şi rezonabilă şi că ceea ce-i lipsea pentru a întruni toate adeziunile nu era decât faptul că nu fusese propusă cea din urmă. Imaginaţi-vă pe toţi filosofii voştri vechi şi moderni epuizându-şi mai întâi sistemele lor ciudate de forţe, de şanse, de fatalitate, de necesitate, de atomi, de lume însufleţită, de materie vie, de materialism de tot felul şi, după ei toţi, pe ilustrul Clarke343), luminătorul lumii, anunţând, în sfârşit, Fiinţa fiinţelor, creatorul tuturor lucrurilor. Cu ce admiraţie universală, cu ce aplauze unanime nu ar fi fost primit acest nou sistem, atât de măreţ, atât de mângâietor, atât de sublim, atât de potrivit pentru a înălţa sufletul, pentru a da un temei virtuţii, şi, în acelaşi timp, atât de izbitor, atât de luminos, atât de simplu şi, mi se pare, oferind spiritului uman mai puţine lucruri de neînţeles decât absurdităţile care se găsesc în orice alt sistem! Îmi ziceam: Obiecţiile insolubile sunt comune tuturor sistemelor, pentru că spiritul omenesc e prea mărginit pentru a le rezolva; ele nu constituie, aşadar, dovezi preferenţiale împotriva nici uneia din aceste sisteme; dar ce diferenţă între probele directe! Nu trebuie oare să preferăm pe acelea care explică totul, care nu prezintă mai multă dificultate decât celelalte?

Iubirea de adevăr fiindu-mi deci mai presus de orice filosofie şi însuşindu-mi drept metodă o regulă uşoară şi simplă, care mă scuteşte de zadarnica subtilitate a argumentelor, reiau, după această regulă, cercetarea cunoştinţelor care mă interesează, hotărât să admit ca evidente pe toate cele cu care, în sinceritatea inimii mele, n-aş putea spune că nu sunt de acord, şi ca adevărate pe cele care au o legătură necesară cu cele dintâi şi să las pe toate celelalte în incertitudine, fără să le resping sau să le admit,

343) S. Clarke (1675-1729), teolog englez, autor al unui Tratat asupra existenţei lui Dumnezeu.

F

Dar cine sunt eu? Ce drept am eu mină Judecăţile mele? Dacă sunt târâte, aime Qe impl mesc, mă ostenesc zadarnic cu astfel de cercetări Oit f sau se vor face de la sine, fără să mă amestec S a e cond'Saşadar, să-mi îndrept privirile asupra mea pentru l C°ndl'? OT tul de care vreau să mă servesc şi să văd nâiK CUnoa 1 în întrebuinţarea lui. Pma la ce Pu„ct mă pot car'S fibT* T' Iată cel diatfi Propriu despr'e e? XisenlT 0-° UD, T Iată prima mea îndoială pe care deooarSat (tm) Pnn senzat”le Fiind continuu impresionat de senzatT f'- '„V imP°sibil cum aş putea oare să ştiu dacă senUmentu Imedl3t' fie ' senzaţii Ş1 dacă poate să fie independent de senzaţiilor mele, şi car dacă acesS'ol'1? *? I anume °bieCt deauna adevărat că aceste Sdef sfnt în afa'

/asupra *L$LL? ScŞe? * reunite în fiinţe indiv/duaâe îe n P°rtlUmle materiei pe care le fntre idealişti şi materialist nu înseTr?'- C°rPUri' Astfe1' toate dis

Mor cu privire la aparenţa ş reaSateST n (tm)} C P6ntru mine' Disti

(Iată-mă de-acum tot atât î. * nlor sunt numai himere. A mea. Apoi reflectez asupra oSpT existe*ta universului, ca şi facultatea de a le compara mă simt Senf mele & Sind în

— Nu ştiam înainte c-o am ' „zestrat cu o forţă activă pe

(? I a smaţfnu TânSaşi „S aInComPara înseamnă a judeca; a j '„Parate izolate, aşa cum sunt n naturî-„' °bieCtele ni Se aŞa-zis, dmtr-un loc într-altnl natura; Prm comparaţie le mişc, Ie junta asupra deosebirii sau asemănS T' 3ltul pentru a mă raportun] or lor. După mine? SX? Ş1> m enera1' asupra tut „te hgente este de a putea da, nCUltatea dlstmctivă a fiinţei active, „ fnnţa Pur sensitivă PaceLtă fo? R t T CUVÂnt esteCaut în zadar

Pronunţă; nu o pot vedea n na f, * Care Prapune şi apoi se fc obiect în mod separat „n T *' Această fiinâă pasiva va simţi din două părti ne (tm)- (tm) Simţi că un °biect întreg e ideea, ea cunoaşterii în concepţia

: MIL

A vedea două obiecte în acelaşi timp nu înseamnă să vezi raporturile, lor, nici să judeci asupra diferenţelor lor; a observa mai multe obiecte unele alături de altele nu înseamnă a le număra; pot avea în acelas' moment ideea unui băţ mare şi ideea unui băţ mic, fără să le compar fără să judec că unul e mai mic decât celălalt, după cum poţi vedea deodată mâna întreagă fără să numeri degetele*). Aceste idei comparative” mai mare – mai mic, ca şi ideile numerice de unu, doi etc., nu sânt' desigur, senzaţii, deşi spiritul meu nu le produce decât cu ajutorul senzaţiilor.

Mi se spune că fiinţa senzitivă deosebeşte senzaţiile între ele prin deosebirile ce se găsesc chiar între aceste senzaţii; aceasta cere explicaţii Când senzaţiile sunt diferite, fiinţa sensibilă le distinge prin diferenţa. Lor-” când sunt asemănătoare, ea le distinge pentru că le simte pe unele în' afara altora. Altfel, cum ar putea ea oare distinge într-o senzaţie simultană două obiecte f gale? Ar trebui în mod necesar să confunde aceste două obiecte şi să le ia drept unul singur, îndeosebi într-un sistem346) în care se pretinde că senzaţiile reprezentative ale întinderii nu au deloc întindere.

Când cele două senzaţii de comparat sunt percepute, întipărirea lor e făcută, fiecare obiect e simţit, amândouă sunt simţite, însă aceasta nu înseamnă că raportul lor e simţit. Dacă judecata acestui raport nu ar fi decât o senzaţie şi mi-ar veni numai de la obiect, judecăţile mele nu m-ar înşela niciodată, pentru că niciodată nu e greşit să simt ceea ce simt. De ce mă înşel, aşadar, asupra raportului acestor două beţe, mai ales dacă ele nu sunt paralele347)? De ce spun, de exemplu, că băţul cel mic este a treia parte din cel mare, în timp ce el nu este decât uh sfert? De ce imaginea, care e senzaţie, nu e conformă cu modelul care e obiectul? Aceasta, pentru că sunt activ când judec, pentru că operaţia care compară este supusă greşelii, iar gândirea mea, care judecă raporturile, amestecă erorile sale cu adevărul senzaţiilor care nu arată decât obiectele.

Adăugaţi la aceasta o reflecţie care vă va izbi, sunt sigur, când vă veţi gândi la acest lucru; anume că, dacă am fi cu totul pasivi în întrebuinţarea simţurilor noastre, nu ar exista nici o comunicare între ele; ne-ar fi imposibil să cunoaştem că corpul pe care îl atingem şi obiectul pe care-1 vedem sunt unul şi acelaşi. Sau nu am simţi niciodată nimic în afară de noi, sau ar exista pentru noi cinci substanţe sensibile pentru constatarea identităţii căreia nu am avea nici un mijloc.

Putem da cutare sau cutare nume acestei forţe a spiritului meu care apropie şi compară senzaţiile mele; că o numim atenţie, meditaţie, reflecţie sau cum vrem, adevărul e întotdeauna acela că ea este în mine şi nu în lucruri, că numai eu o produc, deşi nu o produc decât cu ocazia impre-

*) Relatările lui La Condamine345 ne vorbesc de un popor care nu ştia să numere decât până la trei. Totuşi oamenii care alcătuiau acest popor, având mâini, şi-au văzut adesea degetele fără să ştie număra până la cinci…

345) La Condamine (1701-1774), membru al Academiei de ştiinţe şi al Academiei franceze, a întocmit numeroase memorii privind observaţiile sale făcute io America de Sud.

246) Adică într-o concepţie asupra cunoaşterii.

S47) Vezi Cartea a IlI-a care o fac asupra mea obiectele. Nu este în puterea mea de a simţi siel Pe nu simţi, dar ştiu să cercetez mai mult sau mai puţin ceea ce sincmt deci numai o fiinţă sensibilă şi pasivă, ci o fiinţă activă şi ligentă şi, orice ar spune filosofia în această privinţă, as îndrăzni să onoarea de a gândi. Ştiu doar că adevărul este în lucruri, nu în meu care le judecă şi că, cu cât pun mai puţin de la mine în pe care le fac, cu atât sunt mai sigur că mă apropii de adevăr; stfel, regula de a mă încredinţa sentimentului348) mai mult decât raţiunii este confirmată de raţiunea însăşi.

Asigurându-mă, pentru a spune astfel, de mine însumi, încep să privesc în afara mea şi mă văd, cu un fel de tremur, azvârlit, pierdut în acest vast univers şi înecat în imensitatea fiinţelor, fără să ştiu nimic despre ceea ce sunt ele, despre raporturile dintre ele şi despre raporturile lor cu mine. Le studiez, le observ, iar primul obiect care mi se înfăţişează pentru a le compara sunt eu însumi.

Tot ceea ce percep prin simţuri e materie şi deduc toate proprietăţile esenţiale ale materiei din însuşirile sensibile care mă fac s-o percep şi care sunt inseparabile de ea. O văd când în mişcare, când în repaus*), de unde deduc că nici repausul, nici mişcarea nu-i sunt esenţiale; însă mişcarea fiind o acţiune, este efectul unei cauze a cărei lipsă e repausul. Deci, când asupra materiei nu acţionează nimic, ea nu se mişcă şi tocmai prin aceea că e indiferentă faţă de repaus şi de mişcare, starea sa naturală este să fie în repaus.

Observ în corpuri două feluri de mişcare, anume mişcarea transmisă şi mişcarea spontană sau voluntară, în cea dinţii, cauza motrice e străină corpului mişcat, iar în a doua, ea e în el însuşi. Nu voi conchide de aici că mişcarea unui ceasornic, de exemplu, este spontană; căci dacă nimic străin nu ar acţiona asupra arcului, el nu s-ar destinde şi nu ar trage lanţul. Pentru acelaşi temei, nu voi atribui nici fluidelor spontaneitate, nici chiar focului însuşi care produce fluiditatea lor*).

3/<8) Cele cinci paragrafe anterioare acestuia au o deosebită însemnătate; ele lămuresc şi. Mai mult concepţia senzualistă (de nuanţă materialistă) a lui Rousseau în domeniul teoriei cunoaşterii. Metoda carteziană a îndoielii este punctul de plecare la gânditorul nostru. Dar, în vreme ce Descartes ajungea la celebrul lui Cogito, ergo sum (Cuget, deci exist) şi deschidea drumul raţionalismului (pentru care criteriul adevărului este evidenţa raţională, Rousseau ajunge la concluzii senzualist-materialiste, enunţând primatul „sentimentului” (sensibilităţii, simţirii) în cunoaştere; dualist ca Descartes şi Locke, Rousseau înclina spre certitudinea sentimentului (e doar precursorul romantismului) şi, prin aceasta, se apropie mai mult de vederile materialiste; căci „sentiment” – cum se vede în context – înseamnă la Rousseau „simţirea” adevărului care e în lucruri, nu în spiritul care gândeşte. Cu cât te apropii mai mult de lucruri, cu atât eşti mai aproape de adevăr.

*) Acest repaus este, dacă vreţi, numai relativ; însă, dat fiind că în cadrul mişcării noi observăm acel mai mult sau mai puţin, înţelegem în mod foarte clar pe unul din cei doi termeni extremi care e repausul şi-1 concepem atât de bine, încât suntem înclinaţi să considerăm drept absolut normal repausul care nu e decât relativ. Or, nu e adevărat că mişcarea ar ţine de esenţa materiei, dacă ea poate fi concepută în repaus.

*) Chimiştii privesc flogisticul sau elementul focului ca fiind risipit, imobil şi stagnant în corpurile mixte din care face parte, până când cauze străine îl scot, H reunesc, îl pun în mişcare şi-1 schimbă în foc.

EMIL 258

Mă vei întreba dacă mişcările animalelor sunt spontane; îţi voi spun că nu ştiu nimic, dar că analogia este pentru răspunsul afirmativ. Mă ve mai întreba cum ştiu, aşadar, că există mişcări spontane; îţi voi spune C”' o ştiu pentru că simt. Vreau să mişc braţul şi îl mişc, fără ca această mis care să aibă altă cauză imediată decât voinţa mea. In zadar s-ar încerca să se distrugă în mine acest sentiment, el este mai puternic decât orice evidenţă; e ca şi când s-ar încerca să mi se dovedească că nu exist.

Dacă nu ar fi nici o spontaneitate în acţiunile oamenilor, nici în nimic din ceea ce se întâmplă pe pământ, am fi şi mai stânjeniţi în a ne imagina cea dinţii cauză a oricărei mişcări, în ce mă priveşte, sunt aţi t de convins că starea naturală a materiei este să fie în repaus şi că nu are prin ea însăşi nici o forţă pentru a acţiona, încât, văzând un corp în mişcare, îl apreciez de îndată fie ca fiind un corp animat, fie ca un corp căruia i s-a transmis această mişcare. Spiritul meu refuză să accepte ideea de materie neorganizată care se mişcă de la sine sau care produce vreo acţiune.

Totuşi acest univers vizibil e materie, materie risipită şi moartă*), care n-are în sine unitate, organizare, sentimentul

Dacă trebuie să admitem legi generale, ale căror raporturi esenţiale cu materia nu le văd deloc, aş fi oare mai edificat? Aceste legi, nefiind deloc fiinţe reale, substanţe, au prin urmare un alt temei, care îmi este necunoscut. Experienţa şi observaţia ne fac să cunoaştem legile mişcării; aceste legi determină efectele fără să ne arate cauzele; ele nu sunt suficiente ca să explice sistemul lumii şi mersul universului. Descartes349) alcătuia *) Mi-am dat toată silinţa ca să concep o moleculă vie, dar n-am putut ajunge la capăt. Ideea de materie care să simtă fără să aibă simţuri mi se pare neinteligibilă şi contradictorie. Pentru a adopta sau respinge această idee, ar trebui să începi prin a înţelege şi mărturisesc că n-am avut această fericire. n) Des car ţes (1596-1650), celebru filosof şi savant francez. A scris: Discurs asupra metodei, Meditaţii metafizice, Principii de filosofie, Tratat despre lumină etc. Descartes era dualist; afirma că există două substanţe: corpul, care are ca atribut întinderea, şi sufletul, care are ca atribut gândirea. Existenţa acestor două principii fundamentale este determinată de existenţa celei de a treia substanţe: Dumnezeu, în fizica lui Descartes se întâlnesc idei materialiste: „Mişcarea lumii materiale este şi decurge conform legilor mecanicii, adică se reduce la simpla veşnică deplasare a particulelor, a atomilor'. (Cf. Mic dicţionar filosofic, E. S. P. L. P., 1954, p. 152 sq.). Descartes este, în teoria cunoaşterii. Părintele raţionalismului. Descartes a creat şi o teorie idealistă despre „ideile înnăscute”.

În text, „zarurile” („mici cuburi”) se referă la particulele materiale, la atomii cartezieni.

Si pământul din zaruri, dar nu putea să dea întâia pornire, nici să &

U- -n ioc forţa centrifugă decât cu ajutorul unei mişcări de rotaţie. ~

03 * 350), a descoperit legea atracţiei, dar atracţia ising. Ură ar reduce retot universul la o masă imobilă; acestei legi a trebuit să i se

0e o forţă de proiecţie care sileşte corpurile cereşti să descrie curbe.

Acia e spună Descartes ce lege fizică învârteşte vârtejurile sale; să ne

Să te Newton mina care lansează planetele pe tangente orbitelor lor.

primele cauze ale mişcării nu sunt în materie; ea primeşte mişcarea o comunică, dar n-o produce. Cu cit observ mai mult acţiunea şi reacf-1 forţelor naturii acţionând unele asupra altora, cu atât găsesc că, din

{ect în efect, trebuie să te ridici până la o voinţă care este cauza primă; căci a presupune o creştere a cauzelor până la infinit ar însemna să nu presupui nimic, într-un cuvânt, orice mişcare care nu e produsă de alta; nu poate veni decât dintr-un act spontan, voluntar. Corpurile neînsufle-/j ţâţe nu acţionează decât prin mişcare şi nu există adevărată acţiune fără ' t voinţă. Iată primul meu principiu. Cred deci că o voinţă mişcă universul l f şi însufleţeşte natura. Iată prima mea dogmă sau primul meu articol de-' credinţăa51). W

Cum produce oare voinţa o acţiune fizică şi corporală? Nu ştiu nimic, dar simt în mine că ea o produce. Vreau să acţionez şi acţionez. Vreau să-mi mişc corpul şi corpul meu se mişcă, însă ca un corp neînsufleţit şi în repaus să se mişte de la sine sau să producă mişcarea, aceasta e incomprehensibil şi fără precedent. Voinţa îmi este cunoscută prin actele şaJe. Nu prin natura sa. Cunosc această voinţă ca o cauză motrice; însă a concepe materia ca producătoare de mişcare înseamnă în mod clar a concepe un efect fără cauză, înseamnă a nu concepe absolut nimic.

Nu-mi e posibil să concep cum voinţa mea îmi pune corpul în mişcare, nici cum senzaţiile îmi influenţează sufletul. Nu ştiu nici de ce unul din aceste mistere a părut mai explicabil decât celălalt, în ceea ce mă priveşte, fie când sunt pasiv, fie când sunt activ, mijlocul de unire a celor două substanţe îmi pare absolut incomprehensibil. Este straniu că se porneşte chiar de la această imposibilitate de înţelegere pentru a confunda cele două substanţe, ca şi cum s-ar putea explica mai bine operaţii ale naturii atât de diferite într-un singur subiect decât în două…

Este adevărat că dogma pe care am stabilit-o este obscură. Dar, în fine, ea oferă un sens şi nu are nimic din ceea ce s-ar opune raţiunii sau observaţiei; se poate zice la fel despre materialism? Nu este oare clar că dacă mişcarea ar fi esenţială materiei, i-ar fi inseparabilă, ar exista în materie totdeauna în acelaşi grad, totdeauna egală în fiecare părticică de materie, ar fi netransmisibilă, nu s-ar putea nici mări, nici micşora şi nu am putea chiar să concepem materia în repaus? Când îmi spuneţi că mişcarea nu este esenţială, ci necesară, atunci vreţi să-mi daţi în schimb cuvinte care ar fi mai uşor de respins dacă ar avea puţin mai mult înţeles. Căci, sau mişcarea materiei îi vine de la sine şi atunci îi e

Isaac Newton (1642-1727), mare fizician, astronom şi matematician englez, Ki întemeietorul mecanicii ca ştiinţă.

) Aici se profilează concepţia deistă a lui Rousseau, opusă teismului bisericii creştine, dar tot idealistă în fond. E teoria lui Aristotel (Fizica) şi a lui Penelon (Tratat asupra existenţei lui Dumnezeu).

EMIL esenţială, sau, dacă îi vine de la o cauză străină, nu îi este necesară rna teriei decât atât cât acţionează cauza motrice asupra ei; ne întoarcem i~ prima dificultate.