J. J. Rousseau

, Ideile generale şi abstracte sunt izvorul celor mai mari erori ale oarne ' nilor; niciodată jargonul metafizic nu a făcut să se descopere un singu 'j adevăr şi el a umplut filosofia cu absurdităţi de care ţi-e ruşine de în-f dată ce le dezbraci de cuvintele lor mari. Spune-mi, prietene, dacă atunci când ţi se vorbeşte despre o forţă oarbă răspândită în toată natura, se naşte vreo idee veritabilă în spiritul tău. Se crede că se spune ceva prin aceste cuvinte vagi, ca forţă universală, mişcare necesară, dar nu se spune nimic. Ideea de mişcare nu e altceva decât ideea trecerii dintr-un loc într-altul; nu există mişcare fără oarecare direcţie; căci o fiinţă individuală nu s-ar putea mişca deodată în toate sensurile. In ce sens se mişcă aşadar, materia, în mod necesar? Oare întreaga materie ca un tot are o mişcare uniformă, sau fiecare atom are mişcarea sa proprie? După prima idee, universul întreg ar trebui să formeze o masă solidă şi indivizibilă; după a doua, el nu trebuie să* formeze decât un fluid risipit şi incoerent, fără ca vreodată să fie posibil ca doi atomi să se reunească, în ce direcţii se face această mişcare comună a întregii materii? In linie dreaptă, în sus, în jos, la dreapta sau la stingă? Dacă fiecare moleculă de materie are direcţia sa particulară, care vor fi cauzele tuturor acestor direcţii şi ale tuturor acestor diferenţe? Dacă fiecare atom sau moleculă de materie nu ar face decât să se învârtească în jurul propriului său centru, nimic nu s-ar deplasa vreodată din loc şi nu ar exista nici o mişcare transmisă; ar mai trebui ca această mişcare circulară să fie determinată într-un sens oarecare. A da materiei mişcare prin abstracţie înseamnă să spun cuvinte oare nu înseamnă nimic, iar a-i da o mişcare determinată înseamnă a presupune o cauză care o determină. Cu cât înmulţesc forţele particulare, cu atât îmi apar noi cauze de explicat, fără a găsi vreodată un agent comun care le conduce. Departe de a-mi putea închipui vreo ordine în concursul întâmplător al elementelor, nu-mi pot nici măcar imagâna lupta lor, iar haosul universului mi-e mai de neînchipuit decât armonia sa. Înţeleg că mecanismul lumii poate să nu fie inteligibil spiritului uman, însă de îndată ce un om caută să-1 explice, trebuie să spună lucruri pe care oamenii le înţeleg.

R i Dacă materia în mişcare îmi arată că există o voinţă, materia care se –/mişcă după anumite legi îmi arată că există o inteligenţă. Acesta este al/doilea articol de credinţă al meu. A acţiona, a compara, a alege sunt opera-' ţiile unei fiinţe active şi cugetătoare; deci, această fiinţă există. Mă veţi întreba: Unde o vezi că există? Nu numai în cerul care se mişcă, în astrul care ne luminează, nu numai în mine însumi, ci şi în oaia care paşte, în pasărea care zboară, în piatra care cade, în frunza pe care o suflă vântul. Îmi dau seama de ordinea lumii, deşi nu-i cunosc scopul, deoarece pentru a judeca această ordine, îmi e de ajuns să compar părţile între ele, să studiez desfăşurarea lor, raporturile lor şi să observ deplina armonie în acţiunea lor. Nu ştiu de ce există universul; dar nu încetez să văd cum este el modificat; nu încetez să observ intima corespondenţă prin care fiinţele care-1 compun îşi dau un ajutor mutual. Sunt ca un om care ar vedea pentru prima dată un ceasornic deschis şi care n-ar înceta

I

—,} admire lucrătura, deşi nu cunoaşte întrebuinţarea maşinii şi n-a ' CA S-zut niciodată cadranul. Nu ştiu, va zice el, la ce servesc toate, însă văd – vfiecare piesă este făcută pentru celelalte; admir pe lucrător în amănun-; f lucrării sale şi sunt sigur că toate aceste rotiţe nu se învârtesc împre-mă decât pentru un scop comun pe care îmi e imposibil să-1 disting352). Să comparăm scopurile particulare, mijloacele şi raporturile rânduite Ae orice fel, apoi să ascultăm sentimentul interior; ce spirit sănătos poate g nu fie de acord cu mărturisirea lui? Căror ochi nepreveniţi nu le arată Oare ordinea sensibilă a universului o inteligenţă supremă şi câte sofisme nU trebuie să îngrămădeşti pentru a nu recunoaşte armonia fiinţelor şi minunata contribuţie a fiecărei părticele la păstrarea celorlalte? Puteţi să-mi vorbiţi oricât doriţi de combinaţii şi de şanse: la ce vă serveşte să mă reduceţi la tăcere dacă nu mă puteţi convinge, şi cum mă veţi lipsi oare de sentimentul involuntar care vă dezminte totdeauna fără voia mea? Dacă corpurile organizate s-au combinat întâmplător într-o mie de feluri înainte de a lua forme constante, dacă s-au format mai întâi stomacuri fără guri, picioare fără capete, mâini fără braţe, organe imperfecte de tot soiul care au pierit neputându-se conserva, de ce niciuna din aceste încercări diforme nu ne mai izbeşte privirea? De ce oare natura şi-a prescris nişte legi cărora nu li se supunea mai înainte? Mărturisesc că nu trebuie să fiu deloc surprins că un lucru se întâmplă când e posibil şi că dificultatea evenimentului e compensată prin cantitatea încercărilor. Cu toate acestea, dacă mi-ar spune cineva că litere de tipar azvârlite la întâmplare au dat naştere Eneidei în forma ei finită, nu aş face un pas pentru a verifica minciuna353), îmi veţi spune că uit cantitatea încercărilor. Dar câte astfel de încercări trebuie să presupun pentru a face combinaţia verosimilă? Pentru mine, care nu văd decât una singură, aş putea să pariez unul contra infinit că produsul său nu e efectul hazardului. Adăugaţi la aceasta că combinaţiile şi şansele nu vor da niciodată decât produse de acelaşi fel cu elementele combinate, că organizarea şi viaţa nu vor rezulta dintr-o mişcare de atom şi că un chimist combinând diferite substanţe, nu le va face să simtă şi să gândească în creuzetul său*).

2) Fiul orologierului genevez lua această comparaţie dintr-un stih al lui Voltaire, Leş Cabales, X, 182; cf. ediţia Richard, p. 623.

) Sallwtirk trimite acest context la Cicero, De rerum Deorum, II, 37, 93, care notează cu privire la atomiştii din antichitate următoarele: „Aâci nu m-aş mira dacă cineva şi-ar închipui că anumite corpuri tari şi indivizibile sunt puse în mişcare prin puterea gravitaţiei şi că universul atât de prefăcut şi de măreţ este format prin întâlnirea întâmplătoare a acestor corpuri. Dacă cineva consideră aceasta ca posibil, nu văd de ce nu ar crede, de asemenea, că, dacă s-ar azvârli undeva una peste alta şi s-ar risipi pe pământ nenumărat de multe litere de aur sau vreo altă materie, ar putea să se alcătuiască naşterea lui Eunius astfel încât să poată fi citite în ordinea lor succesivă; când, după părerea mea, înumplarea nu ar putea să obţină nici măcar un singur vers” (cf. şi ediţia Gh. Adamescu, 1923, p. 523).

*) Dacă nu ai avea dovadă, ai putea oare să crezi că extravaganţa omenească ar fi putut ajunge până la acest punct? Amatus Lusitanus afirma că a văzut un omuleţ lung cât un deget închis într-un borcan, pe care lulius Camilus, ca un alt Prometeu, 1-a creat prin ştiinţa alchimiei. Paracelsus, în De natura rerum, arată modul de producere al acestor omuleţi şi susţine că pigmeii, faunii, să-22 – Emil sau despre educaţie

Am citit pe Niewentit355) surprins şi aproape scandalizat. Cum a pu_ tut oare acest om să vrea să facă o carte despre minunile naturii car~ arată înţelepciunea creatorului ei? De ar fi groasă cât lumea cartea sa& şi tot nu ar putea epuiza subiectul său; îndată ce vrem să intrăm în amănunte, ne scapă minunea cea mai mare care este armonia şi acordul întregului. Spiritul omenesc nu poate pătrunde nici zămislirea corpurilor vii şi organizate; bariera de netrecut pe care natura a pus-o între diferitele specii pentru ca ele să nu se confunde, arată, cu ultimă evidenţă intenţiile sale. Ea nu s-a mulţumit să stabilească ordinea, ea a luat măsuri sigure pentru ca nimic să n-o poată tulbura356).

Nu există fiinţă în univers care să nu poată fi socotită într-o anumită privinţă drept centrul comun al tuturor celorlalte, în jurul căreia toate' sunt rânduite astfel încât sunt reciproc scopuri şi mijloace unele faţă de altele. Spiritul se încurcă şi se pierde în această infinitate de raporturi, dintre care niciunul nu se confundă şi nu se pierde în mulţimea tuturor. Câte supoziţii absurde nu s-au făcut pentru a deduce toată această armonie din mecanismul orb al materiei mişcate în mod întâmplător! Cei ce neagă unitatea de intenţie care se manifestă în raporturile tuturor părţilor acestui mare tot îşi acoperă galimatia cu abstracţii, cu coordonări, cu principii generale, cu termeni emblematici3'„'7); orice ar face aceştia, îmi este imposibil să concep un sistem de fiinţe atât de constant rânduite, fără să concep o inteligenţă care le rânduieşte. Nu depinde de mine să cred că materia pasivă şi moartă a putut produce fiinţe vii şi simţitoare, că o fatalitate oarbă a putut produce fiinţe inteligente, că ceea ce nu cugetă a putut produce fiinţe care cugetă.

Cred deci că lumea e guvernată de o voinţă puternică şi înţeleaptă; 3 văd, sau mai curând o simt, şi acest lucru mă interesează să ştiu. Dar această lume este ea oare eternă sau a fost creată? Există un prin-îipiu unic al lucrurilor? Sunt două sau mai multe? Şi care e natura lor? VTu ştiu nimic din toaite acestea şi la ce mă interesează? Pe măsură ce aceste unoştinţe îmi vor deveni interesante, mă voi sili să le dobândesc; până tunci, renunţ la chestiuni zadarnice care pot nelinişti amorul meu propriu,.ar care sunt inutile conduitei mele şi mai presus de raţiunea mea.

Aminteşte-ţi necontenit că eu nu transmit altora sentimentul meu, i îl expun. Că materia este eternă sau creată, că poate exista un rincipiu pasiv sau niciunul, cert este totdeauna că totul e unul şi ezvăluie o inteligenţă unică, căci nu văd nimic care să nu fie ordonat i acelaşi sistem şi care să nu contribuie la acelaşi scop, anume la contirii şi nimfele au fost zămisliţi cu ajutorul chimiei. In adevăr, nu văd că-mi rămâne de-acum înainte altceva de făcut pentru a stabili posibilitatea acestor fapte decât să susţin că materia organică rezistă la puterea focului şi că moleculele sale se conservă vii într-un cazan reverber35'1).

) Amatus (Juan Rodrigo), medic portughez din secolul al XV-lea; Paracelsus (1493-1541), medic şi alchimist elveţian.

) Bernard Niewentit (1654-1718), medic, matematician şi filosof olandez, autor al lucrării Existenţa lui Dumnezeu demonstrată prin minunile naturii, care a avut o influenţă considerabila asupra contemporanilor.

I In secolul al XVIII-lea, Rousseau şi Voltaire credeau în imutabilitatea speciilor, asupra căreia Diderot şi unii transformist! Se îndoiau. (cf. ediţia Richard, p. 623). Emblematic = simbolic, de simboluri.

Ea întregului în ordinea stabilită. Această Fiinţă care voieşte şi poate, CARTEA l serV3tă Fiinţă activă prin ea însăşi, în sfârşit, această Fiinţă, oricare ar/„' aceas mişcă universul şi rânduieşte toate lucrurile, o numesc Dura-jj 263 ea'i Unesc 'cu acest nume ideile de inteligenţă, de putere, de voinţă, ' neze re le-am adunat, şi pe cea de bunătate, care le urmează în mod ne-*” Fsar msg nu cunosc mai bine Fiinţa căreia i-am dat acest nu-06 ea scapă deopotrivă simţurilor şi gândirii mele; cu cât mă gândesc me| mult la ea, cu atât mă rătăcesc mai mult; ştiu foarte sigur că exis-aşi că există prin sine însăşi; ştiu că existenţa mea este subordonată istenţei sale şi că toate lucrurile care-mi sunt cunoscute sunt absolut în aceeaşi situaţie. Văd pe Dumnezeu pretutindeni în operele sale; îl simt în mine, îl văd în jurul meu; dar îndată ce vreau să-1 privesc în el însuşi, îndată ce vreau să caut unde e, ce e, din ce substanţă e, îmi scapă, şi spiritul meu tulburat nu mai vede nimic.

Pătruns de incapacitatea mea, nu voi mai raţiona niciodată asupra naturii lui Dumnezeu dacă nu voi fi silit de sentimentul raporturilor sale cu mine. Aceste raţionamente sunt totdeauna îndrăzneţe, un om înţelept nu trebuie să se ocupe de ele decât cutremurându-se, şi fiind sigur că nu e făcut ca să le pătrundă: căci ceea ce e mai injurios pentru divinitate nu e să nu te gândeşti deloc la ea, ci să te gândeşti rău338).

După ce i-am descoperit acele atribute prin care ajung să cunosc existenţa sa, revin la mine şi cercetez ce loc ocup în ordinea lucrurilor pe care ea le guvernează şi pe care le pot examina. Mă găsesc incontestabil pe primul loc, prin specia mea; căci, datorită voinţei mele şi instrumentelor care stau în puterea mea pentru a o îndeplini, am mai multă forţă pentru a acţiona asupra tuturor corpurilor care mă înconjoară sau pentru a mă apropia sau depărta după cum îmi place de acţiunea lor mai mult decât ar putea oricare din ele să acţioneze asupra mea, fără voia mea, numai prin impulsiune fizică; iar prin inteligenţa mea, sunt singurul care pot să privesc peste tot. Ce fiinţă de pe* pământ, afară de om, ştie să observe pe toate celelalte, să măsoare, să calculeze, să le prevadă mişcările, efectele şi să unească, aşa-zis, sentimentul existenţei comune cu cel al'existenţei sale individuale? E oare ridicol să cuget că totul e făcut pentru mine, dacă sunt singurul care ştiu să raportez totul la om?

Este deci adevărat că omul e regele pământului pe care-1 locuieşte359); csci nu numai că domesticeşte toate animalele, nu numai că dispune de elementele acestuia prin industria sa, dar singur el pe pământ ştie să dispună de ele şi îşi însuşeşte, prin gândire, chiar astrele de care nu se Poate apropia. Să mi se arate un alt animal pe pământ care ştie să întrebuinţeze focul şi care ştie să admire soarele. Cum! Pot să observ, să cunosc fiinţele şi raporturile dintre ele, pot să simt ceea ce e ordine, frumuseţe, virtute; pot contempla universul şi să mă ridic până la mâna care

° expresie din Cicero, De natura Deorum, I, 22 (cf. Sallwiirk). Rousseau scrisese mai întâi: „Regele naturii, cel puţin pe pământul pe care îl locuieşte”. In ediţia Richard se menţionează că în' acest fel el lăsa deschisă posibilitatea existenţei în alte lumi a unor fiinţe la fel de dezvoltate ca omul.

[îl guvernează; pot iubi binele, îl pot înfăptui, şi să mă compar ou animalele? Suflet josnic, trista ta filosofie e cea care te face să semeni cii ele. Poţi, sau mai curând vrei să te înjoseşti în zadar, geniul tău se ridică împotriva principiilor tale, inima ta binefăcătoare îţi dezminte doctrina şi chiar abuzul facultăţilor tale probează perfecţiunea lor în ciuda ta.

Eu. Care nu am nici un sistem de susţinut, eu, om simplu şi adevărat pe care nu-1 târaşte furia nici unui partid şi care nu aspiră la'onoarea de a fi şef de sectă, mulţumit de locul în oare m-a pus Dumnezeu, nu văd după el, nimic mai bun decât specia mea; şi dacă ar fi trebuit să-mi aleg locul în ordinea fiinţelor, ce-aş putea oare alege mai mult decât acela de a fi om?

Această reflecţie mai degrabă mă impresionează decât mă face să mă mândrese; căci această stare nu mi-am ales-o eu şi nu era datorată meritului unei fiinţe care nu exista încă. Pot oare să mă văd astfel ales fără a mă felicita că îndeplinesc această sarcină onorabilă şi fără a bine-cuvânta mâna care m-a aşezat aici? De îndată ce m-am înt'oVs asupra mea, se naşte în inima mea un sentiment de recunoştinţă şi binecuvântare pentru creatorul speciei mele şi din acest 'sentiment, cel dinţii omagiu divinităţii binefăcătoare. Ador puterea supremă şi sunt mişcat de binefacerile ei. Nu am nevoie să mă înveţe cineva acest cult, el îmi este dictat de natura însăşi. Nu este oare o consecinţă naturală a iubirii de sine să cinsteşti pe cel ce ne ocroteşte şi să iubeşti pe cel ce ne vrea binele?

Când însă, pentru a cunoaşte locul meu individual în cadrul speciei mele, iau în considerare diferitele ranguri şi oamenii care le ocupă, ce devin eu oare? Ce spectacol! Unde e ordinea pe care o observasem? Tabloul naturii nu-mi oferea decât armonie şi proporţii, cel al genului omenesc nu-mi oferă decât confuzie, dezordine! Armonia domneşte între elementele naturii, iar oamenii sunt în haos! Animalele sunt fericite, numai regele lor e nenorocit! O, înţelepciune, unde sunt legile tale? O, providenţă, astfel conduci tu lumea? Fiinţă binefăcătoare, ce a devenit puterea ta? Văd răul pe pământ.

Vei crede oare, dragul meu prieten, că sublimele idei despre suflet, care nu rezultaseră până acum din cercetările mele, s-au format în spiritul meu din aceste reflecţii şi din aceste contradicţii aparente? Medi-tând asupra naturii omului, am crezut că descopăr două principii distincte, dintre care unul îl ridică la studiul adevărurilor eterne, la iubirea dreptăţii şi frumuseţii morale, în sferele lumii intelectuale a cărei contemplare produce deliciile înţeleptului, iar celălalt îl coboară josnic în el însuşi, îl aserveşte puterii simţurilor, a pasiunilor care constituie instrumentele acestora şi care contrariază tot ceea ce i-a inspirat sentimentul primului principiu. Simţind că sunt târât, împins de aceste două porniri contrare, îmi ziceam: Nu, omul nu e unul; vreau sau nu vreau, mă simt în acelaşi timp sclav şi liber; văd binele, îl iubesc şi înfăptuiesc răul360); sunt activ când ascult raţiunea, pasiv când sunt târât de pasiuni;

IGO) Din O v i d i u, Metamorfoze (Medeea).

— D sunt înfrârit, suferinţa mea cea mai mare e de a simţi că am putut rezl~ ere> ascultă cu încredere, voi fi totdeauna de bună credinţă. Dacă t'in ta'e opera prejudecăţilor, mă înşel, fără îndoială, şi nu' există C°n? Ală demonstrată. Insă dacă a te prefera înaintea tuturor e o înclinare m

Observaţi că prin cuvântul substanţă înţeleg în general fiinţa înzestrată cu oarecare însuşiri primare, făcând abstracţie de orice modificări Dartieulare sau seCundare. Dacă, aşadar, toate însuşirile primare care ne sunt cunoscute se pot reuni în aceeaşi fiinţă, nu poţi admite decât o substanţă; dacă însă există unele care se exclud mutual, atunci sunt atâtea substanţe diferite câte excluderi de acest fel se pot face. Vei reflecta asupra acestui lucru; în ceea ce mă priveşte, nu am nevoie, orice ar zice Locke361), de a cunoaşte materia altfel decât ca întinsă şi divizibilă pentru a fi sigur că nu poate cugeta; iar când un filosof va veni să-mi spună că arborii simt şi' că stâncile gândesc*), în zadar va încerca să mă încurce cu argumentele lui subtile, eu nu pot vedea în el decât un sofist de rea credinţă, care preferă să dea sentiment pietrelor decât să acorde suflet omului.

Să presupunem un surd care neagă existenţa sunetelor pentru că acestea nu i-au atins niciodată urechea, îi arăt un instrument cu coarde şi, cu un instrument ascuns, îi fac să sune coarda la unison; surdul vede coarda tremurând; îi spun că sunetul face aceasta. Nicidecum, răspunde el; cauza tremurăturii coardei este în ea însăşi; toate corpurile au această însuşire comună de a tremura astfel. Arată-mi, îi zic din nou, tremurătura aceasta în celelalte corpuri sau, cel puţin, cauza ei în această

Mi) ' Cf. Locke, încercare asupra intelectului omului, IV, 3, 6.

*) Mi se pare că filosofia modernă, departe de a spune că stâncile gândesc, a descoperit, dimpotrivă, că oamenii nu gândesc deloc. Ea nu recunoaşte în natură decât fiinţe sensibile şi găseşte că singura diferenţă între om şi piatră e că omul e o fiinţă senzitivă care are senzaţii, iar piatra o fiinţă senzitivă care nu are senzaţii. Dacă e însă adevărat că întreaga materie simte, cum voi concepe unitatea senzitivă sau eul individual? In fiecare moleculă de materie sau în corpurile agregate? Voi situa această unitate deopotrivă în fluide, în lichide şi în solide, în corpuri mixte şi în elemente? Nu există, se spune, decât indivizi în natură. Dar care sunt aceşti indivizi? Această piatră e un individ sau un agregat de indivizi? Este ea o singură fiinţă senzitivă sau conţine atâtea fiinţe senzitive câte grăunţe de nisip? Dacă fiecare atom elementar e o fiinţă sensitivă, cum voi concepe acea comunicare intimă prin care unul se simte în altul în aşa fel încât cele două euri ale lor se confundă într-unul singur? Atracţia poate fi o lege a naturii, al cărei mister nu e cunoscut. Dar noi concepem cel puţin că atracţia, acţionând după mase, nu are nimic incompatibil cu întinderea

Şi divizibilitatea. Concepeţi oare în acest fel şi sentimentul? Părţile sensibile au întindere, însă fiinţa senzitivă e indivizibilă şi una; ea nu se împarte, sau e un tot întreg, sau nimic; fiinţa senzitivă nu e deci un corp. Nu ştiu cum înţeieg acest lucru materialiştii noştri, dar mi se pare că aceleaşi dificultăţi care i-au făcut să înlăture gândirea ar trebui să-i facă să înlăture şi sentimentul, Şi nu văd de ce, după ce au făcut primul pas, nu 1-ar face la fel şi pe celălalt; i-ar costa oare mai mult? Şi deoarece şaht siguri că nu. Gândesc, cum ar îndrăzni să afirme că simt? _

— Un principiu activ înseamnă a presupune efecte fără cauză, înseamnă CAR! N cercul vicios. Sau nu există o primă impulsie, sau orice Să – -are cauza anterioară şi nu există adevărată voinţa far* uCT dintrl1 coardă. Nu pot, replică surdul; dar pentru că nu pricep cum tremură această coardă, de ce trebuie să explic acest lucru prin sunetele voastre 266 despre care nu am nici cea mai mică idee? Ar însemna să explic un fapt obscur prinfcoo cauză şi mai obscură. Sau îmi veţi face sensibile sunatele voastre, sau spun că ele nu există.

Cu cit reflectez mai mult asupra gândirii şi asupra naturii spiritului uman, cu atât găsesc că raţionamentul materialiştilor seamănă cu cel i acestui surd. Ei sunt surzi, în adevăr, la vocea interioară care le stria-j pe un ton pe oare e greu să nu-1 iei în seamă: o maşină nu gândeşte deloc; nu există nici mişcare, nici figură care să producă reflecţia. Ceva în tine caută să rupă legăturile care-1 strâng; spaţiul nu e pe măsura ta universul întreg nu e destul de mare pentru tine: sentimentele tale, dorinţele tale, neliniştea, ta, chiar orgoliul tău au un alt principiu decât acest corp strimt în, care te simţi înlănţuit.

Nici o fiinţă materială nu este activă prin ea însăşi, iar eu sunt activ. Oricât ai vrea să discutăm asupra acestui lucru, îl simt, iar acest sentiment care îmi vorbeşte e mai puternic decât raţiunea care îl combate. Am un corp asupra căruia acţionează celelalte şi care Acţionează asupra lor; această acţiune reciprocă nu e îndoielnică; însă voinţa mea e independentă de simţurile mele; consimt sau opun rezistenţă, cad sau sunt învingător, simt perfect în mine însumi când fac ceea ce am vrut să fac şi când nu fac decât să cedez pasiunilor mele. Am totdeauna puterea, de a voi, nu însă forţa de a executa. Când mă las pradă ispitelor, acţionez după impulsiunea obiectelor externe. Când îmi reproşez această slăbiciune, nu ascult decât voinţa mea; sunt sclav prin viciile mele şi liber prin remuşcările mele; sentimentul libertăţii mele nu se şterge în mine decât atunci când decad şi când, în fine, împiedic vocea sufletului de a se ridica împotriva, legii corpului.

Nu cunosc voinţa decât prin sentimentul propriei mele voinţe, iar gândirea nu mi-e mai bine cunoscută. Când sunt întrebat care e cauza care îmi determină voinţa, întreb la rândul meu care e cauza care îmi determină judecata: căci e clar că aceste două cauze nu constituie decât una singură; iar dacă pricep bine că omul e activ în judecăţile sale, că gândirea sa nu e decât puterea de a compara şi de a judeca, se va vedea că libertatea sa nu e decât o putere asemănătoare sau derivată din aceasta; el alege binele după cum a judecat adevărul; dacă judecă fals, alege greşit. Care este deci cauza care îi determină voinţa? E judecata sa. Şi care e cauza care îi determină judecata? E facultatea sa inteligentă, e puterea sa de a judeca; cauza determinantă e în el însuşi. Dincolo de aceste lucruri nu mai înţeleg nimic.

Fără îndoială, nu sunt liber să nu-mi vreau binele propriu, nu sunt liber să-mi vreau răul; însă libertatea mea constă în aceea că nu voiesc decât ceea ce îmi este convenabil sau ceea ce apreciez ca atare, fără ca nimic străin de mine să mă determine. Rezultă oare de aici că nu sunt stăpân pe mine pentru că nu-mi stă în putere să fiu altul decât sunt?

Principiul oricărei acţiuni stă în voinţa unei fiinţe libere; nu poţi trece dincolo de aceasta. Nu cuvântul libertate este fără înţeles, ci cel de necesitate. A presupune un act oarecare, un efect care să nu vină, „.om. Iiia în cercul vicios. Sau nu există o primă impulsie, sau orice primă cădea n_are cauză anterioară şi nu există adevărată voinţă fără liber-np ninul e deci liber în acţiunile sale şi, ca atare, însufleţit de o sub-tate'r imaterială. Acesta este al treilea articol de credinţă al meu. Din stanţa mg trei vei deduce lesne pe toate celelalte, fără să le mai