J. J. Rousseau

Cu cât mă gândesc mai mult la acest lucru, cu atât găsesc că acţionând istfel prin binefaceri şi itrăgând concluzii din izbânzile sau înfrângerile roastre asupra cauzelor acestora, sunt puţine cunoştinţe folositoare pe care ă nu le poţi cultiva în spiritul unui tânăr si, cu toată ştiinţa adevărată pe: are o poate dobândi în colegii, el îşi va însuşi o ştiinţă şi mai însemnată iceea a aplicării acestor cunoştinţe la trebuinţele vieţii. Nu este posibil că' nteresându-se atât de mult de semenii săi, să nu înveţe de timpuriu să' născare şi să aprecieze acţiunile lor, gusturile lor, plăcerile lor şi să atri-luie în general o valoare mai precisă lucrurilor care pot contribui la feri-irea oamenilor, sau ai pot dăuna, decât acei care, neinteresmdu-se de ii meni, nu fac nimic pentru altul. Cei care nu se ocupă totdeauna decât Ic afacerile lor proprii sunt prea pasionaţi pentru a judeca în mod sănătos ucrurile. Raportând totul la ei înşişi şi potrivind ideile de bine şi de rău. Umai în funcţie de interesul lor, aşi umplu spiritul cu mii de prejude-ăţi ridicole şi văd imediat răsturnat întregul univers în tot ceea ce le oate aduce un cât de mic neajuns.

Dacă extindem amorul propriu asupra celorlalte fiinţe, îl transformăm i virtute şi nu există suflet omenesc în care această virtute să n-aibă ădăcină. Cu cât obiectul îngrijirilor noastre ţine mai puţin nemijlocit de oi înşine, cu atât mai puţin să ne temem de influenţa înşelătoare a intensului personal; cu cât generalizăm acest interes, cu atât devine el mai chitabil, iar iubirea genului uman nu este altceva în noi decât iubirea reptaţii. Dacă voim deci ca Emil să iubească adevărul, dacă voim ca el 5-1 cunoască, să-1 ţinem întotdeauna departe de sAne în afaceri. Cu cât reocupările sale vor fi consacrate fericirii altuia, cu atât vor fi mai lumi-ate şi mai înţelepte, 'cu atât se va înşela mai puţin asupra a ceea ce este ine şi rău; să nu-i îngăduim însă niciodată preferinţe oarbe, întemeiate schuslv pe înfăţişările persoanelor sau pe impresii nejuste. Şi de ce să ăuneze unuia ca să ajute pe altul? Puţin îi pasă cui îi cade la împărţeală lai multă fericire, cu condiţia să contribuie la creşterea fericirii tuturor: ci e primul interes al înţeleptului, după interesul privat; căci fiecare e parte din specia sa şi nu din alt individ. Pentru ea să împiedicăm mila să degenereze în slăbiciune, trebuie deci

0 generalizăm şi s-o extindem asupra întregului gen uman. Atunci nu vom practica decât dacă e în acord cu dreptatea, căci, dintre toate viriţile, justiţia este cea care contribuie mai mult la binele comun al oamelor. Trebuie ca prin raţiune, prin iubire de tine însuţi, să ai milă de >ecia noastră mai mult decât de aproapele nostru; iar mila pentru cei

1 este o mare cruzime faţă de oameni.

Dealtfel, trebuie să ne amintim că toate aceste mijloace prin care îl unc astfel pe elevul meu în afară de sine însuşi au totuşi întotdeauna i raport direct cu el, deoarece ele nu numai că produc o plăcere inte-aară, dar, determinându-1 să devină binefăcător în folosul altora, eu crez la propria sa instruire.

U prezentat mai întâi mijloacele, acum le arăt efectele. Câte proiecte -eţe nu văd instalându-se încetul cu încetul în mintea sa! Ce senti-rna' sublime înăbuşă în inima sa germenele pasiunilor mărunte! Ce – judicioasă, ce justeţe a raţiunii văd că se formează într-însul din L cultivate, din experienţa care concentrează dorinţele unei inimi hotarele strimte ale posibilului şi care face ca un om superior ia neputând ridica pe alţii la înălţimea sa, să ştie să se aplece la înălţimea lor! Adevăratele principii de drept, adevăratele modele ale frumosului toate raporturile morale ale fiinţelor, toate ideile de ordine se întipăresc în gândirea sa; vede locul fiecărui lucru şi cauza care îl depărtează de acest loc; vede ce poate produce binele şi ce-1 poate împiedica. Fără să fi trăit pasiunile omeneşti, le cunoaşte iluziile şi jocul.

Înaintez, atras de forţa lucrurilor, fără să-mi impuri judecata mea judecăţii cititorilor. De multă vreme ei mă văd în ţara himerelor. Eu îi văd pe ei totdeauna în ţara prejudecăţilor. Depărtându-mă aşa de mult de opiniile vulgare, nu încetez să le am prezente în minte: le examinez, meditez asupra lor, nu pentru a le urma, nici pentru a fugi de ele, ci pentru a le cântări în balanţa raţionamentului. De câte ori el mă sileşte să mă depărtez de ele, instruit de experienţă, ştiu de-acum că cititorii nu mă vor imita; ştiu că încăpăţânându-se să nu-şi imagineze decât ceea ce văd ei, vor lua pe tânărul pe care-1 înfăţişez drept o fiinţă imaginară şi fantastică, pentru că se deosebeşte de cei cu care ei îl compară fără a se gândi că el trebuie să se deosebească de ei, deoarece, fiind crescut într-un mod cu totul diferit decât ei, trăind sentimente cu totul contrare, instruit cu totul altfel decât ei, ar fi mult mai surprinzător să semene cu ei decât să fie aşa cum îl presupun eu. Acesta nu este omul omului, e omul naturii. Desigur, el trebuie să fie foarte străin în ochii lor.

Începând această lucrare, nu presupuneam nimic decât ceea ce poate fi observat de toată lumea la fel ca mine, pentru că există un punct, anume naşterea omului, din care plecăm cu toţii în mod egal; însă cu cât înaintăm, eu pentru a cultiva natura, iar voi pentru a o corupe, eu atât ne îndepărtăm unii de alţii. Elevul meu, la şase ani, se deosebea puţin de ai voştri pe care nu avuseseţi încă timp să-i desfiguraţi; acum nu mai au nimic asemănător, şi vârsta omului format de care se apropie trebuie să-1 înfăţişeze sub o formă cu totul diferită, dacă truda mea nu s-a irosit în van. Cantitatea a ceea ce s-a câştigat este poate destul de egală de o parte Şi_ de alta; dar lucrurile câştigate nu seamănă deloc. Sunteţi miraţi de a găsi la om sentimente sublime din oare ceilalţi nu au nici cel mai mic gtrmene; consideraţi însă, totodată, că aceştia toţi sunt acum filosofi şi teologi înainte ca Emil să ştie ce este filosofia şi să fi auzit măcar vor-omdu-se de Dumnezeu.

Dacă mi s-ar spune deci: Nimic din ceea ce presupui nu există; tinerii nu sar. T deloc formaţi în acest fel; ei au cutare sau cutare pasiune; 61 *ac_aŞa sau aşa; ar fi ca şi cum ai zice că nici un păr nu poate să crească mare pentru că în grădina noastră sunt numai peri pitici.

Rog pe aceşti judecători atât de grăbiţi la cenzură, să considere că ceea Ce spun ei în această privinţă o ştiu tot aşa de bine ca şi ei, că probabil 30:1 reflectat mai mult timp decât ei asupra acestui lucru şi că, neavând

CARTEA IV 239

EMIL nici un interes să le impun părerea mea.

— Am dreptul să le cer să-şi fa”- măcar timp să cerceteze în ce mă înşel. Să examineze bine constitut; 3

240 omului, să urmărească cele dinţii dezvoltări ale sufletului în cutare săi fi îr. E cutare împrejurare, spre a vedea cât poate să se deosebească un individ ni° de un altul prin puterea educaţiei: anni „3 nr, (tm) (tm),”~±. -~

* î şi Pentru ideile pur intelectuale. Pentru a ajunge la ele C/fU°S° nP desprindem de trupul de care suntem legaţi atât de puter- -

&ie că ne desprumciii ue uuui c o, *-&- – ~- – - trebuie sa~ ogresăm în mod gradat şi încet, de la un obiect la altul,

—, r sau sd p & „QQriQ ci anrnanp rlintr-o săritură Deşte distantă.

,. X _ _ -” -* j-oi/c aa. ac ueuseueasca un indi de un altul prin puterea educaţiei; apoi să compare educaţia mea ci efectele pe care le are şi să spună în ce măsură am raţionat rău: nu vo' avea nimic de răspuns.

Ceea ce mă face mai hotărât în părerile mele şi, cred, mai scuzabil este faptul că în loc să mă las condus de vreun sistem, raţionez cât se poate mai puţin şi mă încred numai în observaţie. Nu mă întemeiez pe ce mi-am închipuit, ci pe ceea ce am văzut. E adevărat că experienţele mele nu le-am mărginit între zidurile unui oraş, nici la un singur fel de oameni, ci am comparat atâtea categorii sociale şi atâtea popoare câte am putut să văd şi să observ în timpul vieţii mele; am dat la o parte, ca artificial, tot ceea ce se găsea la un popor şi nu se* găsea la altul, tot ce se întâlnea la o stare socială şi nu se întâlnea la alta şi n-am socotit că aparţine în mod incontestabil omului decât ceea ce era comun tuturor, la orice vârstă, în orice stare şi la orice naţiune ar fi.

Or, dacă respectând această metodă urmăriţi din copilărie un tânăr care nu a căpătat nici o înfăţişare particulară şi care va depinde cât mai puţin posibil de autoritatea şi opinia altuia, cui credeţi că-i va semăna mai mult, elevului meu sau elevului vostru? Iată, se pare, chestiunea care trebuie rezolvată pentru a şti dacă m-am rătăcit.

Omul nu începe uşor să gândească, însă îndată ce a început, nu mai încetează. Cine a cugetat va cugeta întotdeauna, iar gândirea, odată deprinsă cu reflecţia, nu mai poate rămâne în repaos. S-ar putea deci crede că fac prea mult sau prea puţin, că spiritul uman nu se deschide în mod natural atât de repede şi că, după ce i-am dat înlesniri pe care nu le are, îl ţin prea mult închis într-un cerc de idei din care trebuia să fi ieşit. Ţineţi însă seamă mai întâi că, voind să-1 formezi pe omul naturii, nu e vorba pentru aceasta să faci din el un sălbatic şi să-1 arunci în fundul pădurilor323), ci numai ca, prins de vârtejul social, să nu se lase târât nici de pasiuni, nici de opinia oamenilor; să vadă cu ochii săi, să simtă cu inima sa, să nu-1 guverneze nici o autoritate, afară de propria sa raţiune, în această situaţie este clar că mulţimea de obiecte care-1 impresionează, sentimentele frecvente pe care le simte, diferitele mijloace pentru a-şi îndeplini trebuinţele reale trebuie să-i dea multe idei pe care nu le-ar fi avut niciodată sau le-ar fi dobândit mai încet. Progresul natural al spiritului a fost accelerat, dar nu răsturnat. Acelaşi om care rămâne stupid în pădure devine om cu raţiune şi cu bun simţ în oraş, dacă va ii aici simplu spectator. Nimic nu e mai potrivit să te facă înţelept deci nebuniile pe care le vezi fără să iei parte la ele; iar cel care ia parte ia ele se poate instrui, cu condiţia să nu se lase înşelat şi să nu ducă cu sine greşeala celor ce o fac.

Ţineţi seama, de asemenea, că, limitaţi de facultăţile noastre la lucr rile sensibile, nu avem aproape nici o dispoziţie pentru noţiunile abstrac

323) Cf: şi nota noastră 256.

— AUfine, să trecem repede şi aproape dintr-o săritură peste distanţă, sau, în je Uriaş de care copilăria nu e capabilă şi pentru care chiar cu un p Lormaţi au nevoie de multe trepte făcute anume pentru ei. Cea °an? Ei iclee abstractă este prima din aceste trepte, dar mi-e foarte greu -'Văd cum se concepe construirea ei.

Fiinţa incomprehensibilă oare cuprinde totul, care dă mişcare lumii şi f T-mează tot sistemul fiinţelor, nu este nici vizibilă cu, ochii noştri, nici alpabilă cu mâinile noastre; ea scapă tuturor simţurilor noastre; opera e arată, însă lucrătorul se ascunde. Nu e puţin lucru să ştii, în sfârşit, că ea există, iar când am ajuns aici, când ne întrebăm: cine e, unde e, spiritul nostru se tulbură, se rătăceşte şi nu mai ştim ce să gândim.

Locke vrea să începem prin studiul spiritelor324) şi să trecem apoi la cel al corpurilor. Această metodă*) e cea a superstiţiei, a prejudecăţilor, a erorii; nu e cea a raţiunii, nici chiar a naturii bine ordonate; este ca şi cum ai ţine ochii închişi ca să te deprinzi a vedea. Trebuie să fi studiat multă vreme corpurile pentru ca să-ţi faci o adevărată noţiune despre spirite şi să bănuieşti că există. Ordinea contrară nu serveşte decât la stabilirea materialismului.

Deoarece simţurile sunt primele instrumente ale cunoştinţelor noastre, avem idee imediată numai despre fiinţele corporale şi sensibile. Acest cuvânt spirit n-are nici un înţeles pentru cine n-a filosofat. Un spirit nu e decât tot un corp pentru popor şi pentru copii. Nu-şi imaginează ei spirite care ţipă, vorbesc, bat, fac zgomot? Or, veţi recunoaşte că spiritele care au braţe şi limbi seamănă mult cu corpurile. Iată de ce toate popoarele din lume, fără a excepta pe evrei, şi-au făcut zei corporali. Chiar noi, cu termenii de spirit, trinitate, persoane, suntem în mare parte, adevăraţi antropomorfişti325). Mărturisesc că suntem învăţaţi să spunem că Dumnezeu este pretutindeni, dar noi credem că şi aerul este pretutindeni, cel puţin în atmosfera noastră; iar cuvântul spirit avea la origine înţelesul de suflare şi de vânt. De îndată ce i-ai învăţat pe oameni să spună cuvinte fără să le înţeleagă, e uşor după aceea, să-i faci să spună tot ce voieşti.

Sentimentul acţiunii noastre asupra celorlalte corpuri a trebuit să-i acă pe oameni mai întâi să creadă că atunci când corpurile acţionează înţelegerea acestei fraze presupune cunoaşterea vederilor lui Locke despre „mosofia naturală” sau „fizica”. Filosof ia naturală (cf. Idei despre educaţie, Par. 190) se ocupă, scrie Locke, de cunoaşterea cauzelor elementare, a însuşirilor şi acţiunii lucrurilor în sine; ea cuprinde două părţi: una care se ocupă j-? Piritele> cu fiinţa şi proprietăţile lor, iar alta cu studiul corpurilor. Cea *) Vn trebuie să premeargă studiul corpurilor şi al materiei. *5) pia? Tă: – acest pas este…

etitam observă că acest nume era dat vechilor eretici, care, luând, a d l i 11 e -am ceea ce se scrje despre Dumnezeu în scriptură, pretindeau că el are în. „nod real o formă omenească.

I. tn. General, antropomorfismul constă în „atribuirea însuşirilor şi a particu-”mtaţiior caracteristice omului forţelor exterioare ale naturii„ şi în „înzestrarea euor cu trăsături omeneşti” (Cf. Mic dicţionar filosofic, E. S. P. L. P., 1954, p. 26).

— Asupra noastră, acţionează într-un fel asemănător cu cel în care acţionara ~ noi asupra lor. De aceea, omul a început prin a însufleţi toate fiinţele a 2 căror acţiune o simţea. Simţindu-se mai slab decât cea mai mare parte din aceste fiinţe, lipsindu-i cunoaşterea marginilor puterii acestora, a presupus-o nelimitaită şi a făcut din ea zei de îndată ce a întrupat-o. In timpul primelor epoci, oamenii, speriaţi de toate, n-au văzut nimic mort în natură. Ideea de materie nu s-a format mai repede în mintea. Lor decât cea de spirit, pentru că această primă idee este ea însăşi o abstracţie. Ei au umplut astfel universul cu zei sensibili. Astrele, vântu-rile, munţii, fluviile, arborii, oraşele, chiar casele, totul avea sufletul său, zeul său, viaţa sa. Idolii lui Laban, spiritele divine ale sălbaticilor, fetişii negrilor, toate operele naturii şi ale oamenilor au fost cele dintâi divinităţi ale muritorului; politeismul a fost prima lor religie, iar idolatria primul lor cult. Au putut ajunge să recunoască un singur Dumnezeu numai când, generaliînd din ce în ce mai mult ideile lor, au fost în stare să se ridice la o cauză primă pentru a reuni sistemul total al fiinţelor într-o singură idee şi să dea un înţeles cuvântului substanţă, care în fond este cea mai mare dintre abstracţii. Orice copil care crede_în_Dumnezeu este_deci, în mod necesar, idolatru sau? El puţin antroporn6trjist; Tar~o! Acă vreodată imaginaţia 1-a văzut pe Dumnezeu, gândirea noastră foarte rar îl poate concepe. Iată în mod precis eroarea la oare ne duce ordinea lui Locke.

Ajungând, nu ştiu cum, la ideea abstractă a substanţei, vedem că, pentru a admite o substanţă unică, ar trebui să presupunem că are calităţi incompatibile care se exclud reciproc, pFecum este gândirea şi întinderea, una fiind prin esenţă divizibilă, iar cealaltă excluzând orice divizibilitate. Se înţelege, dealtfel, că gândirea sau, dacă vreţi, sentimentul este o însuşire primară şi inseparabilă a substanţei căreia îi aparţine, că este la fel a întinderii în raport cu substanţa acesteia. De unde conchidem că fiinţele care pierd una din aceste însuşiri pierd substanţa căreia îi aparţin, că, în consecinţă, moartea nu este decât o separaţie de substanţe, iar că fiinţele în care aceste două însuşiri sunt reunite sunt compuse din două substanţe cărora aparţin aceste două însuşiri.

Or, consideraţi acum ce distanţă mai rămâne între noţiunea celor două substanţe şi cea a naturii divine! Între ideea incomprehensibilă a acţiunii sufletului asupra corpului nostru şi ideea acţiunii lui Dumnezeu asupra tuturor fiinţelor! Ideea de creaţie, de nimicire, de ubicuitate326), de eternitate, de atotputernicie, de atribute divine, toate aceste idei pe care atât de puţini oameni le văd aşa de confuze şi aşa de obscure pe cât sunt ele şi care nu au nimic din toate acestea, cum se vor prezenta ele oare cu toată forţa, adică cu toată obscuritatea lor unor spirite tinere, ocupate încă cu primele operaţii ale simţurilor şi care nu pricep decât ceea ce pipăie? În zadar prăpăstiile infinitului se deschid Dretntinrlonî î” in-mi nostruun ~-1 – '

A fi prezent peste tot.

Coace decât dincolo de dimensiunile care le sunt cunoscute. Ei vor ecia un spaţiu imens mai mult după picioarele Ier decât după ochii f acesta nu se va întinde pentru ei mai departe decât vor putea să dă ci mai departe decât vor putea să meargă. Dacă le vorbeşti de putrea lui Dumnezeu, îl vor socoti aproape la fel de puternic ca tatăl lor.

Deoarece cunoştinţele le sunt în orice domeniu măsura posibilului, ei otesc ceea ce ie SpUi totdeauna mai puţin decât ceva ce ştiu ei. Astfel L-ată judecăţile care sunt naturale ignoranţei şi slăbiciunii de spirit. Ajax s_ar fi temut să se măsoare cu Ahile, dar provoacă la luptă pe Jupiter, nentru că cunoaşte pe Ahile şi nu cunoaşte pe Jupiter. Un ţăran elveţian, care se credea cel mai bogat dintre oameni şi căruia cineva se silea să-i explice ce este un rege, întreabă cu mândrie dacă regele ar putea avea o sută de vaci la păşune.

Prevăd că mulţi dintre cititori vor fi surprinşi că am urmărit prima vârstă a copilului fără a-i vorbi de religie. La cincisprezece ani nu ştia dacă are suflet şi poate că nici la optsprezece ani nu e încă timpul s-o ştie căci, dacă o învaţă mai înainte decât trebuie, e în pericol să n-o ştie niciodată327).

Dacă aş avea de zugrăvit stupiditatea supărătoare, aş zugrăvi un pedant învăţându-i catehismul pe copii; dacă aş vrea să înnebunesc un copil, 1-aş pune să explice ce scrie în catehismul său. Mi se va obiecta că, deoarece cea mai mare parte din dogmele creştinismului sunt mistere, a aştepta ca spiritul uman să fie capabil să le înţeleagă nu înseamnă a aştepta ca copilul să devină om, ci a aştepta ca omul să nu mai existe. La aceasta aş răspunde mai întâi că sunt mistere pe care omul nu numai că nu le poate concepe, dar nu le poate nici crede şi nu văd ce câştigi dacă-i pui pe copii să le înveţe, afară numai dacă vrei să-i înveţi de timpuriu să mintă. Mai mult, pentru a admite misterele, trebuie să înţelegi că ele sunt de neînţeles, iar copiii nu sunt capabili de această concepţie. Pentru vârstă în care totul este mister, nu există mistere propriu-zise. Trebuie să crezi în Dumnezeu pentru a fi mântuit. Această dogmă rău înţeleasă este principiul intoleranţei sângeroase şi cauza tuturor acelor zadarnice învăţături care dau o lovitură mortală raţiunii umane, obiş-nuind-o să se mulţumească cu vorbe. Fără îndoială că nu trebuie pierdut nici un moment pentru a merita mântuirea eternă: dar dacă, spre a o obţine, e destul să repeţi anumite vorbe, nu văd ce ne-ar împiedica să populăm cerul cu gaiţe şi cu mierloi, tot aşa de bine ca şi cu copii.

Obligaţia de a crede presupune posibilitatea de a crede. Filosoful care nu crede greşeşte, pentru că întrebuinţează rău raţiunea pe care a culti-vat-o şi pentru că este în stare să priceapă adevărurile pe care le res-Pinge. Dar copilul care profesează religia creştină ce crede? Ceea ce înţelege, şi înţelege atât de puţin ce-1 înveţi să spună, încât, dacă 1-ai învăţa ') Cf. în această privinţă următorul aliniat din Confesiuni: „Astfel, când am spus ea nu trebuie să vorbeşti deloc copiilor despre religie şi sa nu fie incapabili să-1 cunoască pe Dumnezeu, chiar în felul nostru, scoteam părerea mea din observaţiile mele, nu din propria mea experienţă; ştiam că nu poate servi de concluzie pentru ceilalţi. Găseşte un J.- J. Rousseau de şase ani şi vorbeşte-i de Dumnezeu la şapte, şi garantez că nu e nici un pericol”. (Cf. J.- J. Rousseau, Oeuvres completez (Confessions), tome I, 1861, p. 31.).

4IL contrariul, 1-ar accepta tot aşa de bucuros. Credinţa copiilor şi a mult – oameni este o chestiune de geografie. Vor fi răsplătiţi fiindcă s-au născut 44 la Roma, iar nu la Meca? Unuia i se spune că Mahomed este profetul li Dumnezeu, şi repetă că Mahomed este profetul lui Dumnezeu; altuia ' se spune că Mahomed este un şarlatan şi repetă că Mahomed este u * şarlatan. Fiecare dintre ei ar afirma ceea ce afirmă celălalt, dacă ar f puşi unul în locul altuia. Poţi pleca de la două dispoziţii atât de asernâ nătoare ca să trimiţi pe unul în paradis şi pe altul în infern? *). Când urî copil zice că crede în Dumnezeu, nu crede în Dumnezeu, ci în Petru sau în lacob329), care îi spun că există ceva care se numeşte Dumnezeu; crede în felul lui Euripide:

O Jupiter! De tine nu ştiu nimic în afară de nume*). Socotim că nici un copil mort înainte de vârsta raţiunii nu va fi lipsit de fericirea eternă; catolicii cred acelaşi lucru despre toţi copiii care au primit botezul, deşi aceştia n-au auzit niciodată vorbiadu-se de Dumnezeu. Sunt deci cazuri când poţi să fii mântuit fără să crezi în Dumnezeu; aceste cazuri se întâlnesc fie în copilărie, fie în nebunie, când spiritul' uman este incapabil de operaţiile necesare pentru a recunoaşte divinitatea. Toată diferenţa pe care o văd aici între voi şi mine este că voi pre-tindeţi că copiii au această capacitate la şapte ani, iar eu nu le-o dau nici chiar la cincisprezece. Dacă am sau nu dreptate, nu este vorba aici de un articol de credinţă, ci de o simplă observaţie de istorie naturală. Potrivit aceluiaşi principiu, este clar că un om ajuns la bătrâneţe fără să creadă în Dumnezeu nu va fi pentru aceasta lipsit de prezenţa lui în viaţa cealaltă, dacă orbirea sa n-a fost voluntară şi afirm că nu e întotdeauna voluntară. Admiteţi în ceea ce-i priveşte pe nebuni că o boală îi privează de facultăţile lor mintale, dar nu şi calitatea lor de om şi, în consecinţă, nici de dreptul la binefacerile creatorului. De ce nu s-ar recunoaşte aceasta şi pentru aceia care, îndepărtaţi din copilărie de orice societate, ar fi dus o viaţă absolut sălbatică, lipsiţi de luminile pe care le dobândeşte cineva numai în relaţiile cu oamenii? *) Căci este evident imposibil ca un asemenea sălbatic să se poată ridica prin reflecţiile sale până la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Raţiunea ne spune că omul poate fi pedepsit numai pentru greşelile pe care le face cu voinţă,

*) Variantă: Se spune unuia că trebuie să-l onoreze pe Mahomed şi el zice că-l onorează pe Mahomed; se spune altuia că trebuie s-o onoreze pe Fecioara şi el spune că onorează pe Fecioara. Fiecare dintre cei doi ar face ce jace celălalt dacă s-ar găsi puşi unul în locul altuia. Poţi pleca de la două sentimente atât de asemănătoare ca.32S).

328) In acest pasaj din text e vorba de răsplată în presupusa „viaţă viitoare” a creştinilor; recenzenţii, scria Sallwiirk (op. Cit., voi. II, p. 74), observa ca prin discuţiile sale din această carte, Rousseau a modificat „numele de liber-cugetător, pentru care în general cineva era pus în aceeaşi ratponHp/-” nes-frânatii şi „rplor-at; t-*- –,., „.”. Jtjiga oiin pe Euripide să schimbe acest _

330) piesa s-a pierdut, (cf. S a 11 w u r k, Op. Cit.', voi. II, p. 74).

*) Asupra stării naturale a spiritului uman şi asupra încetinelii progreselor sale, vezi partea întâi a Discursului asupra inegalităţii dintre oameni.

Şi e care n-o poate înlătura nu poate să-i fie socotită drept iar îunde concluzia că în faţa justiţiei eterne, oricărui om care CTirnă. V jacg ar avea cunoştinţele necesare, i se recunoaşte credinţa ar crede, exista necredincioşi pedepsiţi decât aceia a căror inimă se în faţa adevărului.

jerjm să predicăm adevărul celor care nu sunt în stare să-l încăci aceasta înseamnă să-l înlocuim cu eroarea. Ar fi mai bine – 3 avem nici o idee despre divinitate decât să avem idei josnice, fan-Să tice injurioase, nedemne de ea; e mai puţin rău să n-o cunoaştem, Hcât s'-o necinstim. Aş prefera, zice bunul Plutarh331), să se creadă că există pe lume un Plutarh decât să se spună că Plutarh e nedrept, „nvidios, gelos şi atât de tiran încât cere mai mult decât te lasă puterea