J. J. Rousseau

Având cinstea unei misiuni sacre, deşi în cel din urmă rând al slujitorilor, nu voi face şi nu voi zice niciodată nimic care să mă facă nedemn de a-mi îndeplini sublimele îndatoriri. Voi propovădui totdeauna oamenilor virtutea, îi voi îndemna să facă totdeauna binele şi, pe cât îmi va sta în putinţă, le voi da exemplu în toate acestea. Nu va ţine de mine să-i fac să iubească religia; nu va ţine de mine să-i fac să creadă în dogmele cu adevărat utile' şi pe care tot omul e obligat să le creadă; dar să mă ferească Dumnezeu să-i învăţ vreodată dogma crudă a intoleranţei, să-i îndemn vreodată să urască pe aproapele lor şi să spună celorlalţi oameni: veţi fi osândiţi! *). Dacă aş avea un rang mai remarcabil, această rezervă ar putea să-mi aducă neajunsuri; dar sunt prea mic pentru a mă teme şi nu pot cădea mai jos decât sunt. Orice s-ar întâmpla, nu voi blestema justiţia divină şi nu voi minţi împotriva Sfântu-lui Duh.

Am râvnit multă vreme cinstea de a fi preot. O râvnesc şi acum, dar nu sper s-o mai am390). Bunul meu prieten, nu găsesc nimic mai frumos decât de a fi preot. Un preot bun e un instrument al bunătăţii, precum un magistrat e un instrument al justiţiei. Un preot nu ar face niciodată rău; dacă nu poate face totdeauna binele prin el însuşi, este m stare să-1 ceară totdeauna de la alţii şi îl dobândeşte adesea când Ştie să se facă respectat. O, aş fi fericit dacă aş avea vreodată în munţii noştri o parohie săracă, cu oameni buni pe care să-i servesc, căci mi se pare că aş contribui la fericirea enoriaşilor mei. Nu i-aş face bogaţi, ar aş împărtăşi sărăcia lor; aş îndepărta de ea ruşinea şi dispreţul, mai suportabile decât lipsa. I-aş face să iubească înţelegerea şi egalitatea, d/6 L°nesc adesea mizeria şi o fac totdeauna suportabilă. Când ar ve-a că eu nu stau mai bine decât ei şi că totuşi trăip< mulţumit, ar oiu-i ujiienesc.

_ copilărească şi zadar-poţi admite pe una fără pace cu oamenii, pe care îi făcTVIH, „°g (tm) (tm) bilă -armeazâ T 7”*„ v”lvllă? I toleranţa 1

— – „ o (tm).

— S.vo” „. Preot „] lltâtor! M l (jctm (>r (M

EMIL învăţa să se consoleze cu soarta lor şi să fie mulţumiţi ca şi mine „ învăţăturile mele m-aş ocupa mai puţin de spiritul bisericii decât' s 298 spiritul Evangheliei, în care dogma e simplă şi morala sublimă, în ţ se văd puţine practici religioase şi multe opere de binefacere. Inaint6 de a-i învăţa ce trebuie să facă, m-aş strădui totdeauna să fac eu m. întâi, pentru ca să vadă bine că tot ceea ce le spun îl şi gândesc. Dar aş avea protestanţi prin apropiere sau în parohia mea, nu i-aş deoseV de adevăraţii mei enoriaşi în tot ceea ce ţine de caritatea creştină; i. a' îndemna pe toţi să se iubească unii pe alţii, să se socotească drept 'jW; să respecte toate religiile şi să trăiască paşnic fiecare în a sa. Cred că dacă aş cere cuiva să-şi părăsească religia în care s-a născut, ar însemna să-i cer să facă rău şi prin urmare să fac rău eu însumi. Aştep. Tând învăţături mai mari, să păstrăm ordinea publică; în toate ţările să respectăm legile, să nu tulburăm cultul pe care ele îl prescriu; să nu ducem pe cetăţeni la nesupunere; căci nu ştim în mod sigur dacă e un bine pentru ei să-şi părăsească opiniile pentru altele, dar ştim foarte sigur că e un rău să nu te supui legilor.

Ţi-am expus, tinere prieten, profesiunea mea de credinţă aşa cum o citeşte Dumnezeu în inima mea; eşti cel dintâi căruia i-am făcut-o; eşti poate singurul căruia să i-o fi făcut vreodată. Atâta vreme cât mai ră-mâne puţină bună-credinţă printre oameni, nu trebuie nicidecum să tulburi sufletele paşnice, nici să alarmezi credinţa celor simpli prin dificultăţi pe care ei nu le pot rezolva şi care îi neliniştesc fără să-i lumineze. Când însă totul e zguduit, trebuie să păstrezi trunchiul în dauna ramurilor. Conştiinţele agitate, nesigure, aproape stinse şi în starea în care am văzut-o pe a ta au nevoie să fie întărite şi deşteptate; şi pentru a le restabili pe temelia adevărurilor eterne, trebuie să termini smulgerea stâlpilor plutitori de care ele cred că se mai ţin încă.

Eşti la vârsta critică, la care spiritul se deschide certitudinii, la care inima îşi primeşte forma şi caracterul şi la care se determină drumul vieţii întregi, fie în bine, fie în rău. Mai târziu, substanţa e întărită şj impresiile noi nu mai sunt adinei. Tinere, primeşte în sufletul tău încă flexibil pecetea adevărului. Dacă aş fi mai sigur de mine însumi, ţi-a? Fi vorbit pe un ton dogmatic şi hotărât; dar sunt un om, un ignorant, supus erorii; ce puteam face? Ţi-am deschis inima fără rezervă. Ceea ce ţineam ca sigur ţi-am dat ca atare; ţi-am prezentat îndoielile mele ca îndoieli, opiniile mele ca opinii; ţi-am spus şi argumentele care mă fa? Să mă îndoiesc şi să cred. Acum e rândul tău să judeci; văd că nu te-aj grăbit; această precauţie e înţeleaptă şi mă face să am o părere buna despre tine. Începe prin a-ţi pune conştiinţa în starea de a vrea să fie luminată. Fii sincer cu tine însuţi, însuşeşte-ţi din sentimentele mele F cele care te-au convins, înlătură restul. Nu eşti încă atât de stricat a viciu, încât să rişti o alegere rea. Ţi-aş propune să stăm de vorbă; o îndată ce discuţi, te încălzeşti; se amestecă vanitatea şi încăpăţânareaţ şi buna credinţă dispare. Prietene, nu porni niciodată pe drumul disp tei, căci prin dispută nu te luminezi nici pe tine, nici pe ceilalţi, în ce. Ce mă priveşte, m-am hotărât numai după mulţi ani de meditaţie; acu ţin la hotărârea mea; conştiinţa îmi este liniştită, sufletul mulţumit. U aş vrea să încep un nou examen al sentimentelor mele, nu aş putea,. Maj pură pentru adevăr; iar spiritul meu, acum mai puţin simt o iul” _ pUţin în stare să-1 recunoască391). Voi rămâne aşa cum activ, ar mă nu cumva gustul contemplaţiei, devenind o pasiune lesânt, de teu_mi slăbească pe nesimţite îndeplinirea datoriilor şi, de frică, neşă, sa nQU m prjmui meu pyrrhonism fără să mai regăsesc pusă nu c iegj din el392). Mai mult de jumătate din viaţa mea s-a scurs: rea de timpul să mă folosesc de ceea ce-mi rămâne şi să-mi terea nU marorile prin virtuţile mele. Dacă mă înşel, e peste voinţa mea. Cel eşte în adâncul inimii mele ştie că nu-mi iubesc orbirea. Neavând S1 pierea să ies din ea prin propriile mele cunoştinţe, singurul mij-acare îmi rămâne pentru a ieşi din ea e o viaţă bună; iar dacă Dumezeu poate să dea chiar din pietre copii lui Abraham, orice om are H cotul să spere că va fi luminat când va deveni demn pentru aceasta.

R Dacă reflecţiile mele te vor ajuta să gândeşti ca mine, dacă sentimentele mele sunt la fel ca ale tale şi dacă vom avea aceeaşi profesiune de credinţă, iată sfatul pe care ţi-1 dau: Nu-ţi expune viaţa ispitelor mizeriei şi ale disperării, nu o lăsa cu ruşine la bunul plac al străinilor şi încetează să mai mănânci pâinea ticăloasă a pomenii. Întoarce-te în patria ta, reia-ţi religia părinţilor tăi, urmeaz-o cu toată sinceritatea inimii tale şi să n-o mai părăseşti; ea e foarte simplă şi foarte sfântă; cred că dintre toate religiile care se găsesc pe pământ, ea are morala cea mai curată şi mulţumeşte cel mai bine raţiunea, în ce priveşte cheltuielile de călătorie, nu fi îngrijorat, se vor acoperi. Nu te teme nici de ruşinea unei întoarceri umilitoare; trebuie să roşeşti când faci o greşeală, nu când o repari. Eşti încă la vârsta la care totul se iartă, dar la care nu mai poţi păcătui nepedepsit. Când vei voi să-ţi asculţi conştiinţa, mii de obstacole zadarnice vor dispărea la vocea ei. În incertitudinea în care suntem vei simţi că e o prezumpţie fără scuză să profesezi altă religie decât cea în care te-ai născut şi o prefăcătorie să n-o practici în mod sincer pe cea pe care o profesezi. Dacă te rătăceşti, te lipseşti de o scuză puternică la tribunalul judecăţii supreme. Nu va ierta el bare mai degrabă eroarea în care ai fost crescut decât cea pe care ai îndrăznit s-o alegi singur?

Copilul meu, ţine sufletul tău în stare să dorească totdeauna să existe un Dumnezeu şi nu te vei îndoi niciodată. Afară de aceasta, orice hotare ai lua, gândeşte-te că adevăratele datorii ale religiei sunt indepen-nte de instituţiile oamenilor, că o inimă dreaptă este adevăratul tem-al divinităţii, că în orice ţară şi în orice sectă, a iubi mai presus de pe Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi e legea supremă.

— ESte „ ° -S*6 care să scutească de datoriile morale, că nu nt” H„ adevăr datorii esenţiale decât acestea, că cultul interior e cea adev- _tre aceste datorii şi că fără credinţă nu există nici o virtute c* -Tatei. 38l~” '.

Sânt'nintesc lectorului că în vederile lui Rousseau „sentimentul” şi „ideea” Unehe, opotrivă unităţi ale cunoaşterii, diferenţierea fiind posibilă numai din *> Pyr h vedere din care sunt privite cele două stări psihologice.

— 0msmul> doctrina filosofului grec Pyrrhon. Se caracterizează printr-un tjcis total şi definitiv.

EMIL 300

Fugi de acei care, sub pretextul că explică natura, seamănă în suflet ele oamenilor doctrine descurajatoare şi al căror scepticism aparent e de o sută de ori mai afirmativ şi mai dogmatic decât tonul hotărât al adversarilor lor. Pretextând cu mândrie că numai ei sunt luminaţi, plipj de adevăr şi de bună credinţă, ne supun poruncitor părerilor lor energie? Şi pretind să ne înfăţişeze drept adevăratele principii ale lucrurilor neînţelesele sisteme pe care le-au zidit în imaginaţia lor. Apoi, răsturnând, dărâmând, călcând în picioare tot ce respectă oamenii, ei lipsesc pe coi întristaţi de ultima mângâiere a mizeriei lor, pe cei puternici şi bogaţi de singurul frâu al pasiunilor lor, smulg din fundul inimilor mustrarea crimei şi speranţa virtuţii şi se mai laudă a fi binefăcătorii genului uman! Niciodată, zic ei, adevărul nu este dăunător oamenilor. Cred aceasta ca şi ei, şi aici este, după părerea mea, o puternică dovadă că ceea ce propovăduiesc ei nu este adevărul*).

*) Cele două tabere se atacă reciproc prin atâtea sofisme, încât ar fi o întreprindere imensă şi îndrăzneaţă să vrei să le evidenţiezi pe toate; e încă mult dacă notezi chiar câteva din ele pe măsură ce ţi se înfăţişează. Unul dintre sofismele cele mai obişnuite ale partidului filosofist este de a opune un popor pretins de buni filosofi unui popor de creştini răi, ca şi cum un popor de adevăraţi filosofi ar fi mai uşor de făcut decât un popor de adevăraţi creştini. Nu ştiu dacă printre indivizi e mai uşor să găseşti pe unul decât pe celălalt; dar ştiu bine că de îndată ce e vorba de popoare, trebuie să presupui că vor abuza de filosofie fără religie, aşa cum ai noştri abuzează de religie fără filosofie; acest lucru îmi pare că schimbă mult starea chestiunii.

Bayle a dovedit foarte bine că fanatismul e mai pernicios decât ateismul, şi acest lucru e incontestabil: însă ceea ce s-a ferit să spună, şi nu e mai puţin adevărat, este că fanatismul, deşi sanguinar şi crud, este totuşi o pasiune mare şi puternică, care înalţă inima omului, care-1 face să dispreţuiască moartea, care-i dă un imbold prodigios, şi nu e nevoie decât să-1 conduci bine pentru a scoate din el cele mai sublime virtuţi; în schimb, lipsa de religie şi, în general, spiritul care gândeşte şi cel filosofic, în loc să lege sufletele de viaţă, le moleşesc, le înjosesc, concentrează toate pasiunile în josnicia interesului particular, în abjectul eu omenesc şi sapă pe nesimţite adevăratele fundamente ale oricărei societăţi; căci ceea ce au în comun interesele particulare este atât de puţin încât nu pot cântări niciodată ceea ce unele opun altora.

Dacă ateismul nu a făcut să se verse sângele oamenilor, aceasta e mai Puţin din iubirea lui pentru pace cât din indiferenţa pentru bine; pretinsului înţelept puţin îi pasă cum merg lucrurile, dacă poate rămâne liniştit în cabinetul său. Principiile sale nu ucid oamenii, dar îi împiedică să se nască, distrugând moravurile care-i înmulţesc, despărţindu-i de specia lor şi reducând toate pasiunile lor la un egoism secret, funest atât pentru populaţie, cât şi pentru virtute. Indiferenţa filosofică seamănă cu liniştea statului sub apăsarea despotismului; e liniştea morţii, mai destructivă chiar decât războiul.

Astfel, fanatismul, deşi mai funest în efectele sale imediate decât ceea ce numim azi spirit filosofic, are urmări mai puţin funeste. Dealtfel, e uşor să etalezi maxime frumoase în cărţi; dar problema este de a şti dacă ele se potrivesc bine doctrinei, dacă decurg în mod necesar din ea; acest lucru nu a fost nicidecum clarificat până acum. Rămâne să mai vedem dacă filosofia, libţră şi stăpânitoare, va porunci dorinţei de glorie, interesului, ambiţiei, micilor pasiuni omeneşti şi dacă va practica acea dulce iubire de oameni pe care ne-o laudă cu pana în mână.

Prin principiile sale, filosofia nu poate să facă nici un bine pe care religia nu 1-ar face şi mai bine; iar religia face multe altele pe care filosofia nu le-ar putea face.

În ceea ce priveşte însă practica, e altceva, dar trebuie să examinăm lucr”~ rile. Este adevărat că nici un om care are o religie nu o urmează în toaw e bun, fii sincer şi drept, fără orgoliu; învaţă să fii ignorant, nu CARTEA

„înşela nici pe tine, nici pe alţii. Dacă vreodată talentele tale culţi- – te vel vor pune în situaţia de a vorbi oamenilor, să nu le vorbeşti VSt-6dată decât după conştiinţa ta, fără să te preocupe dacă te vor aplauda I”C1°nu Abuzul ştiinţei produce incredulitatea. Orice învăţat dispreţu-sau, se'ntimentul vulgului; fiecare vrea să aibă unul pentru sine. Filo-ieţ. Org0lioasă duce la un spirit puternic, după cum credinţa oarbă s°*Lanatism. Evită aceste extremităţi. Rămâi totdeauna ferm pe devărului sau la ceea ce ţi se pare că e adevărat în simplicitatea tale şi să nu te abaţi niciodată de la adevăr din vanitate, nici din slăbiciune, îndrăzneşte să mărturiseşti pe Dumnezeu în faţa filosofilor; îndrăzneşte să predici iubirea de oameni celor intoleranţi. Poate vei fi singur 'ân această atitudine, dar vei purta în tine o mărturie care te va scuti de mărturia oamenilor. Nu are importanţă dacă te vor iubi sau te vor urî, dacă vor citi sau vor dispreţul scrierile tale. Spune ceea ce e adevărat, fă ceea ce e bine. Important pentru om este să-şi îndeplinească punctele ei; este de asemenea adevărat că cei mai mulţi dintre oameni nu au nici o religie şi nu urmează nicidecum pe cea pe care o au; în sfârşit, unii au o religie, o urmează cel puţin în parte; este neîndoielnic că motive religioase îi împiedică adesea să facă rău şi obţin de la dânşii virtuţi, fapte lăudabile, care n-ar fi avut loc fără aceste motive. Dacă un călugăr ar nega că i s-a lăsat ceva în păstrare, ce urmează de aici decât că a fost un prost cel care i-a încredinţat lucrul? Dacă Pascal ar fi negat aşa ceva, acest lucru ar dovedi că Pascal era un ipocrit şi nimic mai mult. Dar un călugăr!… Oamenii care fac un trafic clin religie sunt, aşadar, oameni care au o religie? Toate crimele care se comit în cler, ca şi aiurea, nu dovedesc nicidecum că religia ar fi inutilă, ci că sunt puţini inşi care au religie.

Guvernămintele moderne datorează incontestabil creştinismului autoritatea lor mai puternică şi revoluţiile mai puţin frecvente; ele înseşi le-au făcut mai puţin sângeroase: aceasta se. Dovedeşte comparându-le cu guvernămintele antice. Religia mai bine cunoscută, îndepărtând fanatismul, a dat mai multă blândeţe moravurilor creştine. Această schimbare nu este nicidecum opera literelor; căci pretutindeni unde ele au strălucit, umanitatea nu a fost mai respectată; cruzimile atenienilor, egiptenilor, împăraţilor Romei, ale chinezilor stau mărturie. Câte opere de binefacere nu sunt datorate Evangheliei! Câte nedreptăţi, câte reparaţii nu înlătură spovedania la catolici! La noi, câte împăcări şi pomeni nu se fac când se apropie vremea împărtăşaniei! Cât de mult jubileul evreilor îi face pe uzurpatori mai puţin lacomi! Câte mizerii nu previne el! Fraternitatea legală unea toată naţiunea, nu se vedea nici un cerşetor. Nu se văd cerşetori nici la turci, la care fundaţiile pioase sunt nenumărate; ei sunt, prin principiul religios, ospitalieri chiar faţă de duşmanii cultului lor.

„Mahomedanii spun, după Chardin, că la sfârşitul judecăţii care va urma învierii universale, toate corpurile vor trece peste un pod numit Poul-Serrho, care e aşezat peste focul etern, pod care poate fi denumit, spun ei, cel de al treilea şi ultimul examen, precum şi adevărata judecată din urmă, pentru că aici se va face separarea celor buni de cei răi.” etc.

„Persanii, spune Chardin în continuare, ţin mult la acest pod şi când vreunul suferă vreo nedreptate pe care n-o poate repara în nici un fel, ultima Şa consolare este de a spune: Ei bine! Pe Dumnezeul cel viu, mi-o vei plăti îndoit în ziua din urmă; nu vei trece peste Poul-Serrho dacă nu-mi vei da mai înainte dreptate. Mă voi agăţa de haina ta şi mă voi arunca la picioarele tale. Am văzut mulţi oameni distinşi şi de tot felul de profesiuni, care, de teama de a nu li se striga hâro la trecerea acestui pod înfricoşător, şi-au cerut iertare celor care se plângeau împotriva lor: acest lucru mi s-a întâmplat şi mie de o' sută de ori. Oameni cumsecade, care m-au silit, din greşeală, să fac lucruri pe care altfel nu le-aş fi voit, veneau la mine după câtăva vreme, când socoEMIL datoriile pe pământ şi numai uitându-se pe sine se ajută pe sine. Copilei meu, interesul particular ne înşală. Numai speranţa celui drept nu însal-

302 deloc. ' s a

Am transcris această expunere nu ca o regulă a sentimentelor care trebuie urmate în materie de religie, ci ca un exemplu pentru chipui cum se poate raţiona cu elevul tău ca să nu te depărtezi de metoda r” care m-am silit s-o stabilesc393). Atât timp cât nu acorzi nimic autorităţii oamenilor şi prejudecăţilor ţării în care te-ai născut, luminile raţiunii nu te pot duce mai departe în educaţia conform naturii decât la religia naturală, şi numai la aceasta mă mărginesc eu, împreună cu Emil al meu Dacă trebuie să aibă alta, eu nu am dreptul să-1 călăuzesc; şi-o va alege singur.

Lucrăm în înţelegere cu natura şi, în timp ce ea formează omul fizic, noi căutăm să formăm omul moral; însă progresele noastre nu sunt aceleaşi. Corpul este acum robust şi puternic, pe când sufletul este încă slab şi fără putere şi, orice ar putea face îndemânarea omenească, temperamentul precede totdeauna raţiunea. Până acum ne-am străduit să ţinem pe loc pe unul şi s-o stimulăm pe cealaltă, pentru ca omul să fie totdeauna unul, pe cât e mai mult cu putinţă. Dezvoltând naturalul, am înşelat sensibilitatea sa născândă; i-am dat o regulă, cui tivind raţiunea. Obiectele intelectuale moderau impresia obiectelor sensibile. Urcându-ne la principiul lucrurilor, 1-am sustras stăpânirii simţurilor; era simplu să ne ridicăm de la studiul naturii la cercetarea creatorului său.

Câte noi mijloace de stăpânire nu am dobândit asupra elevului nostru după ce am ajuns aici! Câte noi procedee avem acum pentru a vorbi inimii lui! Numai acum găseşte el adevăratul interes de a fi bun, de a face binele departe de privirile oamenilor şi fără să fie forţat prin legi, să fie drept între Dumnezeu şi el, să-şi îndeplinească datoria chiar în dauna vieţii sale şi să poarte în inima sa virtutea, nu numai pentru iubirea de ordine pe care fiecare o preferă totdeauna iubirii de sine, ci pentru iubirea faţă de creatorul fiinţei sale, iubire care se confundă chiar cu această iubire de sine, în fine, pentru a se bucura de fericirea durabilă pe care liniştea unei bune conştiinţe şi contemplarea acestei Fiinţe supreme i le făgăduiesc în cealaltă viaţă, după ce ne vom fi folosit teau că mi-a trecut supărarea, şi-mi ziceau: Te rog, halal becon antchisra, adică spune-mi că acest lucru a fost permis sau just. Unii mi-au făcut daruri şi servicii ca să-i iert, declarând că o fac din toată inima; cauza acestor fapte e numai credinţa că nu vor putea trece podul infernului dacă nu vor satisface pe cei pe care i-au oprimat” (tom. VII – in-12, p. 50).

Să cred oare că ideea acestui pcd care repară atâtea nedreptăţi nu le pre” vine niciodată? Dacă ai înlătura de la persani această idee şi i-ai convinge w nu există Poul-Serrho şi nimic asemănător care să răzbune, după_ moalâg pe cei oprimaţi împotriva asupritorilor lor, nu este oare limpede că aceş din urmă s-ar simţi în largul lor şi ar fi eliberaţi de grija de a împacă p-aceşti nenorociţi? Este deci fals că această doctrină nu ar fi dăunătoare.

Nu ar fi, aşadar, adevărul. 0<, Filosofule, legile tale morale sunt foarte frumoase; dar arată-mi, _te r = sancţiunea lor. Încetează un moment să mai baţi câmpii şi spune-mi m – lămurit ce pui tu în locul lui Poul-Serrho. Vj_

393) Aici Rousseau reia expunerea la persoana întâi, profesiunea de credinţa a carului din Savoia fiind încheiată cu alineatul precedent.

De aceasta. Ieşiţi de aici, nu văd decât nedreptate, ipocrizie şi min- < jg printre oameni. Interesul particular care, în concurenţă, trece în '„d necesar înaintea tuturor lucrurilor, învaţă pe fiecare să-şi împo-îfbească viciul cu masca virtuţii. Toţi ceilalţi oameni să înfăptuiască u°nele meu în dauna lor; totul să se raporteze doar la mine; tot genul menesc să moară, dacă trebuie, în suferinţă şi în mizerie, pentru a mă ° uti de un moment de durere sau de foame: iată limbajul interior al Sricărui necredincios care raţionează. Da, o voi susţine toată viaţa; oricine a zis în inima sa: Nu există nici un Dumnezeu, şi vorbeşte altceva, nu este decât un mincinos sau un nebun.

Cititorule, orice aş face, simt prea bine că amândoi nu vom vedea niciodată pe Emil al meu sub această înfăţişare; tu ţi-1 închipui totdeauna asemenea tinerilor voştri, totdeauna zăpăcit, zburdalnic, uşuratic, aler-gând din sărbătoare în sărbătoare, din distracţie în distracţie, fără să se fixeze niciodată la nimic. Vei râde văzându-mă că dintr-un tânăr înfocat, vioi, pornit, înflăcărat, aflat la vârsta cea mai înfierbântată a vieţii, fac un contemplativ, un filosof, un adevărat teolog. Vei zice: Acest visător îşi urmează totdeauna himera; dându-ne un elev după măsura sa, nu numai că-1 formează, dar îl şi creează, îl scoate din creierul său şi, socotind că urmează necontenit natura, se depărtează de ea în fiecare moment. Comparând pe elevul meu cu ai voştri, cu greu găsesc ceea ce pot avea în comun. Hrănit atât de diferit, este aproape un miracol să le semene în ceva. Petrecându-şi copilăria în toată libertatea, aşa cum ai voştri o au în tinereţe, el începe să adopte în tinereţea sa regula la care i-aţi constrâns pe ai voştri când erau copii; această regulă devine o catastrofă pentru ei, au groază de ea, nu văd în ea decât lunga tiranie a dascălilor şi cred că nu ies din copilărie decât înlăturând orice fel de jug*); ei caută atunci să se despăgubească de lunga constrângere, întocmai cum un prizonier scăpat de lanţuri îşi întinde, îşi mişcă şi îşi îndoieşte membrele.

Emil, dimpotrivă, îşi face o cinste din faptul că devine om şi că se supune jugului raţiunii născânde; corpul său, acum format, nu mai are nevoie de aceleaşi mişcări şi începe să se oprească de la sine, în vreme ce spiritul său, dezvoltat pe jumătate, caută la rândul său să-şi ia zborul. Astfel, vârsta raţiunii nu este pentru unii decât vârsta desfrâului; pentru altul ea devine vârsta raţionamentului.

Vreţi să ştiţi care dintre ei se situează mai bine în ordinea naturii? Consideraţi deosebirea între cei ce sunt mai mult sau mai puţin depărtaţi de ea: observaţi pe tinerii de la sate şi vedeţi dacă sunt aşa de zburdalnici ca ai voştri. In timpul copilăriei sălbaticilor, zice Dl. Le Beau394), *l vezi pe aceştia totdeauna activi şi ocupându-se neîncetat cu diferite jocuri care le pun în mişcare corpul; dar îndată ce au atins vârsta ado-escenţei, devin liniştiţi, visători, nu se mai ocupă decât cu jocuri serioase a*< de noroc*). Fiind crescut în toată libertatea ca tinerii ţărani şi ca

Nimeni nu priveşte copilăria cu atâta dispreţ ca acei care ies din ea, după um nu există ţări în care rangurile să nu fie păzite cu atâta stăruinţă ca în „tceiea m care inegalitatea nu e prea mare şi în care fiecare se teme totdeauna X*) ov. Nu ie confundat cu inferiorul său.

fta-Tes Le Beau (1701-1778), istoric francez.

turile Dlui. C. Le Beau, avocat în parlament, tome II, p. 70.

Crescut ca ea. Considerând că natura are în această privinţă nici un termen hotărât pe care să nu-1 poţi da? 3?