J. J. Rousseau

Dascălii se plâng că focul acestei vârste face tinereţea de nedisciplinat; văd că e aşa, dar nu este oare vina lor? De îndată ce au lăsat ca acest foc să aprindă simţurile, nu ştiu că nu mai poate fi stins? Predicile lungi şi reci ale unui pedant vor şterge ele oare din mintea elevului său imaginea plăcerilor pe care şi le-a închipuit? Vor alunga oare din inima sa dorinţele ce-1 frământă? Potoli-vor oare înflăcărarea unui temperament a cărei folosinţă o cunoaişte? Nu se va mânia el contra piedicilor care se opun singurei fericiri despre care are idee? Şi ce va vedea el oare în legea aspră care i se impune fără să i se poată face înţeleasă, dacă nu capriciul şi ura unui om care caută să-1 chinuiască? E oare ciudat că el, la rândul său, se răzvrăteşte şi îl urăşte? _ _.

Ştiu bine că arătându-te îngăduitor, poţi deveni mai suportabil şi ît1 poţi păstra o autoritate aparentă. Dar nu prea văd la ce-ţi serveşte auto-

287) In text e folosit aici termenul „cultură” în sens de cultivare, educaţie.

Sallwurk (op. Cit., voi. II, p. 32) aminteşte că, potrivit unei concepţii car îşi are originea în antichitate, dezvoltarea corporală se realizează sub uele unei substanţe, pe jumătate spirituală, numită spiritus vitales („spiriţe vieţii”), în vreme ce în corpurile neînsufleţite există numai spiritus mortuu („spirite ale morţii”), în Historia vitae et morţiş (Istoria vieţii şi morţii} a Bacon (de Verulam) se găseşte explicit formulată această C°n9e? de asemenea, ea se întâlneşte şi la Descartes. In text, Rousseau întrebuinţe chiar termenul „esprit…” (. „Ies esprits destines…”), pe care 1-am tradus, acest context, cu „substanţă”.

*) Variantă…: atunci când organele necunoscute ale comunicării…

Care n-o păstrezi asupra elevului tău decât aţâţând vicii'le pe P trebui să le înăbuşe; e ca şi cum, pentru a potoli un cal în-63 ~lăreţul 1-ar face să sară într-o prăpastie.

Îţi, ct foc al adolescentului, departe de a fi o piedică pentru educaţie, ivă, mijlocul prin care ea se desfăşoară şi se desăvârşeşte; e1! Asupra sufletului unui tânăr când acesta încetează de a fi – jecât tine. Primele lui afecţiuni sunt hăţurile cu care îi dirijezi iscările; era liber, acum îl văd supus. Câtă vreme nu iubea nimic, >nin'dea decât de sine însuşi şi de trebuinţele sale; îndată ce iubeşte, „: de de afecţiunile sale. Astfel se formează cele dintâi legături care-1 depin cu specia sa. Îndreptându-şi spre ea sensibilitatea născândă, să nu unesCcă va cuprinde deodată pe toţi oamenii sau că cuvântul gen omenesc jnsernna ceva pentru el. Nu, această sensibilitate se va mărgini întâi va sernenii săi, iar semenii aceştia nu-i vor fi necunoscuţi, ci vor fi 'Lj cu care are legături, acei care, prin obişnuinţă, i-au devenit dragi sau necesari, acei la care vede limpede că au moduri de a simţi şi de a gândi comune cu el, acei pe care îi vede expuşi la durerile pe care le-a suferit şi sensibili la plăcerile pe care le-a gustat el, într-un ouvânt, acei care, printr-o mai pronunţată identitate de natură, îi dau un îndemn mai mare de a-i iubi. Numai după ce îşi va fi cultivat în mii de chipuri ceea ce îi e natural, după multe reflecţii asupra propriilor sale sentimente şi asupra celor pe care le va observa la ceilalţi, va putea ajunge să generalizeze noţiunile sale individuale în ideea abstractă de umanitate şi să adauge la afecţiunile sale particulare pe acelea care îl pot identifica cu specia sa.

Devenind capabil de ataşament, devine sensibil faţă de ataşamentul celorlalţi*) şi, prin aceasta, chiar atent la semnele acestui ataşament. Vezi ce putere nouă poţi dobândi asupra lui? Câte lanţuri nu-i poţi atârna de inimă înainte ca el să prindă de veste! Nu le va simţi când, deschizându-şi ochii asupra lui însuşi, va vedea ceea ce ai făcut pentru el, când se va compara cu ceilalţi tineri de vârsta lui şi când te va compara pe tine cu alţiguvernori? Spun când va vedea, dar ai grijă să nu i-o spui; dacă i-o spui, el nu va mai vedea. Dacă-i ceri supunere în schimbul îngrijirilor pe care i le-ai dat, va crede că 1-ai înşelat; va zice că te-ai prefăcut că-1 obligi în mo. D gratuit şi, că, de fapt, 1-ai încărcat cu o datorie şi 1-ai legat printr-un contract la oare el n-a consimţit nicidecum, în zadar îi vei adăuga că ceea ce-i ceri nu este decât pentru el; pretinzi, în fine; şi pretinzi în schimbul a ceea ce i-ai făcut fără consimţământul lui. Când un nenorocit ia banii pe care cineva se preface că-i dă şi se vede înrolat fără voia lui289), strigi că e o nedreptate; nu eşti oare şi mai nedrept când ceri elevului tău plata îngrijirilor pe care nu le-a voit?

Ataşamentul poate fi lipsit de reciprocitate, prietenia niciodată. Ea este un cmrnb, un contract ca oricare altul; dar ea e mai sfântă decât orice. Cuvântul P leten n-are alt corelativ decât pe sine însuşi. Orice om care nu este prietenul prietenului său este un viclean, căci numai dând sau prefăcându-se că dă 289) „„tenia, o poate cineva obţine.

Nrjacea-Vreme> neexistând serviciu militar obligatoriu ca azi, înrolarea se făcea jm mijloace care se aseamănă cu „Prinderea cu arcanul”, folosită în trecut şi nî S01' sensul cuvântului „înrolat” e însă, în context, de ordin general, însem-u„a „înregimentare” în ceva, fără consimţământ.

EMIL Ingratitudinea ar fi mai rară dacă binefacerile cu dobândă ar fi w J puţin obişnuite. Iubeşti ceea ce îţi face bine; e un sentiment atât de naţi

218 ral! Ingratitudinea nu e proprie sufletului omului, dar interesul eSî t mai puţin ingraţi printre cei cărora li s-a făcut un bine, decât binefăcăto interesaţi. Dacă îmi vinzi darurile, mă voi tocmi asupra preţuluid*1 dacă te prefaci că dai şi îmi ceri pe urmă preţul, te porţi necinstit; n'urna gratuitatea face ca darurile să devină de nepreţuit. Inima omului 'nu pr; 1 meşte decât legi pe care şi le face singură; vrând s-o înlănţui, o eliberezi' o înlănţui lăsând-o liberă. '

Când pescarul lasă undiţa în apă, peştele vine şi-i dă roată fără bănuială, dar când, prins de cârligul ascuns în viermişor, simte că firul este tras, încearcă să fugă. Oare pescarul este binefăcătorul iar peştele ingratul? S-a văzut vreodată ca un om, uitat de binefăcătorul său, să-1 uite pe acesta? Dimpotrivă, vorbeşte întotdeauna cu plăcere şi se gândeşte la el cu duioşie; dacă află un prilej ca să-i arate, prin vreun serviciu neaştep tat, că-şi aduce aminte de serviciile primite, cu câtă mulţumire interioară îşi arată el recunoştinţa sa! Cu câtă dulce bucurie nu se face recunoscător! Cu câtă încântare îşi spune: A venit rândul meu! Aceasta este în adevăr vocea naturii; niciodată o adevărată binefacere n-a produs un ingrat.

Dacă recunoştinţa este, aşadar, un sentiment natural şi dacă nu-i distrugi efectul prin greşeala ta, fii sigur că elevul tău, începând să vadă preţul îngrijirilor tale, nu va fi indiferent faţă de ele, cu condiţia să nu fi încercat să pui tu singur preţul; vei dobândi astfel în inima lui o autoritate pe care nimic n-o va putea distruge. Insă înainte de a te fi încredinţat bine de acest avantaj, ai grijă să nu-1 pierzi căutând să-ţi atribui o valoare prea mare în faţa lui. A-i pune în faţă serviciile tale înseamnă a i le face insuportabile; uitându-le, înseamnă a-1 face să şi le amintească. Până vine timpul să-1 tratezi ca om, să nu-i vorbeşti niciodată de ceea ce ţi-e dator, ci de ceea ce îşi datorează sieşi. Ca să-1 faci supus, acordă-i toată libertatea, ascunde-te ca să te caute; ridică-i sufletul la nobilul sentiment al recunoştinţei, vorbindu-i întotdeauna numai de interesul său. N-am voit să i se spună că ceea ce s-a făcut e spre binele lui, înainte ca el să fie în stare să înţeleagă acest lucru; altfel, din cuvântarea ta va înţelege numai că depinzi de el şi te va lua drept servitorul lui. Acum însă, când începe să simtă ce înseamnă a iubi, simte de asemenea ce legătură dulce îl uneşte pe om de ceea ce iubeşte şi, în stăruinţa de a te ocupa neîncetat de el, nu mai vede afecţiunea unui sclav, ci afecţiunea unui prieten. Or, nimic nu cântăreşte mai greu pentru sufletul omenesc decât vocea prieteniei bine recunoscută, căci se ştie că ea vorbeşte întotdeauna numai pentru interesul nostru. Putem crede că un prieten se înşală, dar nu că vrea să ne înşele. Câteodată nu-i ascultăm sfaturile, dar niciodată nu i le dispreţuim.

Intrăm, în fine, în ordinea morală: am făcut un al doilea pas de_ on Dacă ar fi locul aici, aş încerca să arăt cum din cele dintâi Porni. Nh. Jj inimii se ridică primele voci ale conştiinţei şi cum din sentimentul iubi şi al urii se nasc cele dintâi noţiuni de bine şi de rău. Aş arăta că „-reP tatea n bunătatea nu sunt numai cuvinte abstracte, creaţii pur mor (je făurite de gândire, ci adevărate afecţiuni ale sufletului luminat c§ nu sunt decât un progres ordonat al sentimentelor noastre priCAF ra as arăta că numai prin raţiune, independent de conştiinţă, nu se mae' stabili nici o lege naturală şi că tot dreptul naturii nu este decât 2 himeră dacă nu se întemeiază pe o trebuinţă naturală a sufletului ° nesc*). Mă gândesc însă că n-am să fac aici tratate de metafizică şi „morală', nici programe de nici un fel; mi-e de ajuns să arăt ordinea v progresul sentimentelor şi cunoştinţelor noastre cu privire la propria 31 j|strL constituţie. Alţii vor demonstra poate ceea ce eu nu fac decât să indic aici.

Emil al meu, neprivindu-se până acum decât numai pe sine, cea dintâi uitătură pe care o îndreaptă spre semenii săi îl face să se compare cu ei, iar cel dintâi sentiment care se naşte în sufletul lui din această comparaţie este acela de a dori primul loc. Iată momentul în care iubirea de sine se transformă în amor propriu şi în care încep să se nască toate pasiunile care ţin de acesta. Insă spre a decide dacă pasiunile care îi vor stăpâni caracterul vor fi umane şi blânde sau crude şi răufăcătoare, dacă vor fi pasiuni de filantropie şi de milă sau de invidie şi lăcomie, trebuie să ştii în ce loc se va simţi el printre oameni şi ce fel de piedici va socoti că are de învins pentru a ajunge la locul pe care vrea să-1 ocupe.

Ca să-1 îndrumezi în această căutare trebuie ca, după ce i-ai arătat oamenii în condiţiile de viaţă comune speciei, să arăţi acum oamenii prin ceea ce îi deosebeşte. Aici apare măsura inegalităţii naturale şi civile şi tableul întregii ordini sociale.

Trebuie să studiezi societatea prin oameni şi pe oameni prin societate; cei ce ar vrea să trateze separat politica şi morala nu vor înţelege niciodată nimic din vreuna din aceste două. Cercetând întâi raporturile primare, vedem felul în care ele influenţează pe oameni şi ce pasiuni se nasc de aici; vedem că în mod reciproc aceste raporturi se înmulţesc şi devin mai strânse prin intensificarea pasiunilor. Nu atât forţa braţelor, cât moderaţia inimilor face pe oameni independenţi şi liberi. Cine doreşte puţine lucruri depinde de puţini oameni; însă confruntând întotdeauna dorinţele deşarte cu trebuinţele noastre fizice, cei care au făcut din acestea din urmă fundamentele societăţii umane au luat totdeauna efectele

*) Chiar preceptul290) de a trata pe altul aşa cum vrem să fim trataţi noi înşine n-are ca fundament adevărat decât conştiinţa şi sentimentul; căci unde e raţiunea precisă de a mă purta fiind eu ca şi cum aş fi altul, mai ales când sunt sigur din punet de vedere moral că nu mă voi găsi niciodată în acest caz; şi cine îmi va răspunde că, urmând fidel această maximă, voi obţine ca alţii s-o urmeze în acelaşi fel ca mine? Ticălosul scoate avantaje din probitatea celui drept şi din propria sa nedreptate şi lui îi e uşor ca toată lumea să fie dreaptă, cu excepţia lui. Acest acord, orice s-ar spune, nu este prea avantajos oamenilor de bine. Dar, mă simt, ca să zic astfel, în el, înseamnă că, pentru a nu suferi, nu vreau ca el să sufere; mă interesez de el din iubire pentru mine, iar temeiul preceptului este în natura însăşi, care îmi inspiră dorinţa bunăstării mele ori în ce loc m-aş simţi că exist. De unde conchid că nu e adevărat că preceptele legii naturale ar fi fondate numai pe raţiune; ele au o bază mai solidă şi mai sigură. Iubirea de oameni derivată din iubirea de sine este principiul justiţiei umane. Sumarul oricărei morale este dat în Evanghelie prin cel a] legii.

(tm) >, Precept”=normă, regulă în manifestările morale ale oamenilor.

L drept cauze şi nu au făcut decât să se rătăcească în toate raţionamentele lor.

În starea de natură există o egalitate de fapt reală şi indestructibilă pentru că în această stare este imposibil ca diferenţa de la om la om să fie atât de mare, încât ea singură să facă pe unul dependent de celălalt în starea socială există o egalitate de drept himerică şi zadarnică, pentru că mijloacele destinate a o menţine servesc chiar ele distrugerii ei şi pentru că forţa publică adăugată celui puternic ca să apese pe cel slab rupe acel echilibru statornicit de natură între ei*). Din această primă contradicţie decurg toate celelalte pe care le observăm în ordinea civilă între aparenţă şi realitate, întotdeauna mulţimea va fi jertfită unui mic număr şi interesul public interesului particular, întotdeauna aceste cuvinte pompoase de dreptate şi supunere vor fi uneltele violenţei şi armele nedreptăţii, de unde rezultă că ordinele distinse291), care se pretind folositoare celorlalte, nu sunt în realitate folositoare decât lor înşile, în dauna celorlalte; prin aceasta trebuie privită consideraţia ce li se datorează după justiţie şi după raţiune. Rămâne de văzut dacă rangul pe care şi 1-a ales fiecare este mai folositor fericirii celor ce-1 ocupă, spre a şti cum să-şi aprecieze fiecare dintre noi propria sa soartă292). Iată studiul care ne interesează; dar da să-1 facem bine, trebuie să începem prin cunoaşterea sufletului omenesc.

Dacă n-ar fi vorba decât de a arăta tinerilor pe om prin masca sa, n-ar fi nevoie să li-1 arăţi, căci 1-ar vedea întotdeauna mai mult decâl trebuie; însă, pentru că masca nu e omul şi pentru că luciul ei nu trei buie să-i încânte, zuigrăvindu-le oamenii, zugrăveşte-i aşa cum sânt, nm spre a-i urî, ci spre a-i deplânge şi a nu dori să le semene. Cred dP aceasta este părerea cea mai înţeleaptă pe care o poate avea un om despre specia sa.

În acest scop este important aici să luăm un drum opus celui urmat până acum şi să-1 instruim pe tânăr mai curând prin experienţa altuia decât prin a sa proprie. Dacă oamenii îl înşală, va începe să-i urască; dar dacă, fiind respectat de ei, îi vede că se înşală reciproc, îi va fi milă de ei. Spectacolul lumii, zicea Pitagona293), seamănă cu cel al jocurilor Dlimpice. Unii au prăvălii şi se gândesc numai la câştigul lor, alţii îşi -iscă viaţa şi caută gloria, allţii se mulţumesc să privească jocurile şi iceştia nu sunt cei mai răi.

Aş dori ca societatea unui tânăr să fie aleasă în aşa fel încât acesta a-şi facă o idee bună despre cei care trăiesc alături de el şi, totodată, el ă fie învăţat să cunoască atât de bine lumea încât să aibă o părere proastă

*) Spiritul universal al legilor din toate ţările este de a favoriza întotdeauna pe cel puternic împotriva celui slab şi pe cel care are împotriva celui care nu are nimic; acest neajuns este inevitabil şi e fără excepţie.

') „Ordin” are aici sens de clasă şi categorie socială privilegiată.

;) Aceste idei au fost dezvoltate de Rousseau în: Discurs asupra originii şi Jun~ damentelor inegalităţii dintre oameni. – ') Pitagora (aproximativ 571-497 î.e.n.), filosof grec, a cărui şcoală filosofica a adus contribuţii însemnate în dezvoltarea matematicii şi a astronomiei. Fi-tagorismul n-a fost numai o şcoală filosofică, ci şi o organizare politică reacţionară a aristocraţiei sclavagiste în Italia de sud, la Crotona (cf. Mic dicţionar filosofic, E. S. P. L. P., 1954, p. 520-521).

T t ce se petrece în lume. Să ştie că omul esite în mod natural j. tg să judece pe aproapele său prin sine însuşi. Să vadă însă bun. Sa. S tateâ corupe şi perverteşte oamenii. Să găsească în prejudecă-cum s°°! Orui tuturor viciilor; să se deprindă a preţui pe fiecare in-ţile l°r sg Dispreţuiască mulţimea; să vadă că toţi oamenii poartă ' aceeaşi mască, însă să ştie de asemenea că există feţe mai fru-aPn*sel decât masca care le acoperă.

Această metodă, trebuie s-o mărturisesc, prezintă neajunsuri şi nu uşoară în practică; căci dacă devine prea devreme observator, dacă

M deprindeţi să urmărească prea de aproape acţiunile altuia, faceţi din l un bârfitor şi un batjocoritor, un om arbitrar şi pripit la judecată; f. va face o plăcere respingătoare de a căuta pentru orice lucruri intern'retări oribile şi de a nu vedea binele nici chiar în ceea ce e bine. El se va obişnui cel puţin cu înfăţişarea viciului şi va vedea pe cei răi fără oroare, ' aşa cum te obişnuieşti să vezi pe cei nenorociţi fără milă. Cu timpul, perversitatea generală îi va servi mai puţin de lecţie decât de exempiu; îşi va zice că dacă omul este aşa, el nu trebuie să caute să fie altfel.

Dacă ai vrea să-1 instruieşti prin principii şi să-1 faci să cunoască, odată cu natura sufletului omenesc, acţiunea cauzelor exterioare care schimbă înclinările noastre în vicii, treoându-1 astfel deodată de la obiective sensibile la obiective intelectuale, ai folosi o metafizică pe care el nu e în stare s-o priceapă, ai recădea în neajunsul evitat cu atâta grijă până acum de a-i da lecţii care se aseamănă cu lecţiile, de a-i substitui în spiritul său experienţa şi autoritatea profesorului propriei sale experienţe şi progresului raţiunii sale.

Ca să înlătur aceste două piedici şi pentru a-1 face să înţeleagă sufletul omenesc, fără riscul de a i-1 strica pe al lui, aş vrea să-i arăt oamenii din depărtare, din alte timpuri şi din alte locuri, astfel ca el să vadă scena, dar să nu poată niciodată păşi pe ea. Acum e momentul istoriei: prin ea va citi în sufletele oamenilor fără lecţii de filosofic, Pnn ea îi va vedea ca simplu spectator, fără interes şi fără pasiune, ca un judecător, nu ca un complice al lor, nici ca acuzatorul lor.

Pentru a cunoaşte oamenii trebuie să-i vezi acţionând. In lume îi auzi vorbind; îşi dau în vileag cuvintele, dar îşi ascund acţiunile; în istorie însă, ele ne sunt dezvăluite, şi-i judeci după fapte. Chiar cuvine lor te ajută să-i apreciezi. Căci comparând ceea ce fac cu ceea ce c, vezi deodată ce sunt şi ce vor să pară; cu cât se prefac mai mult, LU atât îi cunoşti mai bine.

De tm nefericire> acest studiu are şi pericolele sale, neajunsurile sale iud -felulE greu să găseşti punctul de vedere din care să-i poţi esteCaPe sernenii tăi cu echitate. Unul din marile vicii ale istoriei bueQ. C zugrăveşte oamenii mai mult cu părţile lor rele decât cu cele tas. Curn ea nu este interesantă decât sub aspectul revoluţiilor, al ca-Peră°- -r> 6a nu vorkeşte nimic despre un popor care creşte şi pros-p0 ln linişte sub o cârmuire paşnică; istoria nu începe să vorbească de jn°r decât atunci când, nemaiputându-şi fi sieşi de ajuns, se amestecă ea re re vecinilor sau îi lasă pe aceştia să se amestece într-ale sale; nu-l scoate în relief decât atunci când poporul începe să decadă;

EMIL toate istoriile încep acolo unde ar trebui să sfârşaască. Avem o jst0. Foarte exactă a popoarelor care se distrug; ne lipseşte însă cea a non

222 relor care se dezvoltă; ele sânt destul de fericite şi destul de înţele t pentru ca istoria să n-aibă ce spune despre ele; în adevăr, chiar în zii i noastre vedem că tocmai despre cârmuirile mai bune se vorbeşte m puţin. Noi nu cunoaştem deci decât răul, căci binele nu lasă amintii durabilă. Numai nemernicii sunt celebri, cei buni sunt daţi uitării sau luar în râs*); iată cum istoria, ca şi filosofia, calomniază neîncetat genul ome nesc.

/Mai mult, trebuie ca faptele descrise în istorie să nu fie icoana exactă a aceloraşi fapte aşa cum ele s-au. Petrecut; ele îşi schimbă forma în capul istoricului, se modelează după interesele sale, se colorează după prejudecăţile sale. Cine ştie să pună exact pe cititor în mijlocul scenei pentru a vedea un eveniment aşa cum s-a petrecut? Ignoranţa „sau parţialitatea preface totul. Fără să modifici un fapt istoric, câte feţe deosebite nu-i poţi da lărgindu-i sau restrângându-i împrejurările la care el se referă! Puneţi acelaşi obiect în diverse unghiuri de vedere, cu greu va părea el acelaşi şi totuşi nimic nu s-a schimbat decât ochiul spectatorului. Ajunge oare, în virtutea adevărului, să-mi spui un fapt adevărat, lă-sându-mă să-1 văd altfel decât s-a întâmplat? De câte ori un copac mai mare sau mai mic, o stâncă aflată la dreapta sau la stânga, un vârtej de praf ridicat de vânt au hotărât soarta unei bătălii, fără ca nimeni să fi observat aceasta? Împiedică oare aceasta pe istoric să vă spună cauza în-frângerii sau a victoriei cu atâta siguranţă ca şi cum ar fi fost de faţă peste tot? Or, ce-mi pasă mie de faptele în sine, dacă raţiunea lor îmi ră-mâne necunoscută, şi ce învăţăminte. Pot trage dintr-un eveniment a cărui adevărată

, ne e e, cu personaje care n-au existat niciodată şi cu portrete imaginare, îngrămădeşte' ficţiune face lectura plăcută. Văd o minimă diferenţă încrările noas

Aţi citit vreodată Cleopatra sau Casandra sau alte cărţi de acest fel294)? Autorul alege un eveniment cunoscut, apoi, acomodându-1 vederilor sale, împodobindu-1 cu amănunte inventate de el, cu personaje care n-au existat niciodată şi cu portrete imaginare. ÎncfrămăHct- -f- SePaaCeSe romanesi t Iac~e. /ectura &„* Vad „o minimă diferenţă în-cierifse lasă S m? Lt „ n°aStre de istorie' atât nu (tm) i că roman-pune SagSaSS SSl' VT T* * P (tm) prii, iar istoricul se supropunTun scop moţai bunf * -* S? Ugă' dacă Vreti' că „* dintâi deloc. P ' Un Sau rau' de care lălăit nu se sinchiseşte

*} decircL'VeSÂfmLiriVPUl'-ZiCet-BaC°n' Ca Un fluviu eno-mnu ne adUC6

— Dli|

S'fiJSSaS?

— ŞŞŞFt?

— FeT°mbaf s mTdefa imagin6a flUViUlUl „ d°trom'anala RoSane'Te'c*? RCPa Casandra nu sunt istorii, tisitor, după aprSlrea -lui TlL~1' P°S' pr°UX Şi

J

„x -FI-JIvii se va spune că fidelitatea istoriei interesează mai puţin decât ade

— U moravurilor şi al caracterelor; dacă sufletul omenesc este bine zi

Va-vit este puţin important dacă evenimentele sunt redate în mod fide

3; se va adăuga, la ce ne folosesc la urma urmelor fapte petrecute acui ă mii de ani? Aceasta ar avea temei, dacă portretele sunt bine redat t>ă natură; dar dacă cea mai mare parte nu-şi au modelul decât î aflinaţia istoricului, nu înseamnă oare să dai din nou peste neajunsul d 1 e grn voit să fugim şi să dăm autorităţii scriitorului ceea ce vrem s scădem din cea a dascălului? Dacă elevul meu nu trebuie să vadă decî tablouri născute din fantezie, prefer ca ele să fie schiţate de mâna me decât de a altuia; îi vor fi cel puţin mai potrivite.

Cei mai răi istorici pentru un tânăr sunt cei care fac multe aprecier Faptele, şi să le judece el însuşi, în acest fel învaţă să cunoască oameni: Dacă judecata autorului îl conduce mereu, el se deprinde să vadă pri: ochii altuia şi, când aceşti ochi lipsesc, el nu mai vede nimic.

Las la o parte istoria modernă, nu numai pentru că nu are fizionomi şi pentru că oamenii vremii noastre seamănă între ei, ci pentru că istorici noştri, preocupaţi exclusiv de propria lor strălucire, nu se gândesc decî să facă portrete violent colorate şi care adesea nu reprezintă nimic*), li mod general, cei vechi fac mai puţine portrete, sunt mai puţin spirituali ş cu mai mult bun simţ în judecăţile lor; şi între ei trebuie să alegem ci mare grijă, să nu luăm de la început pe cei care judecă mai mult fap tele, ci pe cei mai simpli. N-aş pune în mâna unui tânăr nici pe Polibiu nici pe Salustiu; Tacit e cartea bătrânilor; tinerii nu o pot înţelege; tre buie să nveţi a vedea în acţiunile umane cele dinţii trăsături ale sufle tului omului înainte de a voi să-i cercetezi profunzimile; trebuie şi ştii să citeşti bine în fapte înainte de a citi în maxime. Filosofia în maxime se potriveşte numai cu experienţa. Tinereţea nu trebuie să generalizeze nimic. Toată instrucţia sa trebuie să se bazeze pe reguli particulare296).

*' TKZi Pe Davila295> Guicciardini, Strada, Solis, Machiaveli şi câteodată chiar d< __ l hau. Vertot este aproape singurul care ştie să zugrăvească fără a face portrete °) E. Davila (1576-1631), istoric italian, a scris o Istorie a războaielor civile dm Franţa.