Jacques gernet le monde chinois

219 unul din spiritele cele mai profunde şi cele mai

originale ale secolului al XVIII-lea. într-o epocă în care la modă este erudiţia, critica de text şi, mai ales, exegeza textelor clasice, Zhang Xuecheng apare ca o excepţie, în măsura în care el reprezintă tendinţe opuse: metoda istorio-grafică şi filozofia istoriei sînt temele principale ale cugetării lui. Astfel se explică audienţa redusă pe care a avut-o în epoca sa. Zhang Xue­cheng va fi însă reabilitat în secolul al XX-lea de către sinologii japonezi şi chinezi.

Sensibil, ca şi Wang Fuzhi şi Gu Yanwu, la realităţile regionale, Zhang Xuecheng socoate că ceea ce are importanţă înainte de oiice este cu­noaşterea istoriei ţărilor chineze: China, la fel de întinsă ca Europa, nu pate fi tratată ca un tot uniform, ci numai printr-o istorie a diferitelor regiuni, prin recurgerea la monografii locale (fangzhi) şi prin redactarea de noi monografii (Zhang Xuecheng însuşi s-a apucat de redac­tarea anei fangzhi, care, din păcate, s-a pierdut), va fi posibilă orientarea într-o istorie atît de complexă ca cea a lumii chineze. Este, aşadar, important să se constituie arhive locale, să se culeagă informaţii directe, prin anchete orale pe lîngă bătrîni, să se colecţioneze inscripţii, ma­nuscrise, tradiţii locale etc. Ca şi Gu Yanwu, Zhang Xuecheng consideră că sursele istorice sînt de natură enciclopedică. în acest domeniu el apare mai radical: toate operele scrise, de orice natură ar fi, inclusiv venerabilele texte clasice, sînt în ochii săi mărturii istorice. Cu toate acestea, odată strînsă această documentaţie exhaustivă, nu este vorba de a exercita o compilaţie mecanică, în maniera echipelor de istoriografi din secolul alVII-lca. Istoria trebuie să fie operă personală, rămînînd, în acelaşi timp, o reflectare exactă a trecutului. Cele mai bune opere istorice au fost întotdeauna creaţii ale unor indivizi singulari: este cazul celei mai admirabile dintre toate — Memoriile istorice ale lui Sima Qian.

.uuiuiic. uni ceieDra îor-mulă a lui Zhang Xuecheng — „totul este istorie,

Lucrul cel mai ciudat este că aceste preocupări istoriografice duc la o filozofie: din celebra for­mulă a lui Zhantf Xiuv-Vi^nn-- +~j

220

■■,-."■..;.://■

chiar textele clasice" — rezultă, printr-o mişca­re inversă, că istoria are aceeaşi demnitate ca şi textele clasice. Istoria îşi încorporează lin prin­cipiu filozofic, Dao, el însuşi invizibil, şi pe _care omul nu-1 cunoaşte dccît în manifestările sale istorice. Societăţile umane ascultă de această raţiune naturală care este Dao. Prezentul însuşi este istorie. El stă mărturie raţiunii universale si în această calitate are aceeaşi demnitate ca trecutul, contrar opiniei celor îndrăgostiţi de antichitate. Dacă mişcarea criticii de text repre­zintă o reacţie sănătoasă împotriva exceselor filozofiei intelectualiste a lui Zhu Xi şi ale filozo­fiei intuiţioniste a lui Wang Yangming, ca are, de asemenea, aspecte negative. Triumful erudiţiei merge adesea mînă în mînă cu renunţarea la orice spirit de meditaţie şi de sinteză. Cercetarea de­taliului a devenit un scop în sine şi descoperirea cea mai neînsemnată satisface vanitatea erudiţilor. Trebuie, aşadar, revenit la adevărul fundamental: lumea vizibilă este permeată de un Dao imanent, concepţie tipic chineză, care însă, în perspectiva istoricului proprie lui Zhang Xuecheng, nu este lipsită de rezonanţe hegeliene: sensul filozofic se formează prin contact direct cu istoria trăită şi trecută.

4. Opera iezuiţilor

şi influenţa Chinei în Europa

Dialogul iniţiat de Matteo Ricci şi primii misio­nari iezuiţi intraţi în Cina la sfîrşitul dinastiei Ming nu se va întrerupe. Dimpotrivă, iezuiţii se vor implanta mai solid aici sub domnia pri­milor doi împăraţi manciurieni, iar prezenţa lor va continua să fie tolerată la Beijing pe întreg parcursul secolul al XVIII-lea, în pofida intransi­genţei arătată de Vatican şi iritării legitime a «npăraţilor Yongzheng şi Oianlong. Graţie mi­sionarilor, lumea savantă a Europei a fost înzes­trată din abundenţă cu informaţii ştiinţifice şi

ce

date despre China şi despre imperiul manciurian în momentul său de apogeu, în timp ce China însăşi primea unele aporturi noi din Europa. Fără îndoială, încă n-au fost preţuite la justa lor valoare consecinţele importante ale acestor schimburi, în poiida numeroaselor lucrări le-au fost consacrate.

Opera ştiinţifica

şi influenţa iezuiţilor în China

Destul de abili pentru a se menţine la curte şi în

provincii în mijlocul insurecţiilor şi haosului de
la sfîrşitul dinastiei Ming, apoi în cursul perioadei
de cucerire şi de reprimare a mişcărilor de rezis­
tenţă, misionarii iezuiţi vor găsi la împăraţii
Shunzhi şi Kangxi o simpatic care nu era limitată
decît de teama de consecinţele politice ale activi­
tăţilor lor de convertire. Părintele Adam Scliall
von Bell (1592-1666), născut Ja Koln şi sosit
la Beijing în 1622, era director al Serviciului
astronomic al capitalei în momentul cuceririi
rnanciuriene. El este acela care, prin diplomaţia
sa, reuşeşte să salvgardeze sub noul regim inte­
resele misiunilor în China. în 1650, obţine auto­
rizaţia de a se construi prima biserică catolică la
Beijing, aşa-numita Nantang, care este terminată
doi ani mai tîrziu. Pus într-o foarte proastă
poziţie de către atacurile lui Yang Guangxian
(1597—1669), un chinez convertit la islamism,
duşman declarat al iezuiţilor şi autor al unui
pamflet anticreştin (Budeyi, Intolerabilul, 1659),
el este condamnat la moarte în 1665 şi nu este
salvat decît în ultimul moment, datorită unui
cutremur de pămînt providenţial. Adam Schall
are drept succesor pe flamandul Ferdinand
Verbiest (1623—1688), eminent matematician
şi astronom, care triumfă asupra lui Yang Guang­
xian şi aliaţii lui în ani 1668 —1689, demonstrînd
superioritatea astronomiei europene şi întărind
astfel poziţia misionarilor în imperiu. 222

Ca şi în ultimii cincizeci de ani ai epocii Ming, convertirile rămîn însă limitate, la curte şi în provincii, datorită unor obstacole profunde, care tin de deosebirile între civilizaţii (organizarea politico-socială unitară, puterea locală a clerului budist, moravurile şi obiceiurile chineze, pe de o parte; pe de altă parte, tradiţiile morale şi reli­gioase cu totul opuse ale Europei). Se poate ca nobilimea manciuriană să fi fost, oarecum, mai deschisă decît cărturarii chinezi creştinismului, datorită afinităţilor acestuia cu tradiţiile reli­gioase ale stepei. Există însă deplin temei să vedem că influenţa iezuiţilor s-ar fi adîncit şi extins dacă atitudinea conciliantă, pe care o adoptase Matteo Ricci faţă de deprinderile şi obiceiurile chineze, n-ar fi suscitat, după moartea lui, reacţii în rîndurile misionarilor şi dacă această atitudine nu ar fi fost dezavuată, în cele din urmă, de către biserică. Este vorba de faimoasa „dispută a riturilor chineze", care a înveninat ansamblul relaţiilor între China şi Europa din secolul al XVIlI-lea. Problema era de a şti dacă noţiunea de shangdi („Domnul de sus" al textelor clasice) trebuia considerată ca reminiscenţă a unei revelaţii care s-ar fi produs în îndepărtata antichitate chineză, însă a cărei amintire s-ar fi şters treptat, sau dacă concepţiile chinezilor trebuiau considerate cu desăvîrşire ateiste şi agnostice, iar cultele şi ceremoniile lor drept eretice. Trebuia, negreşit, ca cerul chinezilor {han) să fie ori Dumnezeu ori materie pură, în vreme ce acest concept nu era nici una, nici alta, ci ordine imanentă şi universală. Controversa era veche, de vreme ce fusese stîrnită de iezuitul Longobardo după 1610; acest adversar al lui Ricci se plînsese de faptul că chinezii nu recu-noaşteau existenţa unor substanţe spirituale separate de materie şi nu făceau nici o distincţie absolută între principiile morale ale societăţilor umane şi principiile fizice ale universului. Dar conflictul se va declara în mod deschis abia la începutul secolul al XVIIII-lea. Eforturile iezui-plor în China erau deja compromise de atacurile

jjl

■KW

îitiiî

al cărui obiect aceştia îl constituiau în Europa, unde simpatia lor pentru chinezi era de multă vreme suspectă, cînd Vaticanul decide în 1705 să trimită în China pe monseniorul Charles de Tournon, cu ordinul de a interzice misionarilor fie şi cea mai mică toleranţă faţă de uzanţele tradiţionale chineze: omagii aduse lui Confucius şi înţelepţilor antichităţii, ceremonii în amintirea defuncţilor etc. Doi ani mai tîrziu, De Tournon aruncă la Nanjing anatema asupra practicilor superstiţioase ale chinezilor. Aceasta înverşunare dogmatică are drept efect distrugerea unei mari părţi a operei înfăptuite cu preţul atîtor eforturi începînd cu primele decenii ale secolului al XVJI-lea. Apostaţii sînt numeroşi, convertirile devin tot mai rare şi ostilitatea creşte faţă de creştinii străini şi chinezi. Kangxi, binevoitor faţă de misionari doar cu cîţiva ani mai înainte, este iritat de faptul că iezuiţii, pe care îi consideră în serviciul său, primesc ordine de la Vatican. „Disputa riturilor" se termină în avantajul adversarilor toleranţei, chiar în momentul în caro climatul intelectual şi împrejurările politice vor face poziţia misionarilor şi mai dificilă. Progresele ortodoxiei şi importanţa pe care o capătă ches­tiunile Asiei Centrale în politica generală a im­periului vor face din domnia lui Yongzheng (1723—1735) una din perioadele cel mai puţin favorabile extinderii activităţii misionarilor. Prinţii manciurieni convertiţi la creştinism sînt victime ale persecuţiilor. Simpatiile lui Yong­zheng se îndreaptă spre lamaism, a cărui impor­tanţă politică în această epocă este cunoscută, şi, în general, spre budism; împăratul transformă vechiul său palat Yonghegong în templu lamaist (1732), încurajează reeditarea textelor budiste şi înfiinţează în ultimile zile ale vieţii sale o societate de studii religioase, budiste şi taoiste. Iezuitul Gaubil consemnează cuvintele rostite de împărat la 21 iulie 1727, a doua zi după primirea unei ambasade portugheze: „Dacă aş trimite bonzi în provinciile voastre din Europa, prinţii voştri nu ar îngădui-o".

Compania lui Iisus va fi dizolvată în 1773 prin edictul Dominus ac Redemptor al papei Clement al XlV-lea.

Ca şi la sfîrşitul dinatiei Ming, misionarii îşi datorează întregul lor credit pe lîngă împăraţi cunoştinţelor lor şi lucrărilor lor ştiinţifice, iar uneori şi talentelor lor de pictori şi muzicieni. Aceşti oameni, au înfăptuit, în condiţii dificile, o muncă imensă, ocupîndu-se simultan de însuşirea chinezei şi manciurienei, de relevee şi cercetări astronomice, de pregătirea unor atlasuri, de lucrări geografice, de studii aprofundate de istorie şi cronologie chineze — cronologie care, între altele, repunea în discuţie data potopului —, de tradu­ceri, fără a-şi uita însă apostolatul şi îndatoririle religioase. Veniţi în secolul al XVII-lea din Italia, Portugalia, Spania, ţările flamande, Ger­mania, Franţa, uneori chiar din Europa Centrală, iezuiţii aveau în rîndurile lor, în secolul al XVIII-lea, un număr mai mare de francezi. Politica lui Ludovic al XlV-lea, favorabilă iezuiţilor, le-a asigurat, într-adevăr, o poziţie predominantă după edictul de toleranţă publicat de Kangxi (1692). Primele două misiuni oficiale din timpul domniei Iui Ludovic al XlV-lea — cea dintîi plecată de la La Rochelle în 1687 cu iezuiţii Parrenin, Bouvet şi De Premare, a doua în 1698 (prima călătorie a vasului Amphitrite) — aveau să fie urmate de multe altele. De altfel, Franţa este ţara europeană care a întreţinut relaţiile cele mai strînse cu China secolului al XVIII-lea, aceea în care disputele filozofice provocate de descoperirea Chinei au fost cele mai pasionate.

Lucrările iezuiţilor, care au contribuit, fără îndoială, la accentuarea tendinţelor ştiinţifice ale şcolii Kaozhengxue şi au stimulat cercetările asupra istoriei matematicilor chineze, au fost încurajate de patronajul liberal al împăraţilor, in acelaşi mod ca lucrările desfăşurate în paralel de cărturarii chinezi în domeniul publicaţiilor şi cercetărilor erudite. De aceea, o parte a meritelor lor revine despoţilor luminaţi, care au domnit sub numele dinastice Kangxi şi Qianlong.

_Ii

în afara lucrărilor de astronomie şi matematici iezuiţii s-au ilustrat şi în domeniul cartografici' continuînd o tradiţie care îşi trăgea obîrşia de la Matteo Ricci. Atlasul lui Kangxi, Huang\_u quanlantu, acţiune sugerată de iezuitul Gerbillon este terminat ca urmare a releveelor şi lucrărilor care duraseră din 1707 pînă în 1717. Gravat p_e planşe de aramă în 1718, acest atlas este mai bun decît hărţile contemporane din Europa. Cu Atlasul lui Qianlong, editat în 1769, după relcvee făcute din 1756 pînă în 1759, China se află în epoca Qianlong în fruntea tehnicii cartografice, graţie patronajului imperial, competenţei iezui­ţilor şi excelenţilor lin" colaboratori chinezi. Spirit curios şi deschis, Kangxi se interesează de pictură, arhitectură şi de matematicile occiden­tale. La cererea sa, în 1702 misionarul Antoine Thomas fixează lungimea //'-ului în funcţie de calcularea meridianului terestru, respectiv cu nouăzeci de ani înaintea definirii kilometrului. Pictorul chinez Jiao Bingzhen, autor a 46 de gravuri celebre din Gengzhitu (tablouri reprezen-tînd diverse etape ale muncilor cîmpului şi a prelucrării mătăsii, 1696), studiază perspectiva europeană. în 1676, iezuitul Pereira cîntă din clavecin în prezenţa lui Kangxi şi redactează, cîţiva ani mai tîrziu, în colaborare cu un iezuit italian, primul tratat de muzică europeană care a apărut în China, Liilu zhengyi.

Qianlong a înfrumuseţat în 1747 palatul său de vară, numit Yuanmingyuan, de la nord-vest de Beijing, poruncind să fie construite aici, după sfaturile misionarilor, paviolioane în stil italian şi să fie instalate jeturi de apă. Picturile care servesc la decorarea palatului sînt datorate mi­sionarilor Giuseppe Castiglione şi Jean-Denis Attiret. Acest palat va fi jefuit de trupele franceze şi ars de cele engleze în 1860. înzestrat cu un oarecare talent pentru pictură, Castiglione va rămîne timp de aproape cincizeci de ani, pînă ia moartea sa, în serviciul palatului imperial, pictînd peisaje, portrete, scene de interior, palate şi lucrînd cu pictori chinezi de renume. în cola-

borarc cu Jean-Dcnis Attiret şi cu Jean-Damas-_cene Salusti, el reproduce cele şaisprezece tablouri celebre reprezentînd principalele bătălii clia cam­paniile de la Rîul Iii (Pingdingyili), a căror gra­vare a fost executată la Paris în 1774.

Prin toate aceste contacte intelectuale, ştiin­ţifice şi artistice, China a primit probabil mai înalt decît ne lasă să credem împrumuturile cele mai bine cunoscute.

Odată cu dizolvarea Companiei lui Iisus şi moartea lui Qianlong se termină o epocă în care rolul jucat de misionarii savanţi şi cultivaţi de la curtea din Beijing a fost predominant în ceea ce priveşte raporturile dintre China şi Europa. In epociie următoare, activităţile misionarilor se vor dezvolta într-un context foarte diferit de cel al secolelor al XVII-lea şi al XVIIHea.

227

împrumuturile din China şi reacţiile europene

Sîntem încă departe de a fi reperat şi apreciat cum se cuvine toate consecinţele descoperii Chinei de către europeni, după secolul al XVI-lea. S-ar putea, la urma urmelor, ca ca să fi contribuit mult mai mult decît se crede la formarea lumii moderne. Adevărul este că din epoca de declin şi de umilire pe care a cunoscut-o lumea chineză, interesul pasionat pe care îl suscitaseră în secolul al XVIII-lea instituţiile sociale şi politice, gîndi-rea, tehnicile şi artele Chinei a căzut în desuetu­dine. Occidentul se mîndreşte cu o serie de pro­grese rapide al căror merit înţelege să şi-1 atri­buie în întregime. Poate că însă într-o zi se va emite în legătură cu acest avînt o judecată mai nuanţată.

T-a 18 august 1705, Leibniz scria, într-o scri­soare adresată misionarului Verjus: „Văd că cea mai mare parte a misionarilor voştri sînt destul de înclinaţi să vorbească cu dispreţ despre cunoş­tinţele chinezilor; totuşi, limba şi caracterul lor, felul lor de a trăi, artele şi meşteşugurile lor,


etanşe a navelor. Numeroase plante şi numeroşi arbori, încă necunoscuţi în Europa, au fost importaţi în secolele al XVTI-lea şi al XVIII-lea. O ambasadă rusă din 1675 ceruse ca mai mulţi ingineri chinezi să fie trimişi în Rusia pentru a construi poduri. Variolizarea, practicată în mod curent în China cu începere din secolul al XVI-lea, consta în inocularea în nara pacientului a unei foarte mici cantităţi din conţinutul unei pustiile variolice. Era vorba, chiar înainte de descoperirea în Europa a vaccinării, de aplicarea principiului ei: chinezii căutaseră un mijloc de atenuare a virulenţei virusului. Procedeul, trecînd în Turcia în cursul secolului al XVII-lea, a început să fie cunoscut în Europa la începutul secolului al XVIII-lea. în 1718, Lady Montagu, soţia ambasa­dorului Angliei la Constantinopol, dispusese să fie inoculată după această metodă întreaga ei familie. în 1796, Edward Jenner punea la punct vaccinarea antivariolică. Datelor certe, a căror listă nu este închisă, li se adaugă cele ve­rosimile.

împrumuturile făcute din tradiţii tehnice diferite şi originale pot deveni neaşteptat de fertile, iar acest dispozitiv elementar poate să se dovedească de o importanţă fundamentală. La fel se petrec lucrurile cu tradiţiile intelectuale şi cu instituţiile. Dacă este adevărat că Europa secolului al XVIII-lea s-a pasionat pentru o Chină despre care îşi făcea o imagine falsă şi adesea idealizată — exaltarea a suscitat, printr-o reacţie naturală, denigrarea —, dacă această ţară a servit drept pretext filozofilor în atacurile lor împotriva bisericii şi abuzurilor vechiului regim, cunoaşterea Chinei nu a fost totuşi lipsită de conţinut pozitiv.

Oricare ar fi judecata emisă cu privire la sis­temul politic şi social al Chinei secolului al XvIII-Jea — cultura şi puterea politică erau acolo privilegiul de fapt al unei fracţiuni din societate, întocmai ca şi în societăţile europene burgheze din secolele al XlX-lea şi al XX-lea—, China ignora privilegiile exorbitante acordate

Eurc

s

„ - ■ -wuc n

jncepere de

in J_ucr

F

^luiui al XVttt

Importanţa atribuită agriculturii în China dinastici Oing a inspirai gîndirea fiziocraţilor, a lui F. Ouesnay (1695-1774) şi a prietenilor săi, marchizul de Mirabeau (1715—1789) .şi Dupont de Nemours (1739—1817), care au intro­dus în Occident noţiunea de „ordine naturală" şi au proclamat primatul producţiei agricole în raport cu activităţile meşteşugăreşti, industriale si comerciale, pe care le socoteau sterile din punct de vedere al economiei generale. Prin intermediul fiziocraţilor, concepţiile chineze se vor afla la originea dezvoltării economiei politice.

Sentimentul estetic însuşi a fost influenţat de China. Este cunoscută voga extraordinară pe care au avut-o în Europa secolului al XVIII-lea porţe­lanurile albastre şi albe Kangxi, mobilele şi bibelourile chineze. Moda grădinilor şi arhitec­turii chineze a fost introdusă la Kcw, în apropie­rea Londrei, de către W. Chambers (1726—-1796), China contribuind la modificarea sentimentului european al naturii în sensul urmat de mişcarea romantică.

Toate acestea sînt cunoscute de multă vreme. Ar merita însă ca cercetările să fie reluate, con­tinuate şi extinse pînă la acele influenţe difuze, pînă la acele ipoteze pe care numai o analiză riguroasă le-ar putea transforma în certitudini. De fapt, sugestiile Chinei nu s-au limitat la do­meniile gîndirii politice şi sociale, instituţiilor şi tehnicilor; există temeiuri foarte puternice de a crede că ele au acţionat asupra formării gîndirii ştiinţifice moderne. Or, dacă aceste influenţe chineze se vor dovedi într-o zi reale, ele ar reprezenta un element capital în dosarul nenumă­ratelor dovezi despre solidaritatea civilizaţiilor lumii.

Calitatea „matematică" a scrierii chineze, care u frapase pe persanii secolului al XlV-lea — în lucrarea sa Tezaurul lui 1 l-han cu privire la Ştiinţele din Cathay (131.3), Rashîd al-Dîn consi­deră că scrierea chineză este superioară scrierii arabe în măsura în care ea este independentă de

pronunţie — a atras, de asemenea, atenţia lui Leibniz (1646—1716) şi a stimulat, poate, dezvoltarea logicii matematice în Europa. Fără îndoială, Leibniz va constata destul de repede că sensul caracterelor chineze este departe de a fi univoc, datorită acumulării istorice de semnifica­ţii, variabile în funcţie de contexte. Este însă un fapt cert că una din caracteristicile gîndirii chineze este aceea de a proceda prin manipularea simbolurilor: într-un sens, intuiţia lui Leibniz era justă.

O altă trăsătură particulară şi fundamentală a acestei gîndiri este predominanţa noţiunii de ordine generală şi spontană, în detrimentul noţiunii de acţiune directă şi mecanică. Or, Leibniz, care urmărea cu un viu interes rapoartele iezuiţilor din China şi care s-a aflat în corespon­denţă cu misionarul Grimaldi, înlocuieşte ideea că lumea este o maşină, prin aceea a unui organism constituit dintr-o infinitate de organisme. Departe de a se înscrie în tradiţiile occidentale anterioare, concepţia finală a Monadologiei, cu ierarhia ei de monade şi cu armonia prestabilită a acestora, evocă irezistibil concepţia „neoconfucianistă" despre li, ca principiu imanent de ordin general, care se manifestă la toate nivelurile ansamblului cosmic şi care face ca, în Marele Tot, fiecare fiinţă să posede partea sa de li, cooperînd spontan, fără vreo direcţie ori vreun impuls mecanic, la ordinea universală. Leibniz reuşeşte să soluţioneze opo­ziţia ireductibilă între idealismul teologic şi materialismul atomic, opoziţie care dominase pînă la el întreaga gîndire occidentală, printr-o concepţie care aminteşte de cele îndeobşte larg admise în lumea chineză. Pentru ca gîndirea ştiinţifică modezMiă să se poată dezvolta, trebuia ca Occidentul să renunţe la căutarea realităţii în afara lucrurilor, să abandoneze ideea atît de profund înrădăcinată în tradiţiile lui intelectuale că natura şi fiinţele erau alcătuite dintr-o maşină şi din conducătorul acesteia, dintr-un corp şi un suflet şi să parvină să conceapă, asemenea chine- 232

zilor, că lucrurile conţineau în ele întreaga realitate şi misterele ei cele mai subtile. Leibniz, sinofilul, se află la capătul lanţului de idei care duce pînă la dezvoltările cele mai recente ale gîndirii ştiinţifice. Aceasta este, cel puţin foarte pe scurt, ipoteza emisă de J. Needham, eminent specialist al istoriei ştiinţelor în China, în orice caz, este remarcabil faptul că în ceea ce au ele specific „modern", ştiinţele experimen­tale care iau avînt cu începere din secolul al XVI-lea se potrivesc cu concepţiile chineze (magnetismul, noţiunea de cîmp de forţă, ideea vîrtejurilor corpusculare, ideea propagării prin unde, logica combinatorie, concepţia despre totalitatea organică şi autoreglarea organismelor etc), care lipseau din tradiţia occidentală. Ar fi uimitor ca această conjugare să nu fie decît un joc al întîmplării.
Cartea a 9-a

DE LA DECLIN LA ALIENARE

Prima jumătate a secolului al XlX-lea se carac­terizează printr-o degradare continuă a climatului social, ale cărei cauze multiple nu au fost încă analizate: dezechilibrul finanţelor de stat, care îşi are originea în acea perioadă de cheltuieli nebuneşti care fusese sfîrşitul domniei lui Qian-long, agravarea corupţiei în cercurile conducă­toare şi la nivelul slujbaşilor administraţiei cu începere din epoca lui Heshen, favoritul împăra­tului Oianlong, creşterea demografică continuă pînă la mijlocul secolului al XlX-lea, prea marca extindere a unui imperiu în care populaţiile colo­nizate sînt numeroase şi suferă de pe urma presiu­nii din ce în ce mai puternice a colonizatorilor, deficitul balanţei comerciale cu începere din anii 1820—1825, recesiunea economică, cu atît mai vădită cu cît era urmarea unei perioade de pros­peritate şi euforie. Cauzele diferite ale tensiunii şi dezechilibrului duc în jurul anului 1850 la cea mai formidabilă explozie socială pe care o cunos­cuse lumea chineză. Răscoala taipingilor (1851 1864) şi seria de răscoale care îi fac ecou şi se prelungesc pînă în jurul anului 1875 constituie evenimentul capital al istoriei secolului al XlX-lea. Tresărirea pe care a provocat-o această mare criză socială şi politică în cercurile conducă­toare, efortul necesar pentru a o depăşi, pierderii'¹ şi distrugerile considerabile care au însoţit-o

se află la originea unei întregi serii de transfor­mări: apariţia unui nou personal politic format în cursul războaielor de represiune, slăbirea puterii centrale, declinul economiei. Imperiul restaurat a doua zi după marele război civil nu este acelaşi cu cel care îl precedase.

în acest cantext de declin şi de criză se situează, cu începere din J84O, primele pătrunderi ale puterilor occidentale în China. însă atacurile engleze din anii 1840—1842, legate de contra­banda cu opiu, nu vor căpăta importanţă isto­rică decît ulterior: ele sînt prima manifestare a unei polityjjjfLe intervenţie colonială, ale cărei natură şi obiective se vor modifica pe măsură ce se va dezvolta puterea industrială a naţiunilor occidentale. Războiul civil, efortul de recon­strucţie, dificultăţile Chinei în Asia Centrală facilitează noile acţiuni ale Occidentului în 1857-1860 şi obligă cu atît mai mult pe conducătorii chinezi la o politică de compromis, cu cît ei au mare nevoie de capitaluri şi de ingineri străini în efortul lor de industrializare. Presiunea exte­rioară devine însă din ce în ce mai puternică cu începere din 1870, accentuînd contradicţiile între partizanii concilierii şi partizanii intransigenţei, între moderniştii cu privire la raporturile eu străinii şi tradiţionaliştii ignoranţi în ceea ce priveşte realităţile epocii. în acelaşi timp, rămî-nerea în urmă a Chinei, prea mare şi prea popu­lată pentru ca o mutaţie radicală şi rapidă să fie posibilă, se accentuează în raport cu micile naţiuni a căror dezvoltare industrială se accele­rează. Japonia, care a profitat de izolarea sa relativă pentru a urma modelul ţărilor occiden­tale, zdrobeşte armatele şi flotele chineze în 1894. 1 ratatul de la Shimonoseki deschide o nouă peri­oadă în istoria lumii chineze: aceea a alienării sale.

Capitolul 1 MAREA RECESIUNE

1- Cauzele interne ale declinului

Semnele neliniştitoare ale unei degradări a sfa­tului şi a echilibrului social se produc la sfîr.şi-tul domniei lui Qianlong şi la începutul secolului al XlX-lea. Primele mari răscoale ţărăneşti din epoca Qing încep în 1795 în nord-vest şi în Henan. în acelaşi an în care se răscoală băştinaşii din Hunan şi clin Guizhcm şi în care pe coastele Guangdongului şi Fujianului reînvie pirateria. La siîrşitul secolului al XVIII-lea se constata că domnia glorioasă a lui Oianlong a fost o epocă de nepăsare, în care rezervele publice au fost risi­pite fără socoteală. Curtea şi statul au trăit peste posibilităţi şi corupţia, favorizată de centrali­zarea puterii în mîinile împăratului şi de influenţa dăunătoare a favoritului său Heshen, nu a mai cunoscut margini cu începere din 1775. Guvernul, înşelat de rapoarte false, este slab informat des­pre situaţia din provincii şi despre evoluţia reală a campaniilor militare. în timp ce primii împă­raţi ai dinastiei Qing se arătaseră cu deosebire economi (Kangxi, se spune, nu a cheltuit pen­tru curte, în 36 de ani de domnie, cît cheltuiau într-un an ultimii suverani ai dinastiei Ming), cheltuielile aristocraţiei manciuriene şi ale curţii se umflă fără de măsură în a doua jumătate a domniei lui Oianlong. Războaiele îndepărtate, reprimarea dificilă a răscoalelor băştinaşilor şi 239 musulmanilor, largheţea împăratului sfîrşesc prin &

epuiza tezaurul public în ultimii ani ai secolu­lui al XVIII-lea. Urmaşii lui Qianlong, care _se vor mărgini să cîrtească în legătură cu cheltu­ielile de la curte, nu vor reuşi să redreseze situa­ţia: în timp ce rezervele de stat se ridicau la 60 de milioane de Hang sub domnia lui Yongzheng (1723—1736), epocă în care masa monetară era cu mult mai puţin importantă, ele nu vor depăşi 9 milioane de Hang în 1850, în ajunul formida­bilei insurecţii a taipingilor. Aceşti împăraţi nu vor reuşi, de asemenea, nici să frîneze corupţia si slăbirea armatelor manciuriene, acele Steaguri care, pe vremea celei mai mari puteri a lor, impuseseră suzeranitatea Chinei unei părţi atît de mari a Asiei.

Euforia care pare să fi pus stăpînire pe China în cursul celei mai mari părţi a secolului al XVIII-lea a avut, fără îndoială pe termen lung, efecte nefaste. Ea a provocat, probabil, un fel de som­nolenţă, atît în domeniul politic, în care a permis întărirea autoritarismului paternalist al puterii manciuriene, cît şi în domeniile social şi econo­mic. Se întîmplă însă ceva şi mai grav: totul se petrecea ca şi cum sistemul politic şi adminis­trativ, tehnicile de producţie şi practicile comer­ciale, care răspundeau necesităţilor unui stat mai puţin întins şi mai puţin populat, deveniseră inadecvate într-un imperiu care avea sub con­trolul său teritorii imense şi a cărui populaţie pare să se fi triplat aproape în decurs de un secol. Avmtul demografic, care suscitase în secolul al XVIII-lea o expansiune atît de remarcabilă, pă­rea să exercite efecte inverse asupra economiei Chinei din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Economia îşi pierde suflul în momentul în care puseul demografic îşi continuă lansarea. Dacă este să dăm crezare recensămintelor, care în epoca Qing sînt printre cele mai exacte din istorie, populaţia imperiului a sporit cu 100 milioane de indivizi între 1802 şi 1834, dată la care Minis­terul de Finanţe, care controla recensămintele, anunţă că imperiul numără peste -100 milioane de locuitori.

a. ocuomiui al XlX-lea, este deci una dificilă, agravată de deteriorarea statului si de creşterea continuă a populaţiei. Răscoalele ţărăneşti, inspirate de secta Lotusul alb (Bailian-jiao) nu vor fi anihilate decît în 1803. O resurec­ţie a acetei mişcări se va produce însă cîţiva ani mai tîrziu: noi tulburări izbucnesc în bazinul inferior al Fluviului Galben, în Henan, Hebei si în Shandong, cu începere din 1811. Insurgenţii care aparţin sectei Ordinii cereşti (Tianlijiao), avatar al Lotusului alb, îşi găsesc complicităţi la curte, în rîndurile înalţilor funcţionari ne­mulţumiţi de politica de austeritate a împăra­tului Jiaqing şi obişnuiţi, sub Qianlong, să ducă o viaţă pe picior mare. în 1813 izbucneşte la Beijing un complot organizat în legătură cti insur­genţii, însă eşuează în momentul în care palatul imperial trebuie să fie luat cu asalt. în provincie răscoala este zdrobită un an mai tîrziu.

Dacă răscoalele Bailianjiao au putut să fie înă­buşite, cauzele înseşi ale agitaţiei ţărăneşti nu au putut fi însă suprimate: lipsa de pămînturi, care persistă în pofida defrişărilor şi extinderii noilor culturi (porumb, cartof dulce, arahide), creşterea poverilor fiscale de tot felul, deprecierea monedei de cupru în raport cu argintul, care începe să fie tot mai rar după ce importurile de metal american scad, prăbuşirea rentei funciare legată de ridi­carea rapidă a preţului pămînturilor, concentra­rea pămînturilor în folosul cîtorva proprietari bogaţi (mai ales în sud) şi transformarea concomi­tentă a micilor gospodari în muncitori agricoli sînt cauzele unei tensiuni permanente în lumea rurală.

Fără a provoca răscoale atît de grave ca cele

pe care le cunoscuse China de Nord-Vest între

1796 şi 1804, agitaţia ţărănească nu va înceta

în cursul întregii prime jumătăţi a secolului al

XlX-lea. Răscoale sînt semnalate in toate pro- # 24]

vinciile şi, pentru prima oară, în cele din China de Sud. Una din cele mai mari are loc în 1832— 1833, în regiunile muntoase de la hotarele Hunanului şi Guangxiului. Climatul este favo­rabil extinderii brigandajului şi dezvoltării socie­tăţilor secrete, un fel de confrerii religioase ai căror membri sînt legaţi prin jurămînt şi se con­sideră rude apropiate. în prima jumătate a seco­lului al XlX-lea prinde rădăcini în China de Sud societatea secretă cunoscută sub numele de Triada (Senhehui sau Tiandihui) şi foarte numeroasele ei ramificaţii.

Totodată, controlul asupra populaţiilor băşti­naşe din sud şi din teritoriile în majoritate musulmane din vestul Xinjiangului rămîne în continuare tot atît de precar şi de dificil. Tibe-tanii din Kokonor se ridică în 1807 împotriva administraţiei sino-manciuriene, iar populaţia yao din Guizhou — în 1833. Musulmanii din Xinjiangul de Vest, conduşi de un turc khwadja, pe nume Jehangir, se declară separaţi de imperiu în 1825; oazele Kashgar şi Yarkand nu vor fi cucerite decît în 1828, după o campanie de trei ani.

Dezechilibrul balanţei comerţului exterior, provocat de importurile de opiu, se va adăuga la dificultăţile unui imperiu deja ameninţat din pricina atîtor cauze de slăbiciune şi ale cărui cer­curi conducătoare erau divizate.

2. Contrabanda şi piraterie

Importul de produse finite în ţările lipsite de industrii şi colonizate marchează o cotitură în istoria supunerii de către naţiunile bogate a ţinu­turilor ce formează astăzi lumea a treia. însă această cotitură nu s-a produs decît la sfîrşitul secolului al XlX-lea, odată cu dezvoltarea pro­ducţiei mecanizate. Compania Indiilor Orientale lEast India Company), care obţinuse monopolul comerţului cu Guangzhouul în 1786, aduce în ■^Una, în jurul anului 1800, unele ţesături de bum-
bac şi de lînă din Yorkshire. însă ţesăturile en­gleze, care găsesc uşor cumpărători în India se vînd greu în China, deoarece aici producţia de bumbac este foarte dezvoltată şi face faţă tuturor nevoilor. Ea nu va fi ameninţată decît în ultimii ani ai secolului al XlX-lea, de către importurile masive de ţesături de bumbac americane. De aceea compania engleză nu obţine cea mai mare parte a beneficiilor sale din vînzarea produselor finite ci din contrabanda cu un drog a cărui mare valoare şi volum mic face din avontura pe care o reprezintă fiecare călătorie în China o operaţie foarte rentabilă.

Deficitul balanţei comerciale

Opiul, care nu va începe să fie cultivat în China pe mari suprafeţe dccît la începutul secolului al XX-lea, era cunoscut aici de la sîî,şitul dinastiei Ming. Semnalat la sfîrşitul secolului al XVI-lea de Li Shizhen în tratatul său celebru ele farmaco­logie, Bencao gangmu, într-o transcriere a ter­menului arab afyun, el este adus în Fujian în secolul al XVII-lea de către portughezi. Impor­turile, care ating în jur de 200 de lăzi pe an la începutul secolului următor, fac din 1729 obiec­tul unei interdicţii oficiale. Interdicţia este ex­tinsă la întregul imperiu în 1731. Insă cultura opiului progresează cu începere de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, după ocuparea Indiei de către englezi. Compania Indiilor Orientale dobîn-deşte primele sale drepturi teritoriale în Bengal în 1757, extinzîndu-le în Bihar în 1765. în 1773, ea pune mîna pe monopolul contrabandei cu opiu în China şi dezvoltă cultura macului mai întîi în Bengal, apoi în Malwa (India Centrală). Din 1810, 4 000 pînă la 5 000 de lăzi (fiecare con-ţinînd în jur de 65 de kg de drog) sînt aduse la Guangzhou, importurile crescînd rapid, în pofida tuturor interdicţiilor guvernului chinez, care se înmulţesc cu începere de la sfîrşitul secolului ;d XVIII-lea (1796, 1813, 1814, 1839, IS59).

orturile de opiu în China în cursul secolului al XlX-lea

Ani	Număr di' lăzi
isi7- îsw	-1 22.S (medie)
1820	-) IAA (în jur de 5000?)
1821	5 959
1823	y o;î
1326- 1S2S	12 85 1 (medic)
mo	1() 257
1830	19 956
1836 (către)	30 000 (in jur de)
18 3S	40 000 (cel puţin)
1850 (către)	68 000
1873	96 000
1893	Importurile încep să scadă, ca urinare
	a creşterii preţurilor
1917	Importurile încetează complet: opiul
	este produs în China în cantităţi
	suficiente pentru a acoperi toate
	nevoile.

fie 13

XIX. Importurile de opiu în China

în 1816, East India Company, al cărei mono­pol va fi în curînd concurat de comerţul liber (compania va fi desfinţată în 1833), ia hotărîrea d^e a dezvolta în mod sistematic acest comerţ fructuos. Importulile de opiu, provenind din , 43 posesiunile engleze din India (Bengal şi apoi

Malwa) şi din Turcia (într-o mult mai mică mă­sură), nu vor înceta să crească rapid cu începere din jurul anului 1820 şi în cursul întregului secol al XlX-lea. Vînzarea drogului va constitui timp de peste şaizeci de ani principala sursă de venituri a imperiului britanic al Indiilor în re­laţiile sale cu China. Graţie opiului, comerţul englez în China va evita să fie deficitar în cursul perioadei date.

Creşterea bruscă a importurilor în anii caic preced „războiul opiului" este certă şi explică neliniştea autorităţilor chineze şi guvernului de la Beijing. De fapt, independent de ravagiile fizice şi intelectuale pe care le antrenează folo­sirea drogului de cătft adepţii lui — aceştia sînt cel mai adesea mici funcţionari locali, slujbaşi ai yamen-elor — , contrabanda cu opiu are grave efecte morale, politice şi economice. Ea creează în Guangdong, în ajunul incidentelor războiului opiului (1839-1842), o situaţie inextricabilă, care nu poate fi clarificată decît prin măsuri draconice, datorită reţelei de complicităţi care s-a ţesut la toate nivelurile, între luntraşi, piraţi contra­bandişti, transportori, traficanţi, slujbaşi ai ad­ministraţiei şi funcţionari de toate gradele. Con­trabanda extinde şi agravează corupţia. Pe de altă parte — şi aceasta a incitat, fără îndoială, cel mai mult guvernul central să reacţioneze —, această contrabandă subminează economia chi­neză slăbită de războaiele de la sfârşitul secolului al XVUI-lea şi de presiunea demografică. Im­porturile de opiu provoacă în jurul anilor 1820-1825 dezechilibrul brusc al balanţei comerţului exterior. Excedentar pînă atunci pentru China, el devine deficitar cu începere din această epocă. Vînzarea opiului în China nu mai poate fi com­pensată prin cumpărăturile de produse chineze, care au continuat totuşi să sporească de la sfîr-şitul secolului al XVIII-lea. Principalul dintre aceste produse este ceaiul, obiect de importante

245

schimburi comerciale în interiorul Asiei, înce-pînd cu epoca dinastiilor Song şi Yuan. Răspân­direa sa în Europa, cu începere din jurul anului 1730, explică sporirea continuă a cumpărăturilor (mai ales după anii 1760-1770); de la 12 700 tone în jurul anului 1720, ele ajung la 360 000 către 1830. Această importantă mişcare comercială are, desigur, repercusiuni în China: extinderea plan­taţiilor de ceai (în principal în Guangdong, Jiângxi şi Anhui, însă şi în Fujian, Zhejiang, Jiangsu şi Hunan), organizarea fabricaţiei şi comerţului cu ceai. Celelalte produse ocupă un loc mai puţin important în exporturile către Europa, însă progresele lor nu sînt mai puţin evidente: cumpărăturile de mătăsuri cresc de la 1 200 de piculi în jurul anului 1750, la 6 400 către 1830; cumpărăturile de ţesături fine de bumbac cunoscute în Europa sub numele de „nankin", cresc de la 338 000 bucăţi în 1785-1791 la 1415 000 bucăţi în 18H-1820.

Avîntul comerţului chinez nu este totuşi su­ficient pentru a reduce deficitul pe care îl pro­voacă contrabanda de opiu.

la

între 1800 şi 1820, în China intraseră 10 milioane de Hang de argint. între 1831 şi 1833, ies din China 10 milioane de Hang. Şi, graţie, „trata­telor" care vor fi pe rînd impuse Chinei, această scurgere de argint chinez, care se datorează în esenţă cumpărării de opiu, nu va înceta în cursul secolului al XIX~lea (la sfîrşitul acestui secol, opiul va reprezenta încă 30% din importuri). în timpul războiului taipingilor (1851-1864), cînd grosul schimburilor comerciale se făcea la Shanghai, 30 de milioane de Hang vor părăsi numai portul Guangzhou. Dacă, datorită reformei adminis­traţiei sării care intervine cu începere din 1832, deficitul trezoreriei a putut fi totuşi redus, creş­terea populaţiei şi absenţa de noi resurse sfîr-Şesc prin a duce la creşterea preţurilor şi la o pauperizare generală. Statul nu poate însă asista

scurgerea monedei sale fără a întreprinde

Primul „război" al opiului

Cercurile conducătoare şi-au dat dintr-odată seama de pericolul şi de dificultăţile pe care le prezenta o politică de prohibiţie sistematică. De aici nehotărîrea aparentă a puterii centrale şi deza­cordurile în ceea ce priveşte măsurile de între­prins. Trei tendinţe ies la iveală la Beijing. Unii consilieri sînt partizani ai măsurilor radicale de interdicţie, alţii preconizează un fel de lega­lizare a importurilor de opiu, alţii, în sfîrşit, apreciind că restricţiile legale antrenează nenoro­ciri mai rele decît răul însuşi, gîndesc că lipsa oricărei reglementări ar priva comerţul clan­destin cu opiu de principalul său interes. în momentul în care importurile sporesc rapid, Xu Naiji propune, în 1836, pentru a opri scurgerea banilor în afara Chinei şi a creşte veniturile sta­tului, ca intrările de opiu să fie afectate de o taxă ridicată şi ca străinilor să li se impună obligaţia de a cumpăra în contrapartidă produse chineze (mătăsuri, pături de bumbac, ceai, porţelean etc). însă cei care triumfă, trei ani mai tîrziu, împreună cu Lin Zexu (1785-1850), sînt partizanii prohibiţiei totale, poate şi da­torită faptului că pericolul devine mai grav. Trimis la Guangzhou în 1839, Lin Zexu dispune confiscarea a 20 000 de lăzi de opiu şi dă ordin negustorilor britanici să o şteargă în cel mai scurt timp. în climatul exploziv pe care îl creează aceste măsuri extreme, englezii rispostează prin acte de piraterie la gura Zhujiangului (Fluviul Perlelor), apoi pe coastele Zhejiangului, unde ocupă Dinghai, insulă mare din arhipelagul Zhoushan (Chusan); mai la nord ei ameninţă portul Tianjin. însă China nu cedează. Atacurile engleze sînt reluate în 1841, după sosirea de întă-rituri: străinii atacă din nou forturile de pe Zhujiang, ocupă Xiamen (Amoy), Ningbo, din nou Dinghai, ameninţă oraşul Hangzhou şi valea inferioară a Yangziului, unde flota engleză p&" trunde pînă la Nanjing. Pentru a pune capăt acestei stări, guvernul chinez acceptă să înceapă nego-

cicri, şi în 1842 se încheie celebrul tratat de la jirig, ale cărui efecte pe termen lung vor fi mai grave decît le-au prevăzut negociatorii inezi. în optica lor, atacurile englezilor se înscriu, evident, într-o perspectivă istorică, care _eSte aceea a actelor de piraterie comise de popu­laţiile străine şi a incursiunilor nomazilor, dor­nici de a li se deschide pieţe la porţile Chinei. Atacurile piraţilor japonezi şi cele ale lui Coxinga ameninţaseră provinciile de coastă şi Yangziul inferior într-un mod mult mai grav decît atacurile engleze din anii 1840-1842, iar unele incursiuni din stepă fuseseră, de asemenea, mult mai devas­tatoare.. Trupele engleze care atacă Guangzhouul în 1841 nu au decît un efectiv de 2 400 de oameni şi întăririle pe care le primesc în anul următor nu depăşesc cîteva mii de oameni. La urma ur­melor, drepturile cedate agresorilor nu sînt deloc proporţionale cu pericolul pe care-1 repre­zentau : slăbiciunea Chinei în epoca primului război al opiului nu rezidă atît în caracterul desuet al artileriei sale (oameni de stepă, manciu-rienii nu purtaseră nici un interes armelor de foc, iar eforturile făcute la sfîrşitul dinastiei Ming în domeniul artileriei nu fuseseră con­tinuate), în lipsa de combativitate şi indisci­plina trupelor imperiale, cît şi în starea sa poli­tică şi în boala socială care se va traduce curînd în formidabila răscoală a taipingilor. Corupţia, neputinţa unei administraţii care se ocupa de fleacuri şi suferea de un exces de reglementări, centralizarea excesivă a imperiului şi, în acelaşi timp, lipsa de coordonare, prea marile distanţe (Guangzhou este la peste 2 000 de km de Beijing), care fac ca hotărîrile să nu fie adoptate la Beijing decît cu mare întîrziere — iată, fără îndoială, cauzele principale ale slăbiciunii imperiului. Dacă guvernul Qing sfîrşeşte prin a capitula, aceasta s-a întîmplat pentru că el era deja ezitant Şi divizat în ceea ce priveşte conduita de urmat, chiar înainte ca atacurile engleze să fi început, însuşi împăratul Daoguang este prost informat, nehotărît, avar cu banii statului. Trimisul său
la Guangzhou acceptă în 1841, cu de la sine putere şi fără a aştepta acordul Beijingului retragerea trupelor chineze şi vărsarea unei des­păgubiri de 6 milioane de Hang de argint engle-zilor. Convins la început de Lin Zexu, partizan al fermităţii, Daoguang înclină mai tîrziu spre un compromis, apoi, în 1841 se decide să reia ofensiva. Eforturile pentru a rezista străinilor nu smt totuşi neglijabile: sînt turnate tunuri sînt construite nave de război cu roţi paletate, a căror tradiţie îşi are obîrşia în epoca Song, por­turile sînt blocate. Mai mult, în 1841 se constituie miliţii ţărăneşti în regiunea Guangzhou, care reprimă cu succes furturile de alimente, practi­cate de soldaţii englezi. însă miliţiile, care ar fi putut fi unul din mijloacele cele mai eficace în combaterea pătrunderii străine din secolul al XlX-lea, erau rău văzute de administraţie şi de guvern, care se temeau ca ele să nu întoarcă armele împotriva regimului.

249

Tratatul de la Nanjing pune capăt provizoriu dificultăţilor. China cedează Marii Britanii mica insulă Xianggang (Hongkong) şi îi varsă o „despăgubire" de 21 milioane de dolari argint, acceptă să deschidă comerţului — cu alte cuvinte îndeosebi importurilor de opiu — porturile Xia-men, Shanghai şi N^jyjbo, în afară de Guangzhou-China acceptă, totodată, să suprime monopolul Cohong (Gonghang), termen care desemna, din 1720, asociaţia oficială a negustorilor din Guang­zhou. Această asociaţie reglementa, în acord cu administraţia, ansamblul operaţiunilor comer­ciale cu străinătatea (Asia de Sud-Est, Oceanul Indian, Europa), din care o parte importantă era asigurată de corăbiile chineze. Tratatului adiţional din 1843 îi sînt încorporate primele drepturi de extrateritorialitate (cetăţenii bri­tanici scapă de sub jurisdicţia chineză) şi clauza naţiunii celei mai favorizate (orice avantaj cîş-tigat de alte naţiuni va fi extins automat şi la Marea Britanie). Jurisdicţia consulară şi crearea

primelor concesiuni (zujie) deschid cele dintîi breşe care vor permite naţiunilor occidentale, gratie progreselor puterii lor militare şi econo­mice, să exercite asupra Chinei o ascendenţă clin _ce în ce mai puternică şi să-i limiteze în continuare independenţa şi suveranitatea.

Problemele monefare

Conflictele provocate de contrabanda cu opiu şi efectele imediate ale importurilor de drog, al căror volum nu va înceta să crească din 1820 pînă în ajunul războiului sino-japonez din 1894, nu trebuie să ne facă să uităm acţiunea lor, mai puţin vizibilă şi totuşi foarte profundă, asupra economiei şi asupra monedei chineze.

Istoria argintului în Asia Orientală nu a făcut încă obiectul unor studii aprofundate. Totuşi, folosirea acestui metal ca mijloc de plată, care s-a menţinut în China pînă în plină epocă repu blicană (1912-1949), a fost, fără îndoială, unul-din factorii importanţi ai degradării economiei chineze cu începere din momentul în care această economie s-a găsit în concurenţă cu economiile ce operau cu monedă de aur, de care ea a devenit din ce în ce mai dependentă. în timp ce atracţia aurului părea să fi fost una dintre cauzele de­terminante ale marilor expansiuni maritime din Europa pînă în India şi America, raritatea aces­tui metal în Asia Orientală, în afară de Japonia, Şi, fără îndoială, o noţiune de valoare specifică lumii chineze, ca şi predominanţa în China a economiei etatiste asupra economiei mercan­tile explică o absenţă generală a poftei nemăsurate de metale preţioase. Argintul s-a impus în China ca mijloc de plată, paralel cu monedele de aramă, doar în măsura în care el era relativ abundent Şi de o valoare stabilă, spre deosebire de banii de hîrtie. Folosirea lui devine generală în seco­lele al XV-lea- al XVI-lea şi importurile pro-

venind din America sporesc volumul argintului în circulaţie în Guangdong şi în Fu jian în _a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Către 156-3 dolarul sau pesoul de argint mexican, turnai în mari cantităţi în America Centrală şi în Ame­rica de Sud, apare la Guangzhou şi la Fuzhou, iar folosirea lor va supravieţui pînă în epoca con­temporană.

iJar în timp ce cantitatea de argint sporeşte, făcînd dovada îmbogăţirii constante a Chinei între sfîrşitul secolului al XVI-lea şi sfîrşitul secolului al XVIII-lea, valoarea argintului nu a încetat să scadă în raport cu cea a aurului. în vreme ce, la sfîrşitul secolului al XVI-lea, argintul îşi păstrează valoarea ridicată pe care pare să o fi avut în toată epoca în care Japonia a rămas în Asia Orientală principalul exportator de metale preţioase (raportul între aur şi argint era atunci de 1 la 4), el se depreciază cu începere din jurul anului 1575. In 1635, liang-nl de aur valorează deja 10 Hang de argint. Răsturnarea balanţei comerciale a Chinei către 1820-3S25 coincide cu începutul unei noi scăderi a valorii s "intului pe piaţa internaţională, ceea ce pre­cipită adoptarea etalomilui-aur de către puterile occidentale- în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, chiar în momentul în care economia chineză are cel mai mult de suferit din cauza concurenţei lor comerciale, ca şi din cauza des­păgubirilor de război impuse Chinei de către agresorii ei. în 1887, liang-nl de argint valorează 1,20 dolari americani. în 1902, el nu va valora mai mult de 0,62 din acelaşi dolar.

în acelaşi timp în care moneda chineză se de­preciază pe piaţa mondială argintul nu încetează să părăsească China în mari cantităţi în cursul secolului al XlX-lea. în pofida unei scăderi a preţurilor opiului (lada vîndută cu 1 000-2 000 do­lari mexicani înainte de 1821 nu mai valorează decît 700 pînă la 1000 de dolari după 1838), valoarea argintului, al cărui export nu scade, 25^fc 51

creste în China în detrimentul monedei de aramă, după cum o indică tabloul următor: