James Clavell

Yabu îi spuse adevărul, ocolind doar faptul că Naga fusese manipulat de Omi.

— Şi barbarul meu? Cum se poartă Anjin san?

— Bine. Foarte bine.

Yabu îi povesti despre încercarea de seppuku din prima seară şi cum îl supusese el atât de abil pe Anjin san, în folosul lor, al amândurora.

— A fost foarte înţelept, spuse Toranaga încet. Nu m aş fi gândit niciodată că va încerca să şi facă seppuku. Foarte interesant.

— A fost norocos că i am spus lui Omi să fie gata.

— Da.

Nerăbdător, Yabu aşteptă ca Toranaga să spună mai mult, dar acesta rămase tăcut.

— Vestea pe care ţi am trimis o despre seniorul Ito, care a devenit regent, spuse Yabu într un târziu. Aflase şi despre asta înainte de a ţi da de ştire?

Toranaga nu răspunse imediat.

— Auzisem zvonuri. Seniorul Ito este o alegere perfectă pentru Ishido. Sărmanul neghiob, i a făcut întotdeauna plăcere să fie dus de nas când îl avea înfipt în dosul altcuiva. O să facă o pereche potrivită.

— Votul său te va distruge.

— Fără îndoială. Dacă o să fie vreun Consiliu.

— A, deci ai un plan?

— Întotdeauna am un plan, sau planuri, nu ştiai? Dar tu, ce plan ai, aliatule? Dacă vrei să pleci, pleci. Dacă vrei să rămâi, rămâi. Alege.

Porni mai departe.
***
Mariko îi înmână lui Toranaga un sul acoperit cu un scris mărunt.

— Aici este totul? întrebă.

— Da, Alteţă, răspunse, displăcându i aerul închis al cabinei şi faptul că se afla din nou la bordul galerei, chiar şi ancorată la chei. Multe dintre cele ce sunt în manualul de război se vor repeta, dar am făcut note în fiecare seară, şi am scris totul aşa cum s a întâmplat, sau am încercat. Este aproape ca un jurnal a ceea ce s a spus şi s a întâmplat de când aţi plecat.

— Bine. L a mai citit altcineva?

— Nu, din câte ştiu eu. Îşi flutură evantaiul ca să se răcorească. Concubina lui Anjin san şi servitorii m au văzut scriindu l, dar l am ţinut încuiat.

— Tu ce părere ai?

Mariko şovăi. Îşi plimbă privirile prin cabină şi peste hublourile închise.

Toranaga spuse:

— La bord sunt numai oamenii mei şi nu e nimeni sub punte. În afară de noi.

— Da, Alteţă. Dar mi am amintit că Anjin san spunea că nu există taine la bordul unei nave. Îmi cer iertare. Se gândi o clipă, apoi spuse cu voce sigură. Regimentul de muschete va câştiga o bătălie. Barbarii ar putea să ne distrugă dacă debarcă cu trupe numeroase, cu puşti şi tunuri. Trebuie să aveţi o flotă barbară. Până acum cunoştinţele lui Anjin san s au dovedit de o atât de mare valoare încât ar trebui ţinute secrete, doar pentru urechile voastre. În alte mâini cunoştinţele lui ar putea fi un pericol de moarte pentru voi.

— Cine a mai învăţat ceva de la el?

— Yabu san ştie mult, dar Omi san şi mai mult. Prinde mult mai repede. Igurashi san, Naga san şi trupele desigur că înţeleg strategia, dar nu detaliile amănunţite şi nici una dintre cunoştinţele politice sau de ordin general ale lui Anjin san. Eu, mai mult decât toţi. Am notat tot ce a spus el, ce a întrebat sau despre ce a vorbit, Alteţă. Cât de bine am putut. Desigur că ne a spus numai despre unele lucruri. Dar aria cunoştinţelor lui este vastă, iar memoria lui aproape de perfecţiune. Cu răbdare, poate să ne ofere o imagine exactă despre lume, obiceiurile şi pericolele ei. Dacă spune adevărul.

— Îl spune?

— Cred că da.

— Care este părerea ta despre Yabu?

— Yabu san este un om violent, şi lipsit de scrupule. Pentru el nu au preţ decât propriile lui interese. Datoria, credinţa, tradiţia, nu înseamnă nimic pentru el. Mintea lui are sclipiri de mare pătrundere, uneori uluitoare. Este în egală măsură primejdios ca aliat sau ca inamic.

— Numai calităţi lăudabile. Ce ai de spus împotriva lui?

— E un administrator prost. Ţăranii lui s ar răscula dacă ar avea arme.

— De ce?

— Pune dări înrobitoare. Ilegale. Ia 75 de părţi din fiecare produs, orez, peşte. A început să pună taxa pe cap de om, pe pământ, pe bărci. Fiecare vânzare, fiecare butoi de saké, totul este dijmuit în Izu.

— Poate ar trebui să l angajez pe el, sau pe vechilul lui, pentru Kwanto. Bine, ce face aici e treaba lui, ţăranii n o să aibă niciodată arme, aşa că n avem de ce să ne îngrijorăm. Aş putea totuşi folosi locul acesta ca bază, dacă va fi nevoie.

— Dar, Alteţă, legea spune că şaizeci de părţi este limita.

— A fost limita legală. Taiko a dat legea asta, dar el e mort. Ce altceva mai poţi să spui despre el?

— Mănâncă puţin, sănătatea lui pare bună, dar Suwo, masorul, crede că are necazuri cu rinichii. Are câteva obiceiuri ciudate. Şi îi povesti despre Noaptea cu Urlete.

— Cine ţi a spus despre asta?

— Suwo. Şi de asemenea soţia lui Omi san şi mama lui.

— Tatăl lui Yabu obişnuia şi el să şi fiarbă duşmanii. Pierdere de vreme. Dar pot să înţeleg nevoia lui de a o face din când în când. Nepotul lui, Omi?

— E o minte pătrunzătoare, foarte înţelept. Pe deplin credincios unchiului său. Un vasal foarte capabil şi demn de apreciere.

— Familia lui?

— Mama lui e aspră cu Midori, soţia lui, atât cât trebuie. Soţia lui este samurai; blândă, puternică şi foarte bună. Toţi îi sunt vasali credin­cioşi lui Yabu san. Acum Omi san nu are concubină, deşi Kiku, cea mai cunoscută curtezană din Izu, este aproape ca o concubină. Dacă ar putea să i cumpere contractul, cred că ar aduce o în casa sa.

— M ar ajuta împotriva lui Yabu, dacă aş avea nevoie de asta?

Ea cântări întrebarea, apoi clătină capul.

— Nu, Alteţă. Nu cred. Cred că este vasalul unchiului său.

— Naga?

— Este un samurai cât se poate de bun. A înţeles deîndată că Jozen san şi oamenii lui însemnau primejdie pentru domnia voastră, şi a încurcat lucrurile aşa fel până când ai putut să fii întrebat. Oricât de mult urăşte batalionul de muschete, îşi instruieşte companiile din greu, ca să le facă perfecte.

— Cred că s a lăsat prostit să fie păpuşa lui Yabu.

Ea şi aranjă în tăcere o cută a chimonoului.

Toranaga îşi făcu vânt cu evantaiul.

— Acum, Anjin san.

Aştepta întrebarea, şi acum, că fusese pusă toate, observaţiile înţelepte pe care era pregătită să i le înfăţişeze dispăruseră din cap.

— Ei bine?

— Trebuie să judecaţi după raport, Alteţă. În unele lucruri nu poate fi înţeles. Desigur, educaţia, tradiţiile şi datinile lui n au nimic comun cu ale noastre. Este foarte complicat şi dincolo de înţelegerea mea. La început era foarte deschis. Dar de când a încercat să şi facă seppuku, s a schimbat. E mai ascuns.

Îi povesti ce spusese Omi şi ce făcuse în acea primă noapte. Şi despre făgăduiala lui Yabu.

— A, Omi l a oprit, nu Yabu san?

— Da.

— Şi Yabu a urmat sfatul lui Omi?

— Întocmai, Alteţă.

— Deci Omi este sfetnicul. Interesant. Dar desigur că Anjin san nu se aşteaptă ca Yabu să şi ţină făgăduiala?

— Ba da, până la capăt.

Toranaga râse.

— Cât de copilăresc.

— Conştiinţa creştină este adânc înrădăcinată în el, îmi pare rău. Nu poate scăpa de karma lui din care o parte e aceea că poate fi manevrat folosindu ne de ura lui pentru moartea sau morţile a ceea ce el numeşte nevinovaţi. Chiar şi moartea lui Jozen la afectat adânc. Multe nopţi după acea somnul lui a fost tulburat şi multe zile abia de a vorbit cu câte cineva.

— Conştiinţa asta se găseşte la toţi barbarii?

— Nu, deşi ar trebui să fie la toţi barbarii creştini.

— Ar putea să şi o piardă?

— Nu cred. Dar este tot atât de neajutorat ca şi un copil cât timp o are.

— Concubina lui?

Ea i povesti totul.

— Bine. Era mulţumit că alegerea sa, Fujiko şi planul, mersese atât de bine. Foarte bine. A făcut bine în privinţa pistoalelor. Ce poţi să mi spui despre obiceiurile lui?

— Cele mai multe obişnuite. Afară doar de o uimitoare stânjeneală în privinţa lucrurilor legate de împărţitul pernei şi o ciudată reţinere de a discuta toate lucrurile fireşti ale trupului. Îi povesti deasemenea, despre neobişnuita lui nevoie de singurătate, şi despre groaznicele lui gusturi în ale mâncării. In cele mai multe privinţe este atent, înţelegător, ager, un elev silitor şi foarte curios în tot ceea ce ţine de noi şi de obiceiurile noastre. E totul în raportul meu, dar, pe scurt, i am explicat câte ceva din felul nostru de viaţă, câte puţin despre noi şi istoria noastră, despre Taiko şi despre problemele care frământă împărăţia acum.

— A, şi despre Moştenitor?

— Da, alteţă. Am greşit?

— Nu. Ţi s a spus să l pregăteşti. Cum stă cu japoneza?

— Foarte bine. Cu timpul, va vorbi limba noastră destul de bine. Este un elev bun, Alteţă.

— Împărţitul pernei?

— Cu una dintre slujnice, spuse deîndată.

— El a ales o?

— Concubina i a trimis o.

— Şi?

— A fost deopotrivă de mulţumitor pentru amândoi, am înţeles.

— Ah, atunci ea n a întâmpinat nici o dificultate.

— Nu, Alteţă.

— Dar el e bine înzestrat?

— Fata, a zis, "o, da, foarte". "Cu prisosinţă" au fost cuvintele ei.

— Minunat. Măcar în asta karma lui e bună. Ăsta e necazul cu o mulţime de bărbaţi, şi Yabu unul dintre ei. Kiyama altul! Suliţă mică, mare nefericire să te naşti cu o suliţă mică. Mare nefericire, da.

Aruncă o privire sulului, apoi îşi închise evantaiul cu o pocnitură.

— Şi tu, Mariko san? Cum o duci?

— Bine, mulţumesc, Alteţă. Sunt foarte mulţumită să vă văd arătând atât de bine. Pot să vă felicit pentru naşterea nepotului dum­neavoastră?

— Da, mulţumesc! Sunt mulţumit, da. Băiatul e bine făcut, şi pare sănătos.

— Şi doamna Genjiko?

Toranaga mormăi:

— E la fel de puternică, ca întotdeauna. Da, îşi ţuguie buzele, cugetând la ceva. Poate ai putea să mi recomanzi o doică pentru copil.

Era obiceiul ca fiii samurailor importanţi să aibă doici, astfel ca mama să se poată ocupa de soţul ei şi de treburile casei, lăsând doica să se ocupe numai de creşterea copilului, să l facă puternic, iar părinţii să se poată mândri cu el.

— Mă tem că nu va fi uşor să găsim persoana potrivită. Doamna Genjiko nu este o stăpână uşor de mulţumit, neh?

— Sunt convinsă că veţi găsi curând persoana potrivită, Alteţă. De bună seamă că mă voi gândi şi eu, răspunse Mariko, ştiind că a oferi un astfelde sfat ar fi fost o prostie. Pentru că nici o femeie de pe lumea aceasta nu ar fi putut să i mulţumească în aceeaşi măsură pe Toranaga şi pe nora sa.

— Îţi mulţumesc. Dar dumneata, Mariko san, ce mi spui despre dumneata?

— Eu sunt bine, Alteţă, mulţumesc.

— Şi conştiinţa creştină?

— Nu mă împiedică cu nimic, Alteţă. Cu nimic. Am făcut tot ce ai dorit.

— Într adevăr. A fost pe aici vreun preot?

— Nu, Alteţă.

— Ai nevoie de vreunul?

— Ar fi bine să mă pot spovedi, şi să mă împărtăşesc şi să primesc binecuvântarea. Da, într adevăr, mi ar place asta – să mărturisesc lucrurile îngăduite şi să primesc binecuvântarea.

Toranaga o cântări atent. Ochii ei erau sinceri.

— Te ai descurcat bine, Mariko san. Te rog fă şi mai departe aşa.

— Da, Alteţă, mulţumesc. Un lucru: Anjin san are nevoie de o carte de gramatică şi un dicţionar, mare nevoie.

— Am trimis la Tsukku san după ele. Băgă de seamă încruntarea ei. Nu crezi că o să le trimită?

— Se va supune desigur. Poate nu cu graba care v ar place.

— În curând vom şti asta, adăugă Toranaga ameninţător. I au mai rămas doar treisprezece zile.

Mariko era nedumerită.

— Alteţă, întrebă fără să înţeleagă, treisprezece?

— A, spuse Toranaga cu voce indiferentă, acoperindu şi scăparea de o clipă. Când eram la bordul corăbiei portugheze a cerut învoirea de a vizita Yedo. Am fost de acord dacă o va face până în patruzeci de zile. Au mai rămas treisprezece. N a stat trei zile acel bonz, acel profet, acel Moise, pe munte, ca să strângă poruncile Domnului, care au fost săpate în piatră?

— Da, Alteţă.

— Crezi că asta s a întâmplat?

— Da, dar nu înţeleg cum, sau de ce.

— Pierdere de vreme ca să discutăm voia Domnului, neh?

— De căutaţi fapte, da, Alteţă.

— În timp ce aşteptai dicţionarul, n ai încercat să faci unul?

— Ba da, Toranaga sama, dar mi e teamă că nu este prea bun. Din nefericire pare să fie atât de puţin timp şi atât de multe probleme. Aici sau oriunde, adăugă ea anume. El încuviinţă din cap ştiind că ar fi dorit foarte mult să întrebe multe lucruri despre noul Consiliu, despre numirea seniorului Ito, despre pedeapsa lui Naga şi dacă războiul era aproape.

— Suntem norocoşi să l avem pe soţul tău din nou printre noi, neh?

Evantaiul ei se opri.

— N am crezut niciodată că va scăpa cu viaţă. Niciodată. Am spus o rugăciune şi am aprins arome în amintirea lui zilnic. Buntaro îi spusese în această dimineaţă cum alt contingent de samurai ai lui Toranaga îi acoperise retragerea de la plajă şi cum el putuse să ajungă la periferia Osakăi fără necazuri. Apoi, cu cincizeci de oameni aleşi şi cu cai de schimb, se deghizaseră în bandiţi şi porniseră în goană peste dealuri şi pe căi lăturalnice către Yedo. De două ori urmăritorii îl ajunseseră, dar nu fuseseră îndeajuns de mulţi ca să l doboare şi el îşi croise drum printre ei. O dată căzuse într o ambuscadă şi pierduse toţi oamenii, în afară de patru, şi scăpase din nou şi se afundase mai adânc în pădure, mergând noaptea, dormind ziua. Se hrănise cu fructe sălbatice şi cu apă de izvor, cu puţin orez furat de la o fermă sin­guratică, apoi galopase din nou cu urmăritorii întotdeauna pe urmele sale. Îi trebuiseră douăzeci de zile ca să ajungă la Yedo. Cu el mai sosiseră doar doi dintre oamenii lui.

— A fost aproape o minune, spuse ea. Credeam că pusese un kami stăpânire pe mine când l am văzut aici, lângă domnia voastră, pe plajă.

— E deştept. Foarte puternic şi foarte deştept.

— Pot să întreb ce veşti avem de la seniorul Hiro matsu, Alteţă, şi de la Osaka, de la doamna Kiritsubo şi doamna Sazuko?

Foarte vag Toranaga îi spuse că Hiro matsu se întorsese la Yedo cu o zi înainte de a pleca el. Deşi doamnele sale hotărâseră să rămână la Osaka, sănătatea doamnei Sazuko fiind cauza întârzierii lor. Nu era nevoie de un discurs prea lung. Dar şi el şi Mariko ştiau că asta era mai degrabă un mod de a salva onoarea şi că generalul Ishido n ar fi îngăduit niciodată ca două dintre atât de preţioasele ostatece să plece acum, când Toranaga îi scăpase din mână.

— Shigata ga nai, spuse. Karma, neh? Nu i nimic de făcut, asta i karma, nu?

— Da.

El ridică pergamentul.

— Acum trebuie să citesc asta. Îţi mulţumesc, Mariko san. Te ai descurcat foarte bine. Te rog adu l pe Anjin san la fortăreaţă, pe înserat.

— Alteţă, acum că stăpânul meu este aici, va trebui să...

— Soţul tău a încuviinţat deja că, atâta vreme cât sunt eu aici, să rămâi acolo unde te afli şi să mi fi tălmaci, prima ta datorie fiind către Anjin san – pentru următoarele câteva zile.

— Dar, Alteţă, trebuie să pregătesc casa pentru stăpânul meu. Va avea nevoie de servitori şi o casă.

— Ar fi o risipă de bani, timp şi efort, acum. Să stea cu trupele, sau în casa lui Anjin san, după cum o să i facă plăcere.

Băgă de seamă o sclipire de iritare în ochii ei. Nan ja?

— Locul meu ar trebui să fie cu stăpânul meu. Ca să l slujesc.

— Locul tău este acolo unde vreau eu să fie, neh?

— Da, vă rog să mă iertaţi. Desigur.

Ea plecă.

El citi pergamentul şi manualul de război cu atenţie, apoi reciti părţi din pergament, le puse pe amândouă deoparte, în siguranţă, aşeză gărzi la uşa cabinei şi plecă pe punte. Se iveau zorile. Ziua promitea să fie caldă, iar cerul acoperit. Renunţă la întâlnirea cu Anjin san, aşa cum avusese de gând, şi călări către platou cu o sută de străji. Acolo îşi adună şoimarii şi trei şoimi şi vână cale de douăzeci de ri. La amiază doborâse trei fazani, doi cocoşi sălbatici, un iepure şi o pereche de prepeliţe. Trimise un fazan şi iepurele lui Anjin san, iar restul la fortăreaţă. O parte dintre samurai nu erau budişti şi el era îngăduitor cu obiceiurile lor în privinţa mâncării. El mâncă puţin orez rece cu pastă de peşte şi alge murate cu felii de ghimbir. Apoi se ghemui pe pământ şi adormi.

***
Mai târziu, în acea după amiază, Blackthorne era în bucătărie fluierând vesel. În jurul său erau bucătarul şef, ajutorul de bucătar, bucătarul care se ocupa de legume, cel care se ocupa de peşte şi ajutoarele lor, toţi zâmbind, dar în sinea lor îngroziţi, pentru că stăpânul lor se afla aici, în bucătărie, cu stăpâna lor, şi deasemenea pentru că ea le spusese că el le va face onoarea de a le arăta cum să pregătească şi să gătească în felul lui. Şi de asemenea, din cauza iepurelui. El agăţase deja fazanul sub streaşina unei magazii, cu porunci limpezi ca nimeni, nimeni să nu l atingă, în afară de el.

— Au înţeles, Fujiko san? Doar eu atingere? întrebase cu gravitate prefăcută.

— O, da, Anjin san. Au înţeles cu toţii. Îmi pare rău, iartă mă, dar ar trebui să spui: "Nimeni nu trebuie să l atingă, în afară de mine!"

— Acum, spunea el, fără să vorbească cuiva anume, nobila artă a gătitului, lecţia întâi.

— Dozo gomen nasai? întrebă Fujiko.

— Miru! Priviţi!

Simţindu se din nou tânăr – pentru că una din primele sale îndatoriri fusese să cureţe vânatul pe care el şi fratele său îl braconau, pe domeniile din jurul Chatham ului, punându se în mare primejdie – alese un cuţit lung, curbat. Bucătarul care pregătea peştele se albi la faţă. Era cuţitul său preferat, cu lama ascuţită cu migală pentru a putea tăia feliile de peşte crud perfect. Toţi slujitorii ştiau asta şi îşi ţinură răsuflarea zâmbind şi mai mult, pentru a şi ascunde stânjeneala – în timp ce el zâmbea tot mai mult, pentru a şi ascunde propria i ruşine.

Blackthorne spintecă burta iepurelui şi scoase cu îndemânare stomacul şi măruntaiele. Una dintre slujnicele mai tinere oftă şi dispăru tăcută. Fujiko hotărî s o amendeze cu leafa pe o lună, dorin­du şi, în acelaşi timp, să fie şi ea o ţărancă şi s o poată şterge onorabil. Priviră ameţiţi pe când el tăie ghearele şi labele, apoi împinse picioarele iepurelui înapoi, prin blană, jupuind cu îndemânare pielea. Făcu la fel cu picioarele din spate şi trase de blană ca să scoată picioarele jupuite prin deschizătura de la burtă. Apoi, cu o zmucitură îndemânatică, trase blana peste capul animalului, ca o haină de iarnă nefolositoare. Aşeză animalul aproape jupuit pe masa de tocat şi îl decapită, lăsând capul, cu ochii holbaţi patetic, atârnat de blană. Întoarse din nou blana cu pielea înăuntru şi o puse deoparte. Un oftat trecu prin bucătărie. Nu l auzi, căci era atent să taie picioarele de la încheieturi şi să mpartă restul corpului. Încă o slujnică dispăru neob­servată.

— Acum vreau o oală, spuse Blackthorne, cu un zâmbet fericit.

Nimeni nu i răspunse. Îl priveau doar cu aceleaşi surâsuri îngheţate. Văzu un cazan mare de fier, sclipind de curăţenie. Îl apucă cu mâinile pline de sânge şi îl umplu cu apă dintr un vas de lemn, apoi agăţă cazanul peste vasul cu cărbuni care era aşezat în podeaua de pământ, într o adâncitură înconjurată de pietre. Adăugă bucăţile de carne.

— Acum ceva legume şi mirodenii, spuse.

— Dozo? întrebă răguşit Fujiko.

El nu ştia denumirile japoneze aşa că privi în jur. Într un coş de lemn se găseau câţiva morcovi şi câteva rădăcini, care păreau a fi napi. Le curăţă, le tăie şi le adăugă supei cu ceva sare şi sos negru de soia.

— Ar trebui ceva ceapă şi usturoi şi vin roşu.

— Dozo? întrebă din nou Fujiko, neajutorată.

— Kotaba shirimasen. Nu ştiu cuvintele.

Ea nu l corectă, ridică doar o lingură şi i o oferi. El clătină din cap.

— Saké, porunci.

Ajutorul de bucătar se trezi la viaţă şi îi dădu micul butoiaş de lemn.

— Domo.

Blackthorne turnă o ceaşcă, apoi mai adăugă una, să ajungă. Ar fi băut puţin din butoiaş, dar ştia că asta ar fi însemnat proastă creştere, să l bei rece şi fără ceremonial şi desigur, nu aici, în bucătărie.

— Iisuse Cristoase, aş bea o bere, spuse.

— Dozo goziemashita, Anjin san?

— Kotaba shirimasen, dar mâncarea asta o să fie grozavă. Ichi ban, neh? şi arătă către oala clocotindă.

— Hai, spuse ea fără convingere.

— Okuru tsukai arigato Toranaga sama, le spuse Blackthorne. Trimiteţi pe cineva să i mulţumească seniorului Toranaga.

Nimeni nu îi corectă greşelile.

— Hai.

Odată afară, Fujiko alergă spre privată. Minuscula colibă era aşezată în grădină, într o splendidă izolare, în apropierea uşii din faţă. Se simţea foarte rău.

— Nu vă simţiţi bine, stăpână? întrebă slujnica ei, Nigatsu.

Era o femeie de vârstă mijlocie, dolofană, care îngrijise de Fujiko toată viaţa ei.

— Pleacă! Dar mai întâi adu mi puţin saké. Nu... va trebui să intri în bucătărie... oh, oh, oh!

— Am saké aici, stăpână. M am gândit că vei avea nevoie, aşa că am fiert apă pe alt vas cu jeratec. Iată.

— O, eşti atât de deşteaptă.

Fujiko o ciupi drăgăstoasă de obrazul bucălat, şi altă slujnică veni să i facă vânt cu un evantai. Îşi şterse gura pe prosopul de hârtie şi se aşeză recunoscătoare pe pernele din verandă.

— O, aşa i mai bine!

Era mai bine în aer liber, la umbră, în soarele plăcut al dupăamiezii, care arunca umbre întunecate, fluturii zburau de colo colo, iar marea se vedea departe, jos, liniştită şi scânteietoare.

— Ce se întâmplă, stăpână? N am îndrăznit nici măcar să tragem cu ochiul.

— N are importanţă. Stăpânul e... stăpânul... n are importanţă. Obiceiurile lui sunt ciudate, dar asta este karma noastră.

Îl văzu pe şeful bucătar apropiindu se slugarnic prin grădină şi inima îi tresări. El se înclină politicos. Un bărbat mărunt, suplu, încordat, cu picioare mari şi dinţi foarte laţi. Înainte de a putea scoate un cuvânt, Fujiko îi spuse cu un zâmbet plat:

— Comandă cuţite noi din sat, un vas nou pentru gătit orezul, o masă nouă de tocat, vase noi pentru apă, tot ceea ce trebuie pentru bucătărie. Cele pe care le a folosit stăpânul vor fi păstrate pentru folosinţa sa personală. Vei aranja un loc deosebit, poţi construi chiar altă bucătărie dacă pofteşti, unde stăpânul să poată găti dacă doreşte asta, până ai să ajungi să te pricepi şi tu.

— Vă mulţumesc, Fujiko sama, spuse bucătarul. Vă rog să mă iertaţi pentru întrerupere, dar, îmi pare rău, vă rog să mă iertaţi, ştiu un bucătar foarte bun în satul din apropiere. Nu este budist şi a fost chiar cu armata în Coreea, aşa că ştie totul... despre cum... cum să gătească pentru stăpân, mult mai bine decât mine.

— Când am să vreau alt bucătar, am să te anunţ. Când am să te consider nepriceput, sau leneş, am să ţi spun. Până atunci vei fi bucătar şef aici. Ai acceptat postul pe şase luni.

— Da, stăpână, spuse bucătarul cu demnitate nestăpânită, deşi tremurând în sinea lui, pentru că Fujiko noh Anjin nu era o stăpână cu care să te joci. Vă rog să mă iertaţi, dar am fost angajat ca să gătesc, sunt mândru că gătesc, dar eu n am acceptat niciodată să fiu măcelar, eta sunt măcelari. Desigur că nu putem avea un eta aici, dar acel bucătar de care v am spus nu e budist ca mine, ca tatăl meu şi ca tatăl tatălui meu şi ca cei dinaintea lui, stăpână, şi ei niciodată, niciodată n au... vă rog, acest bucătar, va...

— Vei găti aici cum ai gătit întotdeauna. Găsesc bucatele tale excelente, demne de un maestru bucătar din Yedo. I am trimis chiar una dintre reţetele tale doamnei Kiritsubo, în Osaka.