James Clavell

— A spus el asta? întrebă Yabu tăios, fără să i pese de Jozen.

— Nu, Yabu sama. Este părerea mea, bineînţeles.

— Dar regimentul de muschete, nu eşti de acord cu el? Te dezgustă? întrebă Yabu întunecat.

Naga îl privi cu ochi morţi, de reptilă.

— Cu mare respect, deoarece mi aţi cerut părerea, da, îl găsesc dezgustător. Înaintaşii noştri au ştiut întotdeauna pe cine ucid sau cine îi învinge. Aceasta este Bushido, calea noastră, Calea Războinicului, calea unui adevărat samurai. Cel mai bun bărbat învinge, neh? Dar acum? Cum poţi să ţi dovedeşti valoarea în faţa stăpânului tău? Cum poate el răsplăti curajul? Să înfrunţi gloanţele e un act de curaj, dar şi o prostie în aceeaşi măsură. Care e valoarea unui astfel de gest? Armele de foc sunt împotriva codului samuraiului. Barbarii luptă în felul acesta. Ţăranii luptă în felul acesta. Nu înţelegeţi că până şi împuţiţi de negustori şi ţărani şi chiar eta ar putea să lupte în felul acesta? Jozen râse şi Naga continuă şi mai ameninţător: Câţiva ţărani fanatici ar putea să ucidă orice număr de samurai – dac ar avea destule arme de foc! Da, ţăranii pot să ucidă pe oricare dintre noi, chiar şi pe seniorul Ishido, care vrea să îi ia locul tatălui meu.

Jozen îl întrerupse.

— Seniorul Ishido nu râvneşte la pământurile tatălui tău. Vrea doar să păstreze neatins imperiul, pentru moştenitorul lui de drept.

— Tatăl meu nu e o ameninţare pentru seniorul Yaemon, sau pentru împărăţie.

— Desigur, dar vorbeai despre ţărani. Seniorul Taiko a fost odată ţăran. Seniorul Ishido a fost odată ţăran. Eu am fost odată ţăran. Şi ronin!

Naga nu vroia ceartă. Ştia că nu se putea măsura cu Jozen, a cărui iscusinţă la folosirea sabiei şi toporului era renumită.

— Nu am încercat să vă insult stăpânul, sau pe dumneavoastră, sau pe oricine altcineva, Jozen san. Vroiam să spun doar că noi, samuraii, – trebuie să luăm măsuri ca ţăranii să nu aibă niciodată arme de foc, sau nici unul dintre noi nu va mai fi în siguranţă.

— N o să ne facem niciodată griji în privinţa ţăranilor sau a negustorilor.

— Aşa e, adăugă Yabu. Naga san, sunt de acord cu o parte din cele spuse. Da, dar puştile sunt moderne. În curând toate bătăliile vor fi purtate cu puşti. Sunt de acord că e dezgustător, dar este felul în care se vor purta războaiele moderne. Şi apoi va fi cum a fost întotdeauna: cei mai viteji samurai vor învinge.

— Nu, îmi pare rău, dar greşeşti, Yabu sama! Ce ne a spus blestematul de barbar, care i esenţa strategiei lor? El singur a recunoscut că toate armatele lor sunt alcătuite din oameni angajaţi cu plată şi mercenari, neh? Mercenari! Aceştia nu au simţul datoriei faţă de stăpânii lor. Soldaţii luptă doar pentru plată şi pradă, să siluiască şi să nfulece. N a spus el că armatele lor sunt armate de ţărani? Asta au adus armele de foc lumii lor şi asta o să ne aducă şi nouă. Dacă aş avea putere i aş zbura capul barbarului în noaptea asta, şi aş scoate în afara legii armele de foc, pentru totdeauna.

— Aşa gândeşte tatăl tău? întrebă Jozen, prea repede.

— Tatăl meu nu mi spune mie şi nimănui altcuiva ce gândeşte, după cum desigur că ştiţi. Nu vorbesc pentru el, nimeni nu vorbeşte în numele lui, răspunse Naga, furios că se lăsase atras în cursă şi vorbise. Am fost trimis aici să ascult şi nu să vorbesc. Îmi cer iertare pentru cele ce am spus. Nu aş fi vorbit dacă nu mi aţi fi cerut o. Dacă v am jignit – sau pe dumneavoastră Yabu sama, sau pe Omi san – îmi cer scuze.

— Nu e nevoie să ţi ceri iertare, ţi am cerut părerea, spuse Yabu. De ce s ar simţi cineva jignit? Asta este o discuţie, neh? Între coman­danţi. Ai scoate în afara legii armele de foc?

— Da. Tuturor ţăranilor le este interzis să aibă arme de orice fel. Ţăranii mei şi oamenii mei sunt foarte bine controlaţi.

Jozen îi zâmbi de sus tânărului subţiratic, urându l.

— Ai idei interesante, Naga san. Dar greşeşti în privinţa ţăranilor. Pentru samurai nu sunt altceva decât slugi. Închipuie tot atâta pericol cât o grămadă de bălegar.

— Acum, spuse Naga stăpânit de mândrie. Din pricina asta aş scoate acum armele de foc în afara legii. Dar, din cauza celor spuse de Anjin san, acest barbar, aş merge mult mai depatre decât legile de acum. Aş da edicte ca oricine altcineva – în afară de un samurai – găsit cu o armă de foc, sau prins făcând negoţ cu arme de foc, să şi piardă imediat capul, el şi toţi membrii familiei lui, indiferent de vârstă. Mai mult, aş interzice fabricarea sau importarea armelor de foc. N aş îngădui barbarilor să le poarte, sau să le aducă pe pământurile noastre. Da, dacă aş avea putere – cea ce nu caut şi nu voi căuta vreodată – aş ţine barbarii cu totul în afara ţării, afară doar de câţiva preoţi şi un port pentru negoţ, pe care l aş înconjura cu un gard înalt şi războinici de încredere. În sfirşit, l aş ucide deîndată pe acest barbar nebun, Anjin san, pentru ca învăţătura lui murdară să nu se răspândească. El e ca o molimă.

Jozen spuse:

— Ah, Naga san, trebuie să fie bine să fii atât de tânăr. Ştii, stăpânul meu împărtăşeşte multe dintre cele ce ai spus în privinţa barbarului. L am auzit spunând de multe ori: Să i ţinem în afara ţării, alungaţi i, trimiteţi i cu şuturi în dos la Nagasaki şi ţineţi i închişi acolo. L ai ucide pe Anjin san, neh? Interesant. Nici stăpânului meu nu i place Anjin san, dar el... se opri. A, da, gândeşti bine în privinţa armelor de foc. Văd asta limpede. Pot să i spun aceasta stăpânului meu? Ideea ta în privinţa noilor legi?

— Desigur.

Naga se mai potolise şi se mai liniştise acum, că spusese tot ceea ce se strânsese în el din prima zi.

— Ai spus părerile tale şi seniorului Toranaga? întrebă Yabu.

— Seniorul Toranaga nu mi a cerut părerea. Sper că într o zi îmi va face onoarea să mă întrebe, aşa cum aţi făcut o domniile voastre, replică Naga de îndată, cu sinceritate întrebându se dacă vreunul dintre ei simţise minciuna.

Omi spuse:

— Deoarece aceasta este o discuţie liberă, Alteţă, spun că acest barbar e o comoară. Eu cred că trebuie să învăţăm de la barbar. Trebuie să ştim despre armele de foc şi despre navele de război, pentru că ei ştiu despre ele. Trebuie să ştim tot ceea ce ştiu de îndată ce ei o ştiu, şi chiar de acum unii dintre noi trebuie să înceapă să nveţe să gândească ca ei, astfel ca, în curând, să i putem depăşi.

Naga spuse încrezător:

— Ce ar putea şti ei, Omi san? Da, arme de foc şi corăbii, dar ce altceva? Cum ar putea ei să ne distrugă? Nu există nici un samurai printre ei. Nu recunoaşte deschis acest Anjin că până şi regii lor sunt nişte ucigaşi şi fanatici religioşi? Noi suntem milioane, ei sunt o mână de oameni. Am putea să i zdrobim doar cu mâinile goale.

— Acest Anjin san mi a deschis ochii, Naga san. Am descoperit că pământul nostru şi China nu i întreaga lume. Este doar o mică parte din ea. La început am crezut că barbarul era doar o curiozitate. Acum nu mai cred asta. Mulţumesc zeilor pentru el. Cred că ne a salvat şi cred că ştiu ce putem învăţa de la el. Deja ne a dat putere asupra barbarilor din sud, şi asupra Chinei.

— Ce?

— Taiko a fost înfrânt pentru că sunt prea mulţi pentru noi – om la om, săgeată la săgeată – neh? Cu arme de foc şi priceperea barbarilor putem lua Pekinul.

— Cu vicleniile barbarilor, Omi san!

— Cu cunoştinţele barbarilor, Naga san, am putea lua Pekinul. Cine ia Pekinul, stăpâneşte China. Şi cine stăpâneşte China, poate stăpâni lumea. Trebuie să ne obişnuim să nu ne ruşinăm când învăţăm ceva, indiferent de la cine am învăţa.

— Eu zic că nu ne trebuie nimic din afară.

— Fără supărare, Naga san, eu cred că trebuie să apărăm acest Pământ al Zeilor prin orice mijloace. E prima noastră datorie: să apărăm această unică, sfântă poziţie pe care o avem pe pămint. Doar numai acesta este Pământul Zeilor, neh? Doar numai împăratul nostru este de origine divină. Sunt de acord că barbarul ar trebui înlăturat, dar nu omorându l. Ci izolându l definitiv aici, în Anjiro, până când vom învăţa tot ce ştie.

Jozen se scarpină gânditor.

— Stăpânul meu va afla părerile voastre. Şi eu cred că barbarul ar trebui izolat. Şi deasemenea că instrucţia ar trebui oprită deîndată.

Yabu scoase un sul din mânecă.

— Acesta este un raport complet pentru seniorul Ishido. Când seniorul Ishido o va dori, desigur că instrucţia va fi oprită.

Jozen primi sulul.

— Şi seniorul Toranaga?

Ochii se îndreptară către Naga. Naga nu spuse nimic, dar privi fix la sulul de pergament.

Yabu spuse:

— Veţi putea să i cereţi părerea direct. Are un raport asemănător. Bănuiesc că veţi pleca spre Yedo mâine. S au aţi vrea să asistaţi la instrucţie. Nu cred că e nevoie să spun, că oamenii nu sunt încă bine pregătiţi.

— Mi ar place să văd un atac.

— Omi san, te rog pregăteşte asta! Îl vei conduce.

— Da, Alteţă.

Jozen se întoarse către însoţitorul său şi i dădu sulul de perga­ment.

— Masumoto, du aceasta seniorului Ishoido, vei pleca deîndată.

— Da, Jozen san.

Yabu îi spuse lui Igurashi:

— Fă i rost de călăuze până la hotar, şi de cai odihniţi.

Igurashi plecă imediat cu samuraiul.

Jozen se întinse şi căscă.

— Vă rog să mă iertaţi, spuse, dar e din cauza călăritului neîntrerupt din ultimele zile. Trebuie să vă mulţumesc pentru această seară extraordinară, Yabu sama. Ideile tale duc departe. Şi ale tale, Omi san, şi ale tale, Naga san. Am să vă laud seniorului Toranaga şi stăpânului meu. Acum, vă rog să mă iertaţi, sunt foarte obosit, şi Osaka e foarte departe.

— Desigur, spuse Yabu. Cum a fost la Osaka?

— Foarte bine. Îţi aminteşti bandiţii aceia, cei care te au atacat pe pământ şi pe mare?

— Desigur.

— Am luat patru sute şi cincizeci de capete în noaptea aia. Mulţi purtau uniformele lui Toranaga.

— Roninii nu au nici un fel de cinste.

— Unii dintre ei da, spuse Jozen, tresărind din cauza insultei. Trăia mereu cu ruşinea de a fi fost cândva ronin. Unii purtau chiar culorile noastre... N a scăpat niciunul. Au murit cu toţii.

— Şi Buntaro san?

— Nu. El... Jozen se opri. Acel nu îi scăpase, dar acum, pentru că o spusese, nu i mai păsa. Nu. Nu ştiu sigur, dar nimeni nu i a găsit capul. N aţi auzit nimic de el?

— Nu, spuse Naga.

— Poate a fost prins. Poate l au tăiat în bucăţi şi l au risipit. Stăpânul meu ar dori să ştie despre el când veţi avea veşti. Totul e foarte bine acum, la Osaka. Se fac mereu pregătiri pentru întâlnire. Vor fi distracţii din belşug pentru a sărbători noua eră şi desigur în cinstea tuturor acelor daimyo ce vor veni.

— Şi seniorul Toda Hiro matsu? întrebă politicos Naga.

— Bătrânul Pumn de Fier e tot atât de viguros şi ursuz ca întotdeauna.

— E încă acolo?

— Nu. A plecat cu toţi oamenii tatălui tău, cu câteva zile înaintea mea.

— Şi casa tatălui meu?

— Am auzit că doamna Kiritsubo şi doamna Sazuko au cerut să stea cu stăpânul meu. Un doctor a sfătuit o pe doamna să se odih­nească o lună... ştii, sănătatea ei. El a considerat că o călătorie nu ar fi potrivită pentru copil. Către Yabu adăugă: A căzut în noaptea în care ai plecat, nu i aşa?

— Da.

— Nu e nimic grav, sper, spuse Naga, foarte îngrijorat.

— Nu, Naga san, nimic grav, spuse Jozen. Din nou către Yabu: L ai înştiinţat pe seniorul Toranaga de sosirea mea?

— Desigur.

— Bun.

— Ştirile pe care ni le aţi adus îl vor interesa foarte mult. –

— Da. Am văzut un porumbel călător rotindu se şi zburând către nord.

— Acum am şi eu porumbei călători.

Yabu nu spuse că porumbeii lui Jozen fuseseră deasemenea văzuţi, sau că şoimii îi atacaseră în apropierea munţilor, sau că mesajul fusese descifrat: "La Anjiro, totul aşa cum s a raportat. Yabu, Naga, Omi şi barbarul aici."

— Voi pleca mâine cu voia voastră, după atac. Îmi vei da cai de schimb? Nu trebuie să l fac pe seniorul Toranaga să aştepte. Abia aştept să l văd. Şi stăpânul meu. La Osaka. Sper că l vei însoţi Naga san.

— Dacă mi se porunceşte să fiu aici, voi fi aici.

Naga îşi ţinea privirea plecată, dar fierbea de furie.

Jozen plecă şi urcă cu gărzile sale dealul către tabără. Îşi reaşeză sentinelele şi porunci oamenilor să doarmă, apoi se strecură sub acoperişul de frunze întocmit împotriva ploii, care se apropia. La lumina lumânării, sub o plasă pentru ţânţari, rescrise mesajul dinainte pe o hârtie subţire de orez şi adăugă: "Cele cinci sute de puşti sunt distrugătoare. Atac surpriză în masă cu puşti, pregătit raport complet trimis deja cu Masumoto." Îi puse data şi suflă în lumânare. În întuneric, se strecură afară din polog, scoase unul dintre porumbeii din panerul său şi i puse mesajul în micul tub de pe piciorul lui. Apoi se strecură nevăzut către unul dintre oamenii săi şi i dădu pasărea.

— Du asta în tufişuri, spuse. Ascunde o undeva unde poate să picotească în siguranţă până în zori. Cât de departe poţi. Dar ai grijă, sunt ochi peste tot în jur. Dacă te întâlneşti cu cineva, spune că te am trimis să patrulezi. Dar ascunde mai întâi pasărea.

Omul se depărtă tăcut ca o gânganie.

Mulţumit de ceea ce făcuse, Jozen privi la satul de dedesubt. În fortăreaţă luminile erau aprinse, ca şi pe panta din faţa sa, în casa pe care ştia că este a lui Omi. Mai erau şi în cea care se afla chiar sub el, cea în care locuia acum barbarul.

Naga, puiul ăsta de căţea, are dreptate, gândi, alungând cu mâna un ţânţar. Barbarul e o adevărată molimă.

***
— Noapte bună, Fujiko san.

— Nopate bună, Anjin san.

Panoul shoji alunecă în urma ei. Blackthorne îşi scoase chimonoul şi fâşia de pânză din jurul şoldurilor şi îşi puse chimonoul mai uşor, pentru dormit, se strecură sub polog şi se întinse pe spate.

Suflă în lumânare. Întunericul adânc îl învălui. Casa era cufundată în tăcere. Micile obloane ale ferestrelor erau lăsate şi prin ele putea auzi valurile. Norii acoperiră luna.

Vinul şi râsul îl ameţiseră şi l înveseliseră. Asculta valurile şi se simţi furat de zgomotul lor. Mintea începu să i se înceţoşeze. Din când în când jos, în sat, lătra câte un câine. Ar trebui să mi iau un câine, se gândi, amintindu şi de terierul de acasă. Mă ntreb dacă mai trăieşte. Îl chema Grog, dar Tudor, fiul său, îi spusese Og og.

Ah, Tudor băiete, a trecut atât de mult timp.

Aş vrea să vă pot vedea, măcar să vă scriu o scrisoare şi să v o trimit. Ia să vedem, gândi, cum aş începe?

"Dragii mei, aceasta este prima scrisoare pe care am putut să v o trimit acasă de când am debarcat în Japonia. Lucrurile s au îndreptat acum, când ştiu cum să trăiesc după obiceiurile lor. Mâncarea e groaznică, dar în seara asta am avut fazan şi curând o să mi primesc corabia înapoi. Unde să încep povestea? Acum sunt cam ca un senior feudal din ţara asta ciudată. Am o casă, un cal, opt servitori, o menajeră, propriul meu bărbier şi propriul meu tălmaci. Sunt ras ca n palmă acum şi mă rad în fiecare zi – briciurile de oţel pe care le au aici trebuie să fie, de bună seamă, cele mai bune din lume. Leafa mea e uriaşă, îndeajuns ca să hrăneşti două sute cincizeci de familii japoneze un an de zile. În Anglia, asta ar fi aproape o mie de guinee de aur pe an. De zece ori leafa mea de la compania Olandeză..."

Panoul – shoji începu să se deschidă. Mâna sa căută pistolul sub pernă şi se pregăti, trăgându se puţin înapoi. Apoi auzi un foşnet abia bănuit de mătase, şi simţi o undă de parfum

— Anjin san? o şoaptă uşoară, plină de promisiuni.

— Hai? întrebă, la fel de şoptit, scrutând întunericul fără să vadă ceva.

Auzi paşi apropiindu se. Zgomotul uşor făcut de femeia care îngenunchea, pologul dat la o parte şi ea i se alătură sub plasa proteguitoare. Îi luă mâna şi i o puse pe sân, apoi pe buze.

— Mariko san?

De îndată degetele înaintară prin întuneric şi i atinseră buzele, îndemnând la tăcere. El încuviinţă din cap, înţelegând îngrozitorul risc pe care şi l asumau. Îi apucă încheitura subţire şi i o mângâie cu buzele. În întunericul adânc, cealaltă mână a lui îi căută şi i mângâie faţa. Ea îi sărută degetele unul câte unul. Părul ei era desfăcut, coborându i până la brâu. Mâinile lui îi alergau pe trup – atingerea plăcută a trupului gol sub mătase.

Îi simţea gustul dulce. Limba lui ii atinse dinţi, apoi îi înconjură urechile, descoperind o. Ea îi desfăcu chimonoul şi îl lăsă pe al ei să cadă. Respiraţia femeii deveni mai languroasă. Se lipi de el, cuibărindu se, trăgând aşternutul peste capetele lor. Apoi începu să l iubească cu mâinile şi cu buzele. Cu mai multă tandreţe şi dorinţă şi pricepere decât cunoscuse el vreodată.

CAPITOLUL 33

Blackthorne se trezi în zori. Singur. La început fu sigur că visase, dar parfumul ei încă mai stăruia şi atunci ştiu că nu fusese un vis.

Un ciocănit discret.

— Hai

— Ohayo, Anjin san. Gomen nasai. O slujnică trase panoul shoji pentru ca Fujiko să poată intra, apoi aduse înăuntru tava cu cha, un bol cu orez fiert şi prăjituri de orez.

— Ohayo, Fujiko san, domo, spuse mulţumindu i.

Venea ea însăşi întodeauna cu prima masă a zilei, dădea la o parte pologul şi aştepta în timp ce el mânca, iar slujnica aşternea alături un chimonou curat, şi pânza de pus în jurul şoldurilor.

Sorbi din ceai, întrebându se dacă Fujiko ştia de cele întâmplate noaptea. Chipul ei nu trăda nimic.

— Ikaga desu ka? Ce mai faci, o întrebă.

— Okagasama de genki desu, Anjin san. Anata wa? Mulţumesc, foarte bine. Dar dumneata?

Slujnica scoase haine noi din dulapul ascuns în perete, care părea că se topeşte în panourile de hârtie, apoi îi lăsă singuri.

— Anata wa yoku nemutta ka? Ai dormit bine?

— Hai, Anjin san. Arigato goziemashita!

Ea zâmbi, îşi puse mâna pe cap, prefăcându se că o doare şi întocmi o pantomimă a unui beţiv care doarme buştean.

— Anata wa?

— Watashi wayoku nemuru. Am dormit foarte bine.

Ea l corectă:

— Watashi wa yoku nemutta.

— Domo. Watashi wa yoku nemutta.

— Yoi! Taihenyoi! Bine. Foarte bine.

Apoi o auzi pe Mariko chemând din coridor:

— Fujiko san?

— Hai, Mariko san?

Fujiko se duse la shoji şi îl deschise puţin. N o putea vedeape Mariko şi nu putea să înţeleagă ce spuneau. Sper că nimeni nu a aflat, se gândi. Mă rog să rămână o taină a noastră. Poate că ar fi fost mai bine să fi fost doar un vis. Începu să se îmbrace. Fujiko se întoarse şi îngenunche ca să îi lege şireturile de la tabi.

— Mariko san? Nan ja?

— Nane mo, Anjin san, îi răspunse. Nu era nimic important.

Fujiko se îndreptă către takonama, firida unde atârna o pictogramă şi un aranjament floral şi în care erau întotdeauna aşezate săbiile sale. I le întinse. El le luă şi le puse în cingătoare. Săbiile nu i se mai păreau ridicole, deşi ar fi dorit să le poarte mai puţin încordat. Îi spusese că tatăl ei primise săbiile pentru vitejie, după o bătălie deosebit de sângeroasă, în nordul Coreei, în urmă cu şapte ani, în timpul primei invazii. Armatele japoneze străbătuseră victorioase regatul, iz­bind ţinuturile din nord. Apoi, pe când se aflau aproape de râul Yalu, hoardele chineze se revărsaseră deodată peste graniţă şi, copleşindu le cu numărul lor necrezut de mare, îi risipiseră. Tatăl lui Fujiko făcuse parte din ariergarda care acoperise retragerea către munţii din nordul Seulului, unde ei se regrupaseră şi încinseseră o bătălie nedecisă. Asta şi cea de a doua campanie, fuseseră cele mai costisitoare expediţii militare desfăşurate vreodată. În anul ce trecuse, la moartea lui Taiko, Toranaga ordonase, în numele Consiliului Regenţilor, ca resturile armatei să se întoarcă deîndată acasă, spre marea uşurare a celor mai mulţi dintre daimyo, nemulţumiţi de campania coreeană.

Blackthorne ieşi pe verandă. Îşi strecură picioarele în sandalele de lemn şi înclină din cap către slujitorii săi, care stăteau aliniaţi corect ca să i se închine după obicei. Era o zi mohorâtă, cerul era acoperit şi un vânt cald şi umed venea dinspre mare. Pietrele late cu care era pavată aleea erau ude de ploaia care căzuse în timpul nopţii. În faţa porţii erau caii şi garda sa de zece samurai călări şi Mariko, care se afla deja în şa. Purta o pelerină galbenă, peste pantaloni de mătase verde pal, o pălărie cu boruri largi, un voal prins cu panglici galbene şi mănuşi. O umbrelă de ploaie se găsea la îndemână în coburii şeii.

— Ohayo, spuse ceremonios. Ohayo, Mariko san.

— Ohayo, Anjin san. Ikaga desu ka?

— Okagasama de genki desu. Anata wa?

Ea zâmbi.

— Yoi, arigato goziemashita.

Nu lăsa să se vadă nici cel mai mic semn că ceva se petrecuse între ei. Dar el nici nu aştepta vreunul, nu în public, ştiind cât de primejdios era. Parfumul ei îl învălui, şi iar fi plăcut să o sărute acolo, în faţa tuturor.

— Ikimasho! spuse, sărind în şa, făcând semn samurailor să por­nească înainte. Îşi purtă calul uşor şi Mariko i se alătură. Când rămaseră singuri el se relaxă.

— Mariko?

— Hai?

Apoi spuse în latină:

— Tu eşti minunată şi te iubesc.

— Îţi mulţumesc, dar atât de mult vin băut în seara trecută, face capul meu să nu se simtă frumos astăzi, crede mă, iar "dragoste" este un cuvânt creştin.

— Tu eşti minunată şi creştină şi vinul nu te a putut atinge.

— Îţi mulţumesc pentru minciună, Anjin san, îţi mulţumesc.

— Nu, eu ar trebui să ţi mulţumesc.

— Oh? De ce?

— Niciodată "de ce". Fără "de ce". Îţi mulţumesc din tot sufletul.

— Dacă vinul şi carnea te fac atât de bun, de cald şi de curtenitor, spuse ea, atunci trebuie să i spun concubinei tale să răstoarne cerul şi pământul ca să facă rost de ele pentru tine în fiecare seară.

— Da, mi ar place ca fiecare seară să fie la fel, întotdeauna.

— Eşti nespus de fericit astăzi, spuse ea. Bine, foarte bine, dar de ce? De ce, într adevăr?

— Din cauza ta. Tu ştii de ce.

— Nu ştiu nimic, Anjin san.

— Nimic? o tachină el.

— Nimic.

Era uimit. Erau într adevăr singuri şi în siguranţă.

— De ce acest "nimic" a şters zâmbetul de pe buzele tale? întrebă ea.

— Prostie! Câtă prostie! Am uitat că e foarte înţelept să fii prevăzător. Atâta doar că suntem singuri şi vroiam să vorbesc despre asta. Şi, de fapt, să spun mai multe.

— Vorbeşti în şarade. Nu te înţeleg.

Era din nou descumpănit.

— Nu vrei să vorbim despre asta, de loc?

— Despre ce, Anjin san?

— Despre ceea ce s a întâmplat noaptea?

— Am trecut prin faţa uşii tale azi noapte, când slujnica mea, Koi, era cu tine.

— Ce?!

— Noi, concubina ta şi cu mine, ne am gândit că ar fi un dar plăcut pentru tine. Ţi a plăcut, nu i aşa?

Blackthorne încerca să şi revină în fire. Slujnica lui Mariko era cam de aceeaşi măsură, dar mai tânără şi nici pe departe atât de suplă şi de drăguţă. Şi, da, fusese întuneric beznă şi desigur, capul său era tulbure din cauza vinului, dar nu, cu siguranţă nu fusese slujnica.

— Nu e cu putinţă, spuse în portugheză.

— Ce nu e cu putinţă, senhor? întrebă ea în aceeaşi limbă.

El se reîntoarse la latină, căci însoţitorii nu erau prea departe şi vântul bătea în direcţia lor.

— Te rog nu glumi cu mine. Nimeni nu poate să ne audă. Pot recunoaşte o anume prezenţă sau parfum.

— Crezi că am fost eu? O, nu Anjin san! Aş fi onorată, dar eu n aş putea niciodată... oricât de mult aş dori. O, nu, Anjin san, n am fost eu, ci Koi, slujnica mea. Aş fi onorată, dar aparţin altuia, chiar dacă e mort.