James Clavell

Unul dintre oamenii lui Jozen îşi trase sabia din teacă şi ţâşni spre spatele neapărat a lui Naga. O salvă de douăzeci de muschete îi zbură capul deîndată. Aceşti douăzeci de oameni îngenunchiară şi începură să încarce. Al doilea rând luă poziţie de tragere.

— Cine a ordonat muniţie de război? întrebă Yabu.

— Eu, Naga noh Toranaga!

— Naga san! Îţi poruncesc să l laşi pe Nebara Jozen şi oamenii săi să plece nestânjeniţi. Ţi se porunceşte să te întorci la locuinţa ta şi să stai acolo până când îi voi putea da de ştire seniorului Toranaga despre nesupunerea ta.

— Bineînţeles că l vei informa pe seniorul Toranaga şi karma e karma. Dar, îmi pare rău, senior Yabu, acest om trebuie să moară. Toţi aceştia trebuie să moară. Astăzi.

Jozen ţipă ascuţit:

— Sunt sub protecţia regenţilor! Nu câştigi nimic ucigându mă!

— Îmi recâştig onoarea, neh? spuse Naga. Îţi plătesc obrăzniciile la adresa tatălui meu, şi insultele către mine. Dar tu ar fi trebuit oricum să mori, neh? Era cum nu se poate mai limpede după întâlnirea din seara trecută. Acum ai fost martor la un atac. Nu pot să accept riscul ca Ishido să afle toată – şi mina lui flutură către câmpul de luptă – această grozăvie.

— Deja ştie! aruncă Jozen, binecuvântând prevederea din noaptea trecută. Ştie deja, am trimis un mesaj cu un porumbel călător, în taină, în zori. Nu câştigi nimic omorându mă, Naga san!

Naga făcu un semn unuia dintre oamenii săi, un samurai bătrân, care înaintă şi aruncă un porumbel sugrumat la picioarele lui Jozen. Apoi capul retezat al unui bărbat fu deasemeni azvârlit pe pământ. Capul samuraiului Masumoto trimis cu o zi în urmă de Jozen cu pergamentul. Avea ochii încă deschişi şi buzele depărtate într o strâmbătură plină de ură. Capul începu să se rostogolească. Se ros­togoli printre rânduri până când se opri de o piatră.

De pe buzele lui Jozen scăpă un geamăt. Naga şi toţi oamenii săi râseră. Chiar şi Yabu zâmbi. Un altul dintre samuraii lui Jozen, ţâşni către Naga. Douăzeci de muschete scuipară foc, iar el şi unul dintre cei de lângă el, care nu se mişcase, căzură răniţi mortal.

Râsul încetă.

Omi spuse:

— Să le ordon oamenilor mei să atace, Alteţă?

Fusese atât de uşor să l manevreze pe Naga.

Yabu îşi şterse ploaia de pe faţă.

— Nu, asta n ar ajuta la nimic. Jozen san şi oamenii lui sunt deja morţi, orice aş face. Asta este karma lui aşa cum şi Naga san o are pe a sa.

— Naga san! strigă. Pentru ultima oară îţi ordon să i laşi pe toţi să plece.

— Te rog să mă ierţi, dar trebuie să refuz.

— Foarte bine. Când ai terminat, te rog să te prezinţi în faţa mea.

— Da. Ar trebui să existe un martor oficial, Yabu sama. Pentru seniorul Toranaga şi pentru seniorul Ishido.

— Omi san, rămâi aici. Vei semna certificatul de deces şi vei întocmi rapoartele oficiale. Naga san şi eu vom contrasemna.

Naga arătă către Blackthorne.

— Să rămână şi el. Tot ca martor. E răspunzător de moartea lor. Trebuie şi el să fie de faţă.

— Anjin san, du te acolo sus, la Naga san. Înţelegi?

— Da, Yabu san. Înţeleg, dar de ce, vă rog?

— Ca să fii martor.

— Scuzaţi mă, nu înţeleg.

— Mariko san, explică i martor, că trebuie să fie de faţă la ceea ce se va întâmpla. Apoi vino după mine.

Ascunzându şi neţărmurita satisfacţie, Yabu se întoarse şl plecă.

Jozen ţipă ascuţit.

— Yabu sama! Te rog! Yabuuu samaaa!
***
Blackthorne a privit. Când totul s a terminat, a plecat acasă. Casa lui era învăluită în tăcere şi deasupra satului se aşternuse un văl de ceaţă. Baia nu l a făcut să se simtă curat. Saké ul nu i a îndepărtat amăreala din gură. Aromele nu au şters duhoarea din nări.

Mai târziu, Yabu sama a trimis după el. Atacul a fost disecat moment cu moment. Omi şi Naga erau şi ei acolo cu Mariko. Naga, ca întotdeauna, ascultând, rece. Rareori comentând. Încă al doilea la comandă. Nici unul dintre ei nu părea atins de ceea ce se întâmplase. Au lucrat până după apusul soarelui. Yabu ordonă ca ritmul instrucţiei să fie crescut. Un al doilea grup de cinci sute de oameni urma să fie alcătuit deîndată, iar peste o săptămâna, altul.

Blackthorne se îndreptă către casă singur şi mâncă singur, urmărit de înfricoşătoarea lui descoperire: ei nu aveau noţiunea păcatului. Erau toţi lipsiţi de conştiinţă – chiar şi Mariko.

În noaptea aceea nu a putut dormi. Părăsi casa prin vântul care se învolbura în jurul lui. Alte rafale înspumau crestele valurilor. O pală mai puternică de vânt ridică de undeva nişte gunoaie şi le izbi de o colibă din sat. Câinii urlau la cer şi alergau de colo colo. Acoperişurile din snopi de paie de orez se mişcau ca nişte lucruri însufleţite. Obloanele zdrăngăneau, bărbaţi şi femei, ca nişte arătări tăcute, se luptau cu ele ca să le închidă şi să le proptească. Fluxul venea cu putere. Toate bărcile de pescuit fuseseră ridicate pe plajă, în siguranţă, mult mai departe decât de obicei. Totul era bine legat.

Umblă un timp pe ţărm, apoi se reîntoarse acasă, mergând aplecat din cauza furiei vântului. Nu întâlnise pe nimeni. Ploaia cădea în rafale şi în curând se trezi ud leoarcă.

Fujiko îl aştepta pe verandă, vântul fluturându i îmbrăcămintea şi făcând să pâlpâie flacăra lămpii de ulei pusă la adăpost. Toţi din casă erau treji. Servitorii cărau lucrurile de valoare în coliba de chirpici şi piatră din spatele grădinii, folosită ca depozit.

Furtuna nu ameninţa încă. O ţiglă din acoperiş se răsuci, desprinsă de un vârtej strecurat pe sub streaşină şi întregul acoperiş se cutremură. Ţigla căzu şi se sparse cu zgomot. Servitorii alergau grăbiţi prin jur, unii pregătind găleţi cu apă, alţii încercând să repare acoperişul. Bătrânul grădinar Ueki ya, ajutat de copii, lega tufişurile şi copacii fragili, de araci din bambus.

O altă rafală zgudui casa.

— O să se prăbuşească, Mariko san.

Ea nu spuse nimic. Vântul le izbea pe ea şi pe Fujiko şi le isca lacrimi la colţurile ochilor. Blackthorne privi către sat. Peste tot zburătăceau resturi. Apoi vântul pătrunse printr o spărtură dintr unul din panourile de hârtie ale unei locuinţe şi întregul perete dispăru, lăsând numai scheletul de şipci. Peretele dimpotrivă se sfărâmă şi el şi acoperişul se prăbuşi.

Blackthorne se întoarse neajutorat când shoji ul din camera sa se sfâşie. Peretele dispăru împreună cu cel dimpotrivă. În curând toţi pereţii nu erau decât zdrenţe. Putea vedea prin toată casa. Dar stâlpii acoperişului rezistară, iar acoperişul de ţiglă nu se mişcă. Aşternuturi, felinare de hârtie şi saltele, zburau prin jur, cu servitorii alergând după ele.

Furtuna dărâmă pereţii tuturor caselor din sat, iar câteva locuinţe fură distruse complet. Nimeni nu fu rănit grav. În zori vântul îşi pierdu din tărie, iar bărbaţii şi femeile începură să şi reconstruiască locuinţele.

La prânz pereţii casei lui Blackthorne erau refăcuţi şi jumătate din sat se reîntorsese la normal. Pereţii uşori, din şipci, nu cereau prea multă muncă ca să fie refăcuţi de fiecare dată. Doar scânduri de lemn şi sfori pentru îmbinări, care erau întotdeauna cioplite şi matisate cu mare pricepere. Repararea acoperişurilor din ţiglă sau paie era mai dificilă. Dar văzu că oamenii se ajutau unul pe celălalt, zâmbind, iuţi şi foarte îndemânateci. Mura alerga prin sat, sfătuind, îndrumând şi supraveghind. Urcă dealul ca sa vadă ce mai avea de făcut.

— Mura ai făcut... Blackthorne îşi căuta cuvintele. Faci totul să pară uşor.

— A, mulţumesc, Anjin san. Da, mulţumesc, dar am fost norocoşi că nu a fost nici un foc.

— Voi, focuri deseori?

— Îmi pare rău, "se stârnesc deseori focuri?"

— Se stârnesc deseori focuri? repetă Blackthorne.

— Da, dar am poruncit ca satul să se pregătească. Pregătească, înţelegeţi?

— Da.

— Când vin furtunile...

Mura tresări şi privi peste umărul lui Blackthorne. Se plecă foarte adânc.

Omi se apropia cu pasul lui săltat şi neglijent, privind prietenos numai către Blackthorne, ca şi cum Mura n ar fi existat.

— Bună dimineaţa, Anjin san, spuse.

— Bună dimineaţa, Omi san. Casa dumitale e bine?

— E în ordine, mulţumesc. Omi privi la Mura şi spuse brutal: Oamenii ar trebui să fie la pescuit sau pe câmp, la fel şi femeile. Yabu sama are nevoie de taxe. Încercaţi să mă faceţi de râs în faţa lui, cu lenea voastră?

— Nu, Omi sama, vă rog, iertaţi mă. O să mă îngrijesc de asta deîndată.

— N ar fi trebuit să fie nevoie să ţi o spun. N am să ţi o mai spun data viitoare.

— Îmi cer scuze pentru prostia mea.

Mura se îndepărtă grăbit.

— Arăţi bine, astăzi, spuse Omi către Blackthorne. N ai avut necazuri azi noapte?

— Bine, astăzi, mulţumesc. Şi dumneata?

Omi vorbi îndelung. Blackthorne nu înţelese chiar tot. Aşa cum nu înţelesese tot ce i spusese Omi lui Mura. Doar câteva cuvinte aici, câteva dincolo.

— Îmi pare rău. Nu înţeleg.

— Ţi a plăcut? Cum ţi a plăcut ziua de ieri? Atacul. Bătălia prefăcută?

— A, înţeleg, da, cred că bine.

— Cum a fost ca martor?

— Poftim?

— Martor. Roninul Nebara Jozen şi oamenii lui? Omi imită o împunsătură cu baioneta şi râse. Ai fost martor la moartea lor. Moarte! Înţelegi?

— A, da. Adevărul, Omi san, nu mi place omoruri.

— Karma, Anjin san.

— Karma. Astăzi instrucţie?

— Da, dar Yabu sama vrea doar să discutăm. Mai târziu. Înţelegi, Anjin san? Doar vorbit, mai târziu. Repetă Omi răbdător.

— Doar vorbim. Înţeleg.

— Începi să vorbeşti limba noastră foarte bine. Da. Foarte bine.

— Mulţumesc. Greu. Timp mic.

— Da, dar eşti un om de treabă şi te străduieşti foarte tare. Asta e important. O să ai timp, Anjin san. Nu ţi face griji, o să te ajut. Omi îşi dădea seama că mai tot ce spunea se pierdea, dar nu i păsa, atâta timp cât Anjin san prindea înţelesul. Vreau să fiu prietenul tău, spuse, apoi repetă foarte desluşit. Înţelegi?

— Prieten? Înţeleg, prieten.

Omi arătă către el, apoi către Blackthorne.

— Vreau să fiu prietenul tău.

— A, mulţumesc. Onorat.

Omi zâmbi din nou, şi se aplecă ca de la egal la egal şi apoi plecă.

— Prieten cu el? murmură Blackthorne. A uitat? Eu nu.

— A, Anjin san, spuse Fujiko grăbindu se către el. Nu vrei să mănânci? Yabu sama o să trimită după dumneata în curând.

— Da. Mulţumesc. Multe spargeri? întrebă, arătând către casă.

— Te rog să mă ierţi, îmi pare rău, dar ar trebui să spui: "Au fost multe stricăciuni?"

— Au fost multe stricăciuni?

— Nu foarte grave, Anjin san.

— Bine. Nu răniri?

— Te rog să mă ierţi, îmi pare rău, ar trebui să spui: "N a fost nimeni rănit?"

— Mulţumesc. N a fost nimeni rănit?

— Nu, Anjin san. N a fost nimeni rănit.

Brusc, Blackthorne se simţi sătul de a mai fi îndreptat întruna. Aşa că isprăvi conversaţia cu o poruncă:

— Am foame. Mâncare.

— Da. Îndată. Îmi pare rău, dar ar trebui să spui: "Îmi este foame". Unei persoane îi este foame, nu are foame.

Aşteptă până ce el spuse corect, apoi se depărtă.

Se aşeză pe verandă şi îl privi pe Ueki ya, bătrânul grădinar, îndepărtând resturile şi frunzele căzute. Putea vedea femei şi copii reparând clădirile în sat şi bărci ieşind la pescuit printre valuri. Alţi săteni trudeau pe câmp în vântul care scăzuse mult. Mă întreb ce dări au de plătit. Nu mi ar place să fiu ţăran aici. Nu numai aici, oriunde.

La primele raze de lumină ale zorilor fusese tulburat de aparen­ta devastare a satului.

— Furtuna asta abia ar fi atins o casă englezească, îi spusese lui Mariko.

— O, sigur, a fost o furtună, dar nu atât de rea.

— De ce nu vă construiţi casele din cărămidă sau din piatră?

— Din cauza cutremurelor, Anjin san. Orice clădire din piatră se va crăpa şi prăbuşi şi probabil răni sau omorî locatarii. Cu felul nostru de a construi, sunt puţine pagube. Ai să vezi cât de repede se înalţă totul la loc.

— Da, dar sunteţi veşnic în primejdie de a lua foc. Şi ce se întâmplă când vin marile furtuni? Taifunurile?

— Atunci e foarte rău.

Ea i explicase despre taifunuri şi anotimpurile lor, din iunie până în septembrie, câteodată mai devreme, câteodată mai târziu. Şi despre celelalte catastrofe naturale. În urmă cu câteva zile mai fusese un cutremur. Unul uşor. Un ceainic căzuse de pe vasul cu cărbuni şi îl răsturnase. Din fericire cărbunii fuseseră stinşi. O casă din sat luase foc, dar focul nu se întinsese. Blackthorne nu văzuse până atunci oameni stingând focul atât de iute. În afară de aceasta, nimeni din sat nu dăduse prea multă atenţie întâmplării. Râseseră şi îşi văzuseră mai departe de treburi.

— De ce râd oamenii?

— Noi socotim foarte ruşinos şi nepoliticos să laşi să se vadă ceea ce simţi, îndeosebi teama. Aşa că ascundem totul sub un zâmbet sau un surâs. Bineînţeles că ne e teamă la toţi, chiar dacă nu o arătăm niciodată. Unii dintre voi au arătat o, gândi Blackthorne.

Nebara Jozen o arătase. Murise urât, plângând înspăimântat, cerşind îndurare. Ucis încet şi cu cruzime. Fusese lăsat să fugă, apoi înjunghiat cu baionetele în mijlocul râsetelor, apoi forţat să alerge din nou, apoi schilodit. Îi îngăduiseră să se târască şi îl spintecaseră încet, în timp ce el urla, sângele amestecându i se cu saliva, după care îl lăsaseră să moară.

Naga îşi îndreptase atenţia asupra celorlalţi samurai. Deândată trei dintre oamenii lui Jozen îngenunchiară, îşi descoperiră pântecele şi îşi puseră pumnalele în faţa lor, pentru a îndeplini ritualul seppuku. Trei dintre tovarăşii lor stăteau în spatele lor ca secondanţi, cu săbiile lungi trase şi ridicate cu ambele mâini şi nici unul nu fu atins de Naga sau de oamenii săi. Când samuraii îngenunchiaţi se întinseră după pumnal, îşi întinseră gâturile şi cele trei săbii fulgerară în jos, decapitându i dintr o singură lovitură. Capetele căzute îşi clănţăniră dinţii, apoi rămaseră nemişcate. Muştele începură să roiască.

Apoi alţi doi samurai îngenunchiară, ultimul rămas stând pregătit ca secondant. Primului dintre cei îngenunchiaţi îi luă capul la fel ca şi celorlalţi tovarăşi ai săi, pe când se întindea după pumnal. Celălalt spuse:

— Nu. Eu, Hirasaki Kenko, ştiu cum trebuie să mor, cum trebuie să moară un samurai.

Kenko era un tânăr suplu, parfumat şi aproape frumos, cu pielea palidă şi cu părul bine dat cu ulei şi îngrijit. Îşi ridică pumnalul cu gesturi măsurate, şi îi înfăşură o parte din lamă cu eşarfa de la brâu, ca să îl poată apuca mai bine.

— Protestez împotriva uciderii lui Nebara Jozen şi ai celorlalţi oameni ai săi, spuse hotărât, înclinându se către Naga. Aruncă o ultimă privire către cer şi i zâmbi pentru ultima dată secondantului său, un zâmbet liniştitor. Sayonara, Tadeo.

Apoi îşi înfipse pumnalul adânc în stânga stomacului, îl trase de a curmezişul cu amândouă mâinile, îl scoase afară şi l înfipse din nou, adânc, chiar deasupra pântecului smucindu l în sus în aceeaşi tăcere. Măruntaiele lui însângerate i se rostogoliră în poală iar când faţa lui agonizândă, contorsionată hidos, zvâcni înainte, secondantul său coborî sabia într un arc ucigător.

Naga însuşi ridică capul de părul din creştet, îl şterse de ţărână şi îi închise ochi. Apoi spuse oamenilor lui să aibă grijă ca să fie spălat şi înfăşurat şi trimis lui Ishido cu toate onorurile şi cu un raport complet asupra curajului lui Hirasaki Kenko.

Ultimul samurai îngenunche. Nu mai rămăsese nimeni ca să i fie secondant. Şi el era tânăr. Degetele îi tremurau şi frica îl stăpânea. De două ori îşi îndeplinise datoria către tovarăşii săi, de două ori lovise onorabil, scăpându i de chinurile durerii şi de ruşinea fricii. Iar o dată aşteptase ca cel mai iubit prieten al său să moară aşa cum un samurai trebuia să moară, luându şi viaţa într o tăcere plină de mândrie, apoi izbise din nou, curat, cu depună îndemânare. Nu mai ucisese niciodată până atunci.

Îşi aţinti ochii către propriul pumnal. Îşi dezgoli pântecul şi se rugă să aibe curajul prietenului său. Simţea lacrimile strângându se la colţurile ochilor, dar îşi forţă chipul într o mască îngheţată, zâmbitpare. Îşi desfăcu eşarfa din brâu şi înfăşură o parte din lamă. Atunci, pentru că tânărul îşi făcuse bine datoria, Naga făcu un semn locotenentului său.

Samuraiul înaintă şi se înclină, prezentându se ceremonios.

— Osaragi Nampo, căpitanul celei de a noua legiuni a seniorului Toranaga. Aş fi onorat să vă slujesc drept secondant.

— Ikomo Tadeo, ofiţer, vasal al seniorului Ishido, replică tânărul. Vă mulţumesc, aş fi onorat să mi fiţi secondant.

Moartea lui fi rapidă, onorabilă şi fără durere.

Capetele fură strânse. Mai târziu Jozen îşi reveni în simţiri şi ţipă ascuţit. Mâinile lui înebunite încercau neputincioase să ş reîntregească pântecul.

Îl lăsară pradă câinilor care veniseră din sat.

CAPITOLUL 34

La Ora Calului – unsprezece dimineaţa – la zece zile după moartea lui Jozen şi tuturor oamenilor săi, un convoi de trei galere dublă capul de la Anjiro. Erau ticsite cu trupe. Toranaga veni pe ţărm. Lângă el era Buntaro.

— Mai întâi aş vrea să vad un exerciţiu de atac, Yabu san, cu cei cinci sute de la început, spuse Toranaga. Imediat.

— Nu s ar putea mâine? Asta mi ar lăsa timp să mă pregătesc, spuse Yabu binevoitor, dar în sinea sa furios de sosirea neaşteptată a lui Toranaga şi nemulţumit de spionii săi care nu l preveniseră. Abia avusese timp să se repeadă la ţărm cu o gardă de onoare. Trebuie să fiţi obosiţi.

— Nu sunt obosit, mulţumesc, spuse Toranaga pe un ton voit răstit. Nu am nevoie de apărători sau aranjamente deosebite, ţipete sau morţi prefăcute. Uiţi, bătrâne prieten, că am jucat în destule piese Noh şi am pus destule în scenă, ca să fiu în stare să mi folosesc imaginaţia. Nu sunt un ţăran ronin! Te rog, porunceşte să încalece deîndată.

Se aflau pe plajă, lângă debarcader. Toranaga era înconjurat de gărzile de elită şi alţi soldaţi se revărsau de pe galerele ancorate. Încă o mie de samurai puternic înarmaţi erau înghesuiţi în cele două galere care aşteptau la mică distanţa în larg. Era o zi caldă, cu cer fără nori, cu valuri mici, iar aerul unduia înfierbântat la orizont.

— Igurashi, ai grijă!

Yabu îşi înghiţi mânia. De la primul mesaj despre sosirea lui Jozen, pe care l trimisese cu unsprezece zile în urmă, nu primise nici cel mai mic raport de la iscoadele sale din Yedo. Şi nimic altceva decât întâmplătoare şi enervante răspunsuri de la Toranaga la mesajele sale din ce în ce mai urgente. "Mesajul vostru primit şi studiat atent"; zguduit de veştile despre fiul meu. Rog aşteptaţi instrucţiuni". Apoi, în urmă cu patru zile: "Cei vinovaţi de moartea lui Jozen vor fi pedepsiţi. Trebuie să rămână la posturile lor, dar în stare de arest, până pot să mă sfătuiesc cu seniorul Ishido." Iar ieri, bomba: "Astăzi am primit invitaţia oficială a noului Consiliu al Regenţilor, la ceremonia privitului florilor din Osaka. Când te gândeşti să pleci? Comunică mi deîndată."

— Desigur, asta nu înseamnă că Toranaga chiar se va duce! spusese Yabu uluit.

— Vă forţează să vă hotărâţi, replicase Igurashi. Orice aţi spune, vă împinge în capcană.

— Aşa e, spusese şi Omi.

— De ce nu primim veşti de la Yedo? Ce se întâmplă cu iscoadele noastre?

— E ca şi cum Toranaga ar fi întins un văl peste întregul Kwanto, spusese Omi. Poate că ştie care sunt iscoadele noastre.

— Astăzi este a zecea zi, Alteţă, îi amintise Igurashi. Totul e gata pentru plecarea voastră către Osaka. Vreţi să plecaţi, sau nu?

Acum, aici, pe plajă, Yabu binecuvântă kami ul său păzitor care îl convinsese să accepte sfatul lui Omi de a rămâne până în cea din ultimă zi – trei zile de acum înainte.

— Despre ultimul tău mesaj, Toranaga sama, cel care ne a sosit ieri, spuse. Eşti hotărât să nu mergi la Osaka?

— Dar tu?

— Mă supun ţie, ca unui conducător. Desigur, am aşteptat hotărârea ta.

— Hotărârea mea e simplă, Yabu sama, dar a ta este grea, greu de luat. Dacă pleci, regenţii au să te căsăpească pentru distrugerea lui Jozen şi a oamenilor lui. Iar Ishido este chiar foarte furios, şi pe bună dreptate, neh?

— N am făcut o eu, senior Toranaga. Moartea lui Jozen, chiar dacă meritată, s a petrecut împotriva poruncilor mele.

— E ca şi cum ar fi făcut o Naga san, neh? Căci altfel ar fi trebuit, desigur, s o faci domnia ta însuţi. O să vorbim despre Naga san mai târziu. Dar acum urmează mă. Vom sta de vorbă pe drumul către câmpul de instrucţie. N are rost să pierdem vremea.

Toranaga porni cu pasul său iute, gărzile urmându l îndeaproape.

— Da, te afli cu adevărat la o răscruce, bătrâne prieten. Dacă te duci, îţi pierzi capul, pierzi Izu şi desigur întreaga familie Kasigi ajunge la butucul călăului. Dacă rămâi, Consiliul va porunci acelaşi lucru. Se răsuci către el. Poate că ar trebui să faci ce mai sfătuit să fac când am fost ultima dată în Anjiro. Aş fi bucuros să ţi fiu secondant. Poate capul tău îl va bucura cât de cât pe Ishido.

— Capul meu n are nici o valoare pentru Ishido, spuse Yabu.

— Nu ţi împărtăşesc părerea.

Buntaro îi opri.

— Iertaţi mă, Alteţă. Unde doriţi să aşezăm oamenii?

— Pe platou. Faceţi tabără permanentă acolo. Două sute de gărzi vor sta cu mine în fortăreaţă. De îndată ce ai făcut pregătirile, vino la mine. Vreau să asişti la exerciţiu.

Buntaro plecă grăbit.

— Tabără permanentă? Rămâi aici? întrebă Yabu.

— Nu, doar oamenii mei. Dacă atacul este atât de reuşit pe cât am auzit, o să formăm nouă batalioane de asalt, de câte cinci sute de samurai fiecare.

— Cum?

— Da. Am adus încă o mie de samurai aleşi pe sprânceană, pentru tine. Tu ai să i alegi pe ceilalţi o mie.

— Dar nu sunt destule puşti şi instrucţia...

— Îmi pare rău, greşeşti. Am adus o mie de muschete şi destulă pulbere şi gloanţe. Restul va sosi într o săptămână, cu încă o mie de oameni.

— O să avem nouă batalioane de asalt?

— Da. Vor fi un regiment. Buntaro, îl va comanda.

— Poate ar fi mai bine să o fac eu. El o să...

— O, dar uiţi că în câteva zile se întâlneşte Consiliul. Cum poţi să comanzi un regiment dacă te duci la Osaka. Nu ţi ai pregătit plecarea?

Yabu se opri.

— Suntem aliaţi. Am căzut la înţelegere ca domnia ta să fii conducătorul şi am urinat ca să pecetluim înţelegerea. Eu am respec­tat o şi o respect în continuare. Acum te întreb: care ţi s gândurile? Primim războiul sau nu?

— Nimeni nu mi a declarat război, încă.

Yabu ardea de dorinţa de a scoate sabia Yoshimoto din teacă şi de a împrăştia sângele lui Toranaga în ţărână, odată pentru totdeauna, indiferent de preţ. Simţea respiraţia gărzilor lui Toranaga în jurul său, dar nu i mai păsa.

— Nu înseamnă Consiliul şi sentinţa ta de moarte? Ai spus asta singur. O dată ce se vor întâlni va trebui să te supui. Neh?

— Desigur.

Toranaga îşi trimise cu un gest oamenii mai în urmă, sprijinin­du se uşor pe sabie, cu picioarele butucănoase larg desfăcute şi înţepenite în pământ.

— Atunci care ţi e hotărârea? Ce propui?

— Mai întâi să vedem un atac.

— Apoi?

— Apoi pornim la vânătoare.

— Te duci la Osaka?

— Sigur.

— Când?

— Când o să vreau.

— Vrei să spui, nu când vrea Ishido.

— Vreau să spun când o să vreau.

— O să ne părăsească toţi, spuse Yabu. Nu poţi să te lupţi împotriva întregii Japonii. Chiar şi cu un regiment de asalt – şi nu putem în nici un fel să l pregătim în zece zile.

— Da

— Şi atunci care i planul?

— Ce s a întâmplat exact cu Jozen şi Naga san?