James Clavell

— O, mulţumesc, mă onoraţi prea mult. Care din ele, stăpână?

— Aceea cu mici ţipari şi meduze proaspete şi cu felii de stridii şi cu o picătură de soia, pe care o prepari atât de bine. Excelentă! Cea mai bună pe care am gustat o vreodată!

— O, vă mulţumesc, stăpână, se gudură el.

— Desigur, supele tale lasă mult de dorit.

— O, îmi pare atât de rău!

— Am să discut asta cu tine mai târziu. Mulţumesc, bucătare, spuse, încercând să l îndepărteze.

Bucătarul cel mărunt rămase vitejeşte pe loc.

— Vă rog să mă iertaţi, stăpână, dar, oh ko, cu preasupusă umilinţă, dacă stăpânii... când stăpânul...

— Când stăpânul îţi va spune să găteşti, sau să tai, sau orice altceva, te vei grăbi s o faci. Deândată. Aşa cum trebuie s o facă orice servitor supus. Între timp, pentru că s ar putea să ţi ia foarte multă vreme să devii priceput, poate c ar fi mai bine să te înţelegi cu acest alt bucătar, să te viziteze în puţinele zile în care stăpânul ar vrea să mănânce după obiceiul său.

Cu onoarea satisfăcută, bucătarul zâmbi şi se înclină.

— Vă mulţumesc. Vă rog, iertaţi mă că am cerut să fiu luminat.

— Bineînţeles că ai să plăteşti bucătarului care te va înlocui, din propriul tău salariu.

Când rămaseră din nou singure, Nigatsu chicoti în spatele mâinii.

— O, stăpână chan, pot să te felicit pentru victoria deplină şi pentru înţelepciunea ta? Bucătarul şef aproape că s a scăpat pe el când ai spus că va trebui să plătească din buzunarul lui.

— Îţi mulţumesc, Nanny san.

Fujiko putea simţi mirosul iepurelui care începea să se fiarbă. Şi dacă îmi cere să mănânc cu el? se gândea, în pragul leşinului. Şi chiar dacă n o face, tot va trebui să l servesc. Cum pot să fac ca să nu mi fie rău? N are să ţi fie! îşi porunci. Este karma ta. Se pare c ai fost de nesuportat în viaţa ta dinainte. Da, dar aminteşte ţi că acum totul e perfect. Mai ai doar cinci luni şi şase zile. Nu te gândi la asta. Gândeşte te doar la stăpânul tău, care este un om puternic, viteaz, deşi are nişte obiceiuri înspăimântătoare în ceea ce priveşte mâncarea...

La poartă se auziră copitele unor cai şi Buntaro descălecă, îndepărtând cu un gest restul oamenilor săi. Apoi, însoţit numai de garda sa personală, păşi în grădină, prin de praf şi asudat. Îşi ţinea în mână arcul său uriaş, iar la spate tolba cu săgeţi. Fujiko şi slujnica ei se înclinară călduros, urându l în sinea lor. Unchiul ei era faimos pentru izbucnirile sale de furie sălbatică, nestăpânită, care l făceau să lovească pe neaşteptate, sau să se certe cu oricine. De cele mai multe ori sufereau numai servitorii săi, sau femeile.

— Te rog intră, unchiule. Ce amabil din partea ta să ne vizitezi atât de curând, spuse Fujiko.

— A, Fujiko san, ce e cu mirosul ăsta?

— Stăpânul meu găteşte nişte vânat pe care seniorul Toranaga i l a trimis. Le arată nepricepuţilor mei servitori cum să gătească.

— Dacă vrea să gătească, cred că poate, deşi... Buntaro strâmbă nemulţumit din nas. Da, după lege, un stăpân poate face orice în casa lui, dacă nu şi tulbură vecinii.

După lege un astfel de miros putea fi pricina pentru o plângere şi putea fi foarte neplăcut să ţi nemulţumeşti vecinii. Cei mai de jos nu făceau niciodată ceva ce ar fi putut să i deranjeze pe cei. suspuşi. Altfel aveau să cadă capete. De aceea, în toată ţara, pe cât era cu putinţă, samuraii trăiau atenţi şi politicoşi lângă samuraii de rang egal, ţăranii lângă ţărani, negustorii în propriile lor străzi, iar eta izolaţi. Omi era cel mai apropiat vecin al lor.

El e superior nouă, îşi zise ea.

— Sper din toată inima că nu tulburăm pe nimeni, îi spuse stânjenită lui Buntaro, întrebându se ce nouă răutate punea la cale.

— Doreai să l vezi pe stăpânul meu? începu să se ridice dar el o opri.

— Nu, te rog, nu l tulbura. O să l aştept, spuse politicos şi inima ei se strânse. Buntaro era recunoscut pentru lipsa lui de politeţe, şi aşa ceva din partea lui era un semn de mare primejdie.

— Îmi cer iertare că am venit aşa, fără ca mai întâi să trimit pe cineva ca să cer îngăduinţa, spuse el, dar seniorul Toranaga mi a spus că mi s ar îngădui, poate, să folosesc baia şi să locuiesc aici. Din când în când. Vrei să l întrebi pe Anjin san mai târziu dacă este de acord?

— Desigur, spuse ea, continuând tiparul obişnuit al etichetei, detestând ideea de a l avea pe Buntaro în casă. Sunt sigură că se va simţi onorat, unchiule. Pot să ţi ofer cha sau saké cât timp îl aştepţi?

— Saké, mulţumesc.

Grăbită, Nigatsu aşeză o pernă pe verandă şi zbură după sake, oricât de mult ar fi vrut să rămână.

Buntaro dădu arcul şi tolba cu săgeţi gărzii sale, aruncă din picioare sandalele prăfuite şi păşi greoi pe verandă. Îşi scoase sabia cea lungă din brâu, se aşeză cu picioarele încrucişate şi o puse pe genunchi.

— Unde i soţia mea? Cu Anjin san?

— Nu, Buntaro sama, îmi pare rău, i s a poruncit să meargă la fortăreaţă, unde...

— Poruncit? De cine? De Kasigi Yabu?

— O, nu, de către seniorul Toranaga, Alteţă, când s a întors de la vânătoare, azi după amiază.

— Ah, seniorul Toranaga? Buntaro se domoli şi privi mohorât dincolo de golf, către fortăreaţa deasupra căreia fluturau alăturate stindardele lui Yabu şi Toranaga.

— Doreşti să trimit pe cineva după ea?

El clătină din cap.

— E destul timp pentru asta.

Răsuflă adânc, privindu şi nepoata, fiica surorii sale celei mai mici.

— Sunt norocos să am o soţie atât de desăvârşită, neh?

— Da, Alteţă, într adevăr. A fost de nepreţuit la tălmăcirea cunoştinţelor lui Anjin san.

Buntaro privi lung fortăreaţa, apoi trase aer în piept, simţind mirosul mâncării care ajungea până la el.

— Parc aş fi la Nagasaki, ori înapoi în Coreea. Pe acolo se găteşte mereu carne, fiartă sau friptă. Mirosul – n ai simţit niciodată ceva asemănător. Coreenii s animale, canibali. Putoarea usturoiului îţi pătrunde în haine şi n păr.

— Trebuie să fi fost îngrozitor.

— La război a fost bine. Am fi putut câştiga uşor, şi să străbatem până în China. Şi să civilizăm amândouă ţările. Buntaro se înroşi, iar glasul îi deveni răguşit. Dar nu, n am reuşit şi a trebuit să ne ntoarcem înapoi cu ruşine pentru că am fost trădaţi. Trădaţi de trădători de rang înalt.

— Da, e atât de trist, dar ai dreptate, foarte mare dreptate, Buntaro sama, zise ea liniştitor, spunând minciuna cu uşurinţă, ştiind că nici o naţiune de pe pământ n ar fi putut cuceri China, şi nimeni n ar fi putut civiliza China, care era civilizată din vremuri străvechi.

O venă de pe fruntea lui Buntaro se umflase şi palpita, iar el vorbea aproape cu sine însuşi.

— O să plătească, toţi. Trădătorii. E ca aşteptarea pe malul unui râu îndeajuns de lung ca toate trupurile duşmanilor tăi să poată pluti pe el, neh? Am s aştept şi am să scuip pe capetele lor curând. Foarte curând. Mi am promis asta. Se uită la ea. Urăsc trădătorii şi nevestele necredincioase şi pe toţi mincinoşii.

— Da, sunt de acord. Ai atâta dreptate, Buntaro sama, spuse ea, îngheţată, ştiind că nu exista vreo limită pentru cruzimea lui.

La şaisprezece ani Buntaro îşi ucisese propria lui mamă, una dintre concubinele mai puţin însemnate ale lui Hiro matsu, pentru presupusa ei infidelitate, în timp ce tatăl său, Hiro matsu, era la război, luptând pentru Dictator, seniorul Goroda. Apoi, ani mai târziu, îşi ucisese cel mai mare dintre fiii primei sale soţii, pentru presupuse insulte şi o trimisese înapoi la familia ei, unde ea îşi luase viaţa, nemaifiind în stare să şi îndure ruşinea. Se purta groaznic cu con­cubinele şi cu Mariko. Şi se certase violent cu tatăl lui Fujiko şi l învinovăţise de laşitate în Coreea, dezonorându l în faţa lui Taiko, care i poruncise deîndată să şi radă capul şi să se facă călugăr. Murise de durere în curând, măcinat de propria lui ruşine. Fu nevoie de întreaga voinţă a lui Fujiko ca să pară liniştită.

— Am fost atât de mândri când am auzit că ai scăpat de duşmani, spuse.

Saké ul sosi şi Buntaro începu să bea. După ce aşteptă timpul cuvenit, Fujiko se ridică.

— Te rog să mă ierţi pentru o clipă.

Se duse la bucătărie să l prevină pe Blackthorne, să i ceară voie ca Buntaro să locuiască în casă şi să spună şi servitorilor ce trebuia făcut.

— De ce aici? întrebă Blackthorne nemulţumit. De ce să stea aici? Trebuie?

Fujiko îşi ceru iertare şi încercă să i explice că, desigur, Buntaro nu putea fi refuzat. Blackthorne se reîntoarse morocănos la gătitul său şi ea se întoarse la Buntaro cu inima îndoită

— Stăpânul meu spune că este onorat de prezenţa domniei tale aici. Casa lui este şi casa ta.

— Cum e să fii concubina unui barbar?

— Cred că este oribil, dar a lui Anjin san, care este hatamoto şi, deci, samurai, nu. Cred că la fel ca şi a altor bărbaţi. Aceasta este prima dată când sunt concubină. Prefer să fiu soţie. Anjin san este ca toţi ceilalţi bărbaţi, deşi, da... unele dintre purtările sale sunt foarte ciudate.

— Cine s ar fi gândit că cineva din casa noastră o să fie concubina unui barbar? Chiar şi a unui hatamoto.

— N am avut de ales. M am supus seniorului Toranaga şi bunicului, conducătorul clanului nostru. Datoria unei femei este să se supună.

— Da. Buntaro îşi termină ceaşca de saké şi ea o umplu din nou. Supunerea este importantă pentru o femeie. Şi Mariko san este supusă, nu i aşa?

— Da, stăpâne. Ea îi privi faţa urâtă, ca de maimuţă. Ea nu ţi a adus altceva decât onoare. Alteţă, fără doamna, soţia ta, seniorul Toranaga n ar fi putut avea niciodată cunoştinţele lui Anjin san.

El zâmbi strâmb

— Am auzit că i ai proptit pistoalele în faţă lui Omi san.

— Îmi făceam doar datoria, Alteţă.

— Unde ai învăţat să foloseşti pistoale?

— Nu ţinusem niciodată un pistol în mână până atunci. Nu ştiam dacă erau încărcate, dar aş fi apăsat pe trăgaci.

Buntaro râse.

— Şi Omi san s a gândit la fel.

Ea îi umplu din nou ceaşca.

— N am înţeles niciodată de ce Omi san n a încercat să mi le ia. Stăpânul său poruncise asta, dar el n a făcut o.

— Eu aş fi făcut o.

— Da, unchiule, ştiu, te rog să mă ierţi, dar tot aş fi apăsat pe trăgaci.

— Da. Dar n ai fi nimerit.

— Da. Poate. De atunci am învăţat să trag.

— El te a învăţat?

— Nu. Unul dintre ofiţerii seniorului Naga.

— De ce?

— Tatăl meu n ar fi încuviinţat niciodată ca fiicele sale să înveţe lupta cu sabia sau suliţa. El gândea – înţelept, cred – că noi ar trebui să ne petrecem timpul învăţând lucruri mai elegante. Dar câteodată o femeie trebuie să şi apere stăpânul şi casa. Pistolul este o armă potrivită pentru o femeie, foarte bună. Nu cere putere şi doar puţin exerciţiu. Aşa că acum pot fi de ceva mai mult folos stăpânului meu pentru că, cu siguranţă, voi zbura capul oricărui bărbat ca să l apăr – şi pentru onoarea casei noastre.

Buntaro goli ceaşca.

— Am fost mândru când am auzit că i te ai împotrivit lui Omi san, aşa cum ai făcut o. Ai avut dreptate. Seniorul Hiro matsu va fi şi el mândru.

— Îţi mulţumesc, unchiule. Dar îmi făceam numai datoria, zise ea, şi se înclină ceremonios. Stăpânul meu întreabă dacă n ai vrea să l onorezi cu prezenţa domniei tale acum, dacă ţi face plăcere.

El continuă ritualul.

— Te rog mulţumeşte i, dar mai întâi aş putea să fac o baie? Dacă binevoieşte, am să l văd când se va reîntoarce soţia mea.

CAPITOLUL 35

Blackthorne aştepta în grădină. Acum purta chimonoul maro, de uniformă, pe care i l dăduse Toranaga, săbiile în brâu şi un pistol încărcat ascuns în eşarfă. Din explicaţiile grăbite ale lui Fujiko şi mai târziu de la servitori, înţelesese că trebuia să l primească pe Buntaro ceremonios, deoarece samuraiul era un general important şi hatamoto şi era primul oaspete al casei. Aşa că se îmbăiase şi se schimbase la iuţeală şi plecase la locul pregătit pentru aceasta.

Îl văzuse foarte puţin pe Buntaro cu o zi înainte, când sosise. Buntaro fusese ocupat cu Toranaga şi Yabu şi Mariko, tot restul zilei, aşa că Blackthorne fusese lăsat singur, să organizeze în grabă atacul de demonstraţie cu Omi şi Naga. Atacul fusese mulţumitor.

Mariko se întorsese acasă foarte târziu. Îi spusese foarte scurt despre fuga lui Buntaro, despre zilele în care fusese vânat de oamenii lui Ishido, cum le scăpase şi în cele din urmă, cum trecuse prin provinciile ostile, ca să ajungă la Kwanto.

— A fost foarte greu, dar poate nu atât de greu, Anjin san. Soţul meu este foarte puternic şi foarte viteaz.

— Ce o să se ntâmple acum, pleci?

— Seniorul Toranaga porunceşte ca totul să rămână aşa cum este. Nu se va schimba nimic.

— Te ai schimbat, Mariko. Lumina din dumneata a dispărut.

— Nu. E doar închipuirea dumitale, Anjin san. Sunt doar uşurată că e în viaţă, căci îl credeam mort.

— Da. Dar asta a schimbat ceva, nu i aşa?

— Desigur, îi mulţumesc lui Dumnezeu că stăpânul meu n a fost prins, că e n viaţă ca să l slujească pe seniorul Toranaga. Te rog să mă ierţi, Anjin san, sunt obosită acum. Îmi pare rău, sunt foarte, foarte obosită.

— Pot face ceva?

— Ce ai putea să faci, Anjin san? Poate doar să fii fericit pentru mine şi pentru el. Nu s a schimbat nimic, crede mă. Nimic nu s a terminat, pentru că nimic nu a început. Totul e aşa cum a fost. Soţul meu e în viaţă.

Nu ţi ai dorit să fie mort? se întrebă Blackthorne. Nu.

Atunci de ce ascunzi pistolul? Te simţi vinovat?

Nu. N a început nimic.

Aşa să fie?

Nu. Credeai c ai s o iei pentru tine. Nu i asta ca şi cum ai fi luat o cu adevărat?

O privi pe Mariko coborând din casă în grădină. Părea o mini­atură de porţelan acolo, la o jumătate de pas în urma lui Buntaro, silueta lui masivă părând şi mai mare prin comparaţie. Cu ea erau Fujiko şi slujnicele.

El se înclină.

— Yokoso oide kudasareta, Buntaro san. Eşti binevenit în casa mea, Buntaro san.

Se plecară cu toţii. Buntaro şi Mariko se aşezară pe pernele din faţa sa, Fujiko în spatele lui. Nigatsu şi Koi, slujnica, începură să servească cha şi sake. Buntaro bău saké. La fel şi Blackthorne.

— Domo, Anjin san. Ikaga desu ka?

— Ii. Ikaga desu ka?

— Ii. Kowa jozuni shabereru yoni natta na. Bun. Începi să vorbeşti japoneză foarte bine.

În curând Blackthorne începu să piardă şirul discuţiei pentru că Buntaro bălmăjea cuvintele, vorbind neatent şi prea repede.

— Iartă mă, Mariko san. N am înţeles asta.

— Soţul meu doreşte să ţi mulţumescă pentru încercarea de a i salva. Cu vâsla. Îţi aduci aminte? Când încercam să fugim din Osaka.

— Ah, so desu! Domo. Te rog spune i că încă mai cred că ar fi trebuit să ne întoarcem la ţărm. Era destul timp. Slujnica s a înecat fără folos.

— El spune că asta a fost karma.

— A fost o viaţă irosită, replică Blackthorne şi îi păru rău pentru impoliteţe. Băgă de seamă că ea nu tradusese asta.

— Soţul meu spune că strategia atacului este foarte bună. Foarte bună, într adevăr.

— Domo. Spune i că sunt mulţumit că a scăpat teafăr şi că este la comanda regimentului. Şi, deasemenea, că este binevenit să locuiască aici.

— Domo, Anjin san. Buntaro sama spune da, planul de atac este bun, dar, în ceea ce l priveşte, el întotdeauna îşi va purta arcul şi săbiile. Poate să omoare de la o distanţă mult mai mare, cu mai mare siguranţă şi mai repede decât o muschetă.

— Mâine am să trag în el şi o să vedem dacă i place.

— Ai să pierzi, Anjin san, îmi pare rău. Te aş sfătui să nu încerci asta, spuse ea.

Blackthorne văzu ochii lui Buntaro zburând de la Mariko la el şi înapoi.

— Îţi mulţumesc, Mariko san, spune i că mi ar place să l văd trăgând.

— Buntaro întreabă: poţi să foloseşti un arc?

— Da. Dar nu ca un adevărat arcaş. Arcurile sunt aproape scoase din folosinţă la noi. Cu excepţia arbaletei. Eu am fost pregătit pentru mare. Acolo noi folosim doar tunurile şi sabia de abordaj. Câteodată săgeţi cu foc, dar numai pentru corăbiile inamice, de la distanţă mică.

— El întreabă: Cum sunt folosite, cum le faci, aceste săgeţi de foc? Se deosebesc de ale noastre, de cele care au fost folosite împotriva galerei, la Osaka?

Blackthorne începu să explice şi urmară obişnuitele întreruperi obositoare şi întrebări de verificare. Începuse să se obişnuiască cu minţile lor, necrezut de iscoditoare în tot ce ţinea de război, dar găsea foarte obositoare discuţia prin tălmaci. Chiar dacă Mariko era ex­celentă, ceea ce zicea ea de fapt era foarte rar ceea ce trebuia. Un răspuns lung era totdeauna scurtat, ceva din ceea ce fusese spus era desigur uşor schimbat, şi apăreau neînţelegeri. Aşa că explicaţiile trebuiau să fie repetate fără rost.

Dar fără Mariko, ştia că n ar fi putut niciodată să devină atât de important. Doar cunoştinţele mă ţin afară din groapă, îşi aminti. Dar asta nu i o problemă, fiindcă s încă atâtea de multe de spus şi o bătălie de câştigat. O bătălie adevărată. Până atunci eşti în siguranţă. Ai o flotă de organizat şi apoi, fără ndoială, acasă.

Văzu săbiile lui Buntaro şi săbiile străjerilor şl le simţi pe ale sale şi căldura pistolului uns şi simţi până în adâncul fiinţei că nu era niciodată în siguranţă pe acest pământ. Nici el, nici altcineva, nici măcar Toranaga.

— Anjin san, Buntaro sama întreabă, dacă el îţi trimite oameni mâine, poţi să le arăţi să facă aceste săgeţi?

— Unde putem să găsim smoală?

— Nu ştiu.

Mariko îi ceru lămuriri amănunţite asupra locului unde putea fi găsită de obicei şi cum arăta sau mirosea şi despre posibilii înlocuitori. Apoi îi vorbi lui Buntaro îndelung. Fujiko fusese tăcută tot timpul, cu ochii şi urechile atente, fără să i scape nimic. Slujnicele, bine îndrumate, de uşoare mişcări ale evantaiului ei, către câte o ceaşcă goală, umpleau într una clondirele cu saké.

— Soţul meu spune că o să discute aceasta cu seniorul Toranaga. Poate smoală există pe undeva în Kwanto. N am auzit despre ea niciodată. Dacă nu smoală, avem uleiuri groase, uleiuri de balenă, care ar putea s o înlocuiască. Te întreabă dacă folosiţi câteodată rachete de război, precum chinezii.

— Da. Dar nu sunt socotite de prea mare folos. Poate doar în timpul asediilor. Turcii le au folosit când s au înfruntat cu Cavalerii Sfântului Ioan de Malta. Rachetele sunt folosite mai mult ca să producă incendii şi panică.

— El te roagă să i dai amănunte despre această bătălie.

— S a întâmplat acum patruzeci de ani în cea mai mare....

Blackthorne se opri, gândind intens. Acesta fusese cel mai im­portant asediu din Europa. Şaizeci de mii de turci, crema Imperiului Otoman, sosiseră împotriva a şase sute de cavaleri creştini şi a câtorva mii de auxiliari maltezi, prinşi la ananghie în marele lor castel de la Sfântul Elmo, de pe mica insulă Malta, din Mediterana. Cavalerii rezistaseră cu succes unui asediu de şase luni şi, de necrezut, forţaseră inamicul să se retragă acoperit de ruşine. Această victorie salvase întregul ţărm mediteranean, şi prin asta creştinătatea, de la jaful hoardelor de necredincioşi.

Blackthorne realiză dintr o dată că această bătălie îi dădea una dintre cheile castelului Osaka: cum să l împresoare, cum să l hărţuiască, cum să i spargă porţile şi cum să l cucerească.

— Ce spuneai, senhor?

— A fost acum patruzeci de ani în cea mai mare mare interioară pe care o avem în Europa, Mariko san, Mediterana. A fost doar un asediu ca celelalte asedii, nu merită atenţie, minţi. Astfel de cunoştinţe erau nepreţuite, de neîmpărtăşit cu uşurinţă şi sub nici o formă acum. Mariko explicase de multe ori că Osaka stătea neclintită între Toranaga şi victorie. Blackthorne era sigur că soluţia pentru aceasta putea fi totodată şi învoirea lui de a ieşi din Imperiu cu toate bogăţiile de care ar fi avut nevoie în viaţă. Băgă de seamă că Mariko părea tulburată.

— Senhora?

— Nimic, senhor.

Ea începu să traducă ceea ce spusese, dar acum înţelese că ea ştia că el ascundea ceva. Mirosul mâncării îi abătu atenţia.

— Fujiko san!

— Hai, Anjin san?

— Shokuji wa madaka? Kyaku wa... sazo kufuku de oro, neh? Când e masa? Oaspeţii s ar putea să fie flămânzi.

— Ah, gomen nasai, hi ga kurete kara ni itashimasu.

O văzu arătând către soare şi înţelese că spusese "după apusul soarelui". Înclină din cap şi mormăi, ceea ce trecea în Japonia drept un politicos "mulţumesc, am înţeles". Marriko se întoarse din nou către el.

— Soţul meu ar vrea să i povesteşti despre o bătălie la care ai participat.

— Sunt toate în manualul de război, Mariko san.

— El spune că l a citit cu mare interes, dar conţine puţine amănunte. În următoarele zile ar vrea să înveţe totul despre bătăliile voastre. Istoriseşte ne acum despre una, dacă nu ţi e cu supărare.

— Sunt toate în manualul de război, poate mâine, Mariko san.

Avea nevoie de timp să cântărească acest nou gând copleşitor despre castelul Osaka şi acea bătălie. Şi era obosit de atâta vorbă, obosit să tot fie iscodit, dar cel mai mult ar fi vrut să mănânce.

— Te rog, Anjin san, vrei s o mai povesteşti odată, doar odată, pentru soţul meu?

Auzi rugăminte ascunsă din glasul ei, aşa că se supuse.

— Desigur. Care crezi că i ar place?

— Cea din Ţările de Jos, de lângă Zeelanda – aşa pronunţaţi voi?

— Da.

Aşa că începu să spună istoria acelei bătălii, care fusese aproape ca toate celelalte în care oamenii mureau, de cele mai multe ori, din cauza greşelilor şi prostiilor ofiţerilor de la comandă.

— Soţul meu spune că nu este aşa aici, Anjin san. Aici ofiţerii comandanţi trebui să fie foarte buni sau mor foarte repede.

— Desigur, criticile mele sunt doar pentru conducătorii europeni.

— Buntaro sama spune că o să ţi povestească despre războaiele noastre şi comndanţii noştri, îndeosebi despre seniorul Toranaga, în zilele următoare. Un schimb cinstit pentru informaţiile domniei tale, spuse ea într o doară.

— Domo. Blackthorne se înclină uşor, simţind ochii lui Buntaro sfredelindu l. Ce vrei de fapt de la mine, fiu de căţea?

***
Masa a fost un dezastru pentru toată lumea. Chiar înainte de a părăsi grădina pentru a merge pe verandă, să mănânce, ziua se dovedise nefastă.

— Te rog, iartă mă, Anjin san, dar ce i asta? arătase Mariko. Acolo. Soţul meu întreabă, ce este aceea?

— Unde? A, acolo? Acela este un fazan. Seniorul Toranaga mi l a trimis împreună cu un iepure. Iepurele o să l mâncăm la cină, pregătit în felul englezesc. Cel puţin eu o să mănânc, deşi ar ajunge pentru toţi.

— Îţi mulţumesc, dar noi, soţul meu şi cu mine, noi nu mâncăm carne. Dar de ce atârnă acolo fazanul? Pe căldura asta n ar trebui să fie luat de acolo şi pregătit?

— Ăsta i felul în care se gătesc fazanii. Îl atârni ca să se frăgezească carnea.

— Cum, chiar aşa? Iartă mă, Anjin san, spusese ea tulburată. Îmi pare rău, dar o să se strice repede. Are încă penele pe el şi nu a fost... curăţat.

— Carnea fazanului este uscată, Mariko san, aşa că îl atârni pentru câteva zile, poate chiar săptămâni, după vreme. Apoi îl jumuleşti, îl cureţi şi îl găteşti.

— Îl laşi în aer liber, să putrezească?

— Nan ja? întrebase Buntaro nerăbdător.

Ea îi vorbise supusă şi el îşi ţinuse răsuflarea, se ridicase, îl cercetase cu privirea şi l împunsese cu degetul. Câteva muşte îşi luaseră zborul, apoi se aşezaseră din nou. Fujiko îi vorbise şovăitoare şi el roşise.