James Clavell

— Iyé! Fujiko se scutură îngrozită.

El o împinse deoparte.

— Iyé, iyé, se rugă ea din nou.

— IMA!

Deândată Fujiko se ridică şi îi făcu semn să aştepte, apoi se grăbi fără zgomot către săbiile care erau aşezate în faţa tokonamei, micul altar. Ridică cu mâinile tremurânde sabia lungă, o trase din teacă şi se pregăti să l urmeze prin perete. În acel moment se auzi o ultimă lovitură şi o nouă explozie de furie. Celălalt shoji se izbi de perete şi, nevăzut, Buntaro se îndepărtă cu paşi grei, urmat de strajă. Pentru o clipă se lăsă tăcerea peste casă, apoi se auzi zgomotul făcut de poarta grădinii, izbită de canaturi.

Blackthorne porni către uşă. Fujiko ţâşni în calea lui, dar el o împinse deoparte şi o deschise.

Mariko era încă în genunchi, într un colţ al camerei, cu o urmă lividă pe obraz, cu părul vâlvoi, cu chimonoul în zdrenţe, cu zgârieturi adânci pe picioare şi în josul spatelui. Se repezi să o ridice, dar ea ţipă:

— Pleacă, te rog, pleacă, Anjin san.

Văzu urma de sânge de la colţul gurii ei.

— Iisuse, cât de rău te a...

— Ţi am spus să nu te amesteci. Te rog, pleacă, spuse ea cu aceeaşi voce liniştită care dezminţea furia din ochi.

Apoi o văzu pe Fujiko care stătea la intrare. Îi vorbi. As­cultătoare, Fujiko, îl luă pe Blackthorne de braţ ca să l scoată din cameră, dar el se smulse din mâna ei.

— Lasă mă. Iyé.

Mariko spuse:

— Prezenţa dumitale aici îmi afectează onoarea şi nu mi dă linişte, nici pace şi mă face de ruşine. Pleacă.

— Vreau să te ajut, înţelegi?

— Nu înţelegi? N ai nici un drept aici. Aceasta este o ceartă personală între soţ şi soţie.

— Nu i o scuză ca să te lovească.

— De ce nu asculţi, Anjin san? El poate să mă omoare în bătaie, dacă vrea. Are dreptul şi aş vrea să o facă. Chiar aşa. Atunci n ar mai trebui să îndur ruşinea. Crezi că este uşor să trăiesc cu ruşinea asta? N ai auzit ce ţi am spus? Sunt fiica lui Akechi Jinsai.

— Asta nu i vina ta. N ai făcut nimic.

— Este vina mea şi sunt fiica tatălui meu.

Mariko s ar fi oprit aici, dar privind în sus şi văzându i grija, dragostea şi mila din priviri şi ştiind cât de mult aprecia adevărul, îşi îngădui să îndepărteze câteva dintre barierele care o învăluiau.

— În seara asta a fost vina mea, Anjin san, spuse. Dacă aş fi plâns, aşa cum vroia, cerându mi iertare, aşa cum îşi dorea, dacă aş fi îngheţat de spaimă, sau aş fi tremurat, aşa cum ar fi vrut, sau m aş fi târât, mi aş fi deschis picioarele cu prefăcută spaimă, aşa cum doreşte, dacă aş fi făcut toate lucrurile astea femeieşti, aşa cum îmi cere datoria, atunci ar fi fost ca un copil în mâinile mele. Dar n am s o fac.

— De ce?

— Pentru că asta este răzbunarea mea. Răsplata pentru că m a lăsat în viaţă după trădare. Răsplata pentru că m a trimis departe opt ani şi m a lăsat în viaţă tot acest timp. Şi răsplata pentru că m a chemat înapoi la viaţă şi m a lăsat să trăiesc. Se aşeză chinuit şi şi strânse în jurul ei chimonoul zdrenţuit. N am să mă mai dau niciodată lui. Am făcut o odată, de bună voie, deşi îl urăsc din primul moment din care l am văzut.

— Atunci de ce te ai căsătorit cu el? Spuneai că femeile de aici au dreptul de a refuza, că nu trebuie să se căsătorească împotriva voinţei lor.

— M am căsătorit cu el ca să i fac pe plac seniorului Goroda şi tatălui meu. Eram atât de tânără, nu ştiam nimic despre Goroda atunci, dar dacă vrei adevărul, Goroda a fost cel mai crud, cel mai urât om care s a născut vreodată. El l a împins pe tatăl meu către trădare. Asta e adevărul adevărat! Goroda! Ea îi scuipă numele. Dacă n ar fi fost el, am fi fost cu toţii în viaţă şi cinstiţi. Mă rog lui Dumnezeu ca Goroda să zacă în iad pe veci. Se mişcă cu grijă, încercând să şi domolească durerile din coaste. E numai ură între mine şi soţul meu. Asta e karma noastră. Ar fi atât de uşor pentru el să mi îngăduie să urc în micul cuib al morţii.

— De ce nu te lasă să pleci? De ce nu divorţează? Sau măcar să ţi dea ceea ce vrei.

— Pentru că e bărbat.

Un val de durere o străbătu şi se strâmbă. Blackthorne era în genunchi lângă ea, îmbrăţişând o. Ea îl împinse, se luptă să se stăpânească. Fujiko, la uşă, privea răbdătoare.

— Mi e bine, Anjin san. Te rog, lasă mă singură. Nu trebuie. Trebuie să ai grijă.

— Nu mi e teamă de el.

Obosită, ea îşi îndepărtă părul de pe ochi şi privi în sus cer­cetător. De ce să nu l laşi pe Anjin san să şi împlinească karma, se întrebă Mariko. Nu e din lumea noastră. Buntaro îl va ucide atât de uşor. Numai protecţia personală a lui Toranaga l a apărat până acum. Yabu, Omi, Naga, Buntaro, oricare dintre ei ar putea fi provocat atât de uşor ca să l ucidă.

A fost doar pricină de tulburări de când a ajuns aici, neh? Şi toată ştiinţa lui la fel. Naga are dreptate. Anjin san poate să distrugă lumea noastră, dacă nu este cumva închis.

Şi dacă Buntaro ştie adevărul? Sau Toranaga? Despre împărţitul pernei...

— Eşti nebună, spusese Fujiko în acea primă noapte.

— Nu.

— Atunci de ce vrei să iei locul slujnicei?

— Din cauza saké ului şi pentru distracţie, Fujiko san. Şi de curiozitate, minţise ea, ascunzând adevăratul motiv: pentru că el o înfâerbânta, ea îl dorea şi n avusese niciodată vreun iubit. Dacă nu se întâmpla în acea seară, nu s ar mai fi întâmplat niciodată şi trebuia să fie numai Anjin san – şi numai Anjin san. Aşa că se dusese la el şi plutise, şi apoi ieri, când galera sosise, Fujiko spusese între patru ochi:

— Te ai fi dus dacă ai fi ştiut că soţul tău trăieşte?

— Nu, desigur că nu, minţise ea.

— Dar acum ai să i spui lui Buntaro sama, neh, despre împărţitul pernei cu Anjin san.

— De ce să fac asta?

— Am crezut că ăsta ar fi planul tău. Dacă i spui lui Buntaro sama la timpul potrivit, mânia lui va ţâşni asupra ta şi vei fi moartă înainte ca el să ştie ce a făcut.

— Nu, Fujiko san. Nu o să mă ucidă niciodată. Din nefericire. Mă va trimite la eta dacă va găsi un motiv potrivit – dacă va putea obţine îngăduinţa seniorului Toranaga –, dar nu mă va ucide niciodată.

— Adulter cu Anjin san. N ar fi deajuns?

— O, ba da.

— Ce s ar întâmpla cu fiul tău?

— Va moşteni ruşinea mea, dacă voi fi dezonorată, neh?

— Să mi spui vreodată dacă crezi că Buntaro sama bănuieşte ceva. Cât timp sunt concubina lui, datoria mea e să l apăr pe Anjin san.

Da, este, Fujiko, se gândise atunci Mariko. Şi asta ţi ar da motivul, ca să te răzbuni pe cel ce l acuză pe tatăl tău, motiv pe care l cauţi disperată. Dar tatăl tău a fost un laş, îmi pare rău sărmană Fujiko. Hiro matsu era acolo. Altfel, tatăl tău ar fi în viaţă acum şi Buntaro mort, pentru că Buntaro e urât mult mai mult decât îl dispreţuiau pe tatăl tău. Chiar şi săbiile pe care le preţuieşti atât de mult nu i au fost niciodată date pe câmpul de onoare, ci au fost cumpărate de la un samurai rănit. Îmi pare rău, dar n am să fiu eu aceea care să ţi o spun, chiar dacă acesta este adevărul.

— Nu mi e teamă de el, spunea Blackthorne din nou.

— Ştiu, spuse ea, învăluită de durere. Dar te rog, te implor, teme te de el, pentru mine.

Blackthorne se îndreptă către uşă.

***
Buntaro îl aştepta la o sută de paşi, în mijlocul cărării care cobora către sat, masiv, imens şi mortal. Straja stătea în spatele lui. Era un răsărit de soare mohorât. Bărcile pescarilor se aflau deja lângă recife, iar marea era liniştită.

Blackthorne văzu arcul din mâinile lui Buntaro şi săbiile lui şi săbiile străjerului. Buntaro se clătina uşor şi asta îi dădu speranţa că omul va ţinti prost, ceea ce îi va da timp să se apropie îndestul. În jurul potecii nu era nimic după care s ar fi putut adăposti. Nepăsător, ridică cocoaşele celor două pistoale şi coborî către cei doi bărbaţi.

La dracu' cu adăpostul, gândi prin ceaţa dorinţei de sânge, ştiind în acelaşi timp că ceea ce făcea era o nebunie, că n avea nici o şansă împotriva celor doi samurai sau a arcului, că nu avea nici un drept, de nici un fel, să se amestece. Şi apoi, când se afla încă în afara bătăii pistolului, Buntaro se înclină adânc, iar străjerul îl imită. Blackthorne se opri, bănuind o cursă. Privi de jur împrejur, dar nu mai era nimeni în apropiere. Ca într un vis îl văzu pe Buntaro lăsându se greoi în genunchi, punând arcul deoparte, aşezând palmele pe pământ şi înclinându se aşa cum ar face o un ţăran în faţa stăpânului său. Straja îl urmă îndeaproape.

Blackthorne se holbă la ei, aiurit. Când se convinse că ochii nu l înşelau, înaintă încet, cu pistolul pregătit, dar fără să ţintească, aşteptându se la un vicleşug. Când ajunse în bătaia pistolului se opri. Buntaro nu mişcase. Datina cerea ca el să îngenuncheze şi să întoarcă salutul pentru că erau egali, sau aproape egali. Dar nu putea să înţeleagă de ce era nevoie de o asemenea ceremonie deosebită într un moment ca ăsta, când sângele trebuia să curgă.

— Ridică te, fiu de căţea. Blackthorne se pregăti să apese pe ambele trăgace.

Buntaro nu spuse nimic, nu făcu nimic, ci rămase cu fruntea plecată şi palmele pe pământ. Spatele chimonoului său era leoarcă de sudoare.

— Nan ja? Ce e?

Blackthorne folosise cu bună ştiinţă cel mai jignitor fel de a întreba, aşteptându se să l facă pe Buntaro să se ridice, să înceapă primul, ştiind că n ar fi putut să l împuşte aşa, cu capul plecat, aproape în ţărână.

Apoi, conştient că era grosolan să stea în picioare, în timp ce ei erau îngenuncheaţi şi că "nan ja" era o insultă aproape intolerabilă şi, desigur, inutilă, Blackthorne îngenunche şi, ţinând încă pistoalele în mină, puse ambele mâini pe pământ şi se înclină drept răspuns. Se aşeză pe călcâie.

— Hai, întrebă cu politeţe forţată.

Deândată Buntaro începu să mormăie, umilindu se, cerându şi iertare. Pentru ce şi de ce anume Blackthorne nu ştia. Putea să prindă câte un cuvânt, din când în când, şi saké de mai multe ori. Dar era limpede că era o scuză şi o umilă cerere de iertare. Buntaro vorbi neîntrerupt. Apoi se opri şi şi puse din nou capul în ţărână.

Furia oarbă a lui Blackthorne se topise.

— Shigata ga nai, spuse răguşit, ceea ce însemna "a fost să fie", sau "nu i nimic de făcut", sau "ce ai fi putut face", fără să ştie dacă scuzele erau mai degrabă rituale, înaintea unui atac. Shigata ga nai. Hakkiri wakaranu ga shinpai surukotowanai. N ai ce i face. Nu înţeleg exact – dar nu ţi face griji.

Buntaro privi în sus şi se aşeză.

— Arigato, arigato, Anjin sama. Domo gomen nasai.

— Shigata ga nai, repetă Blackthorne şi, acum că era limpede că scuzele erau adevărate, îi mulţumi Domnului pentru că îi dăduse miraculoasa şansă de a opri duelul. Ştia că n avea nici un fel de drept, că se purtase ca un nebun şi că singurul fel de a rezolva încurcătura cu Buntaro era după datină. Şi asta însemna Toranaga.

Dar pentru ce scuzele, cugetă el grăbit. Gândeşte te! Trebuie să înveţi să gândeşti ca ei.

Apoi răspunsul îl străfulgeră. Trebuie să fie din cauză că sunt hatamoto şi Buntaro, oaspetele, a tulburat wa, armonia casei mele. Certându se violent cu soţia, în casa mea, m a insultat pe mine şi deci, este fără ndoială vinovat şi trebuie să şi ceară iertare, vrând nevrând. Scuzele sunt obligatorii de la samurai la samurai, de la oaspete la gazdă...

Aşteaptă! şi nu uita că, după datină, tuturor bărbaţilor li se îngăduie să se îmbete, e de aşteaptat ca să se îmbete uneori şi când sunt beţi, pe bună dreptate, nu sunt vinovaţi de faptele lor. Nu uita că onoarea nu ţi este atinsă dacă te îmbeţi ca un porc. Aminteşte ţi cât de nepăsători au fost Mariko şi Toranaga pe corabie, când eram criţă. Ei erau amuzaţi, nu dezgustaţi, aşa cum aş fi fost eu.

Şi nu eşti tu, de fapt, de vină? N ai început tu întrecerea? N a fost provocarea ta?

— Da, spuse tare.

— Nan desu ka, Anjin san? întrebă Buntaro cu ochii injectaţi.

— Nani mo. Watashi no kashitsu desu. Nimic. A fost vina mea.

Buntaro scutură din cap şi spuse că nu, era numai vina lui, şi se înclină si şi ceru din nou iertare.

— Saké, spuse Blackthorne cu hotărâre şi ridică din umeri. Shigata ga nai. Saké!

Buntaro se plecă şi i mulţumi din nou. Blackthorne îi răspunse şi se ridică. Buntaro îl urmă şi straja la fel. Amândoi se mai înclinară odată, şi din nou li se răspunse.

În cele din urmă Buntaro se întoarse şi plecă. Blackthorne aşteptă până când se află la o bătaie de săgeată, întrebându se dacă omul era atât de beat pe cât părea să fie. Apoi se întoarse înapoi către propria sa casă.

Fujiko era pe verandă, încă o dată, în cochilia ei politicoasă, zâmbitoare.

Ce gândeşti tu cu adevărat, se întrebă, salutând o şi primind plecăciunea ei de răspuns. Uşa lui Mariko era închisă. Slujnica ei stătea alături.

— Mariko san?

— Da, Anjin san.

El aşteptă, dar uşa rămase închisă.

— Te simţi bine?

— Da, mulţumesc.

O auzi dregându şi glasul, apoi continuând cu o voce slabă:

— Fujiko a trimis vorbă la Yabu san şi seniorului Toranaga că nu mă simt bine astăzi şi nu voi fi în stare să tălmăcesc.

— Ar trebui să vezi un doctor.

— Nu, mulţumesc. Dar Suwo îmi e de ajuns. Am trimis după el. Mi am scrântit doar şoldul. Într adevăr mă simt bine. Nu e nevoie să te îngrijorezi.

— Ascultă, sunt şi eu puţin doctor. Nu ţi curge sânge, nu, nu i aşa?

— O, nu. M am lovit doar la obraz când am alunecat. Într adevăr, sunt destul de bine.

După o pauză el spuse:

— Buntaro şi a cerut iertare.

— Da. Fujiko a privit de la poartă. Îţi mulţumesc prea plecată că i ai primit scuzele. Şi, Anjin san, îmi pare atât de rău că ai fost tulburat. E de neiertat că armonia... Te rog, primeşte mi scuzele mele. N ar fi trebuit să mi las gura să vorbească fără mine. A fost foarte nepoliticos. Te rog, iartă ma. Şi asta a fost vina mea. Te rog, primeşte mi scuzele.

— Pentru că ai fost bătută?

— Pentru că n am reuşit să mă supun soţului meu. Pentru că n am reuşit să l ajut să doarmă liniştit. Pentru că am înşelat aşteptările lui şi ale gazdei mele. Şi, de asemeni, pentru ce am spus.

— Eşti sigură ca nu pot să fac nimic?

— Nu, nu, mulţumesc Anjin san. O să ţină doar o zi.

Dar Blackthorne n o văzu timp de opt zile.

CAPITOLUL 36

— Te am invitat să vânăm, Naga san, nu să mi repeţi lucruri pe care le am mai auzit deja, spuse Toranaga.

— Te rog, tată, pentru ultima oară: opreşte instrucţia, scoate puştile în afara legii, ucide l pe barbar, declară încercarea nereuşită şi termină cu ruşinea asta.

— Nu, pentru ultima dată.

Şoimiţa aşezată pe pumnul înmănuşat al lui Toranaga, cu capul acoperit de glugă, se foi neliniştită de ameninţarea neobişnuită din vocea stăpânului ei şi sâsâi nervoasă. Se aflau în tufişuri. Gonacii şi străjile erau prea departe ca să i audă. Ziua era înnăbuşitoare, umedă şi închisă.

Bărbia lui Naga zvâcni.

— Foarte bine. Dar e totuşi datoria mea să ţi amintesc că eşti în primejdie aici şi să ţi cer din nou, cu politeţea cuvenită, acum, pentru ultima dată, ca să pleci astăzi din Anjiro.

— Nu, tot pentru ultima dată.

— Atunci ia mi capul.

— Am deja capul tău.

— Atunci ia l astăzi, acum, sau lasă mă să mi pun capăt vieţii câtă vreme nu vrei să mi primeşti sfaturile bune.

— Învaţă să ai răbdare, căţeluşule.

— Cum pot să fiu răbdător când te văd distrugându te? E de datoria mea să ţi o arăt. Stai aici, vânând şi pierzând timpul, în timp ce duşmanii tăi răstoarnă lumea peste tine. Regenţii se întâlnesc mâine. Patru cincimi din toţi daimyo din Japonia sunt fie deja la Osaka, fie pe drum către ea. Eşti singurul daimyo important care a refuzat să plece. Acum ai să fii acuzat de trădare, şi după asta nimic nu te mai poate salva. Ar fi trebuit să fii măcar acasă, la Yedo, înconjurat de legiunile tale. Aici eşti descoperit. Nu te putem apăra. Abia avem o mie de oameni, şi Yabu a mobilizat tot Izu! Are mai mult de opt mii de oameni pe o întindere de douăzeci de ri de jur împrejur, şi încă şase de a lungul hotarelor. Ştii că iscoadele spun că are o flotă care aşteaptă spre nord, ca să te scufunde dacă ai încerca să scapi cu galera! Eşti din nou prizonierul lui, nu ţi dai seama? Un singur porumbel călător de la Ishido şi Yabu te poate distruge oricând vrea. De unde ştii că nu pune la cale ceva cu Ishido?

— Sunt sigur că se gândeşte la asta. Aş face o dacă aş fi în locul lui, tu nu?

— Nu, eu nu.

— Atunci ai fi mort în curând, şi ţi ai merita soarta, dar acelaşi lucru s ar întâmpla cu toată familia ta, întreg clanul şi toţi vasalii tăi, ceea ce ar fi de neiertat. Eşti un nebun bătăios şi nerod! Nu vrei să ţi foloseşti mintea, nu vrei să asculţi pe alţii, nu vrei să ţi stăpâneşti limba sau firea! Te laşi dus de nas ca un copil şi crezi că totul se poate rezolva cu tăişul sabiei. Singurul motiv pentru care nu ţi iau capul ăla prost şi nu te las să ţi sfârşeşti viaţa asta netrebnică, e că tot mai cred că poţi avea totuşi un viitor, că greşelile tale nu sunt din rea voinţă şi că eşti prin asta vinovat, iar credinţa ta este de netăgăduit. Dar dacă nu înveţi degrabă ce înseamnă răbdarea şi stăpânirea de sine, o să ţi iau rangul de samurai şi o să ţi poruncesc, ţie şi întregii tale spiţe, să treceţi în rândul ţăranilor.

Pumnul drept al lui Toranaga izbi şaua, iar şoimiţa slobozi un ţipăt ascuţit, nervos.

— Înţelegi?

Naga era zguduit. În toată viaţa lui nu l văzuse pe tatăl său strigând cu atâta furie sau pierzându şi cumpătul, sau măcar să audă despre el că i se întâmplase aşa ceva. Simţise de multe ori muşcătura limbii sale, dar întotdeauna pe drept. Naga ştia că făcea multe greşeli, dar întotdeauna tatăl său o întorsese aşa fel că ceea ce făcuse nu părea atât de prostesc ca prima dată. De pildă, când Toranaga îi arătase cum căzuse în cursa lui Omi – sau a lui Yabu – cu Jozen, trebuise să fie oprit cu forţa ca să nu se repeadă să i ucidă pe amândoi. Dar Toranaga poruncise străjilor sale personale să toarne apă rece peste Naga până când îşi venise în fire, apoi, liniştit, îi explicase că el, Naga, îşi ajutase tatăl nemăsurat, îndepărtând ameninţarea care era Jozen.

— Dar ar fi fost mult mai bine să înţelegi că ai fost împins să faci asta. Ai răbdare, fiul meu. Totul vine cu răbdare, îl sfătuise Toranaga. În curând vei fi în stare să îi joci tu pe degete. Ce ai făcut a fost foarte bine. Dar trebuie să înveţi să înţelegi ce e în mintea unui om, dacă vrei să ţi fie de folos ţie sau seniorului tău. Am nevoie de conducători. Fanatici am destui.

Întotdeauna tatăl său fusese înţelegător şi iertător. Dar astăzi... Naga sări de pe cal şi îngenunche umil.

— Te rog, iartă mă, tată. N am dorit să te supăr. E doar pentru că sunt stăpânit de grija siguranţei tale. Te rog, iartă mă pentru că ţi am tulburat armonia.

— Ţine ţi gura, urlă Toranaga, speriindu şi calul.

Înverşunat, Toranaga strânse genunchii şi trase hăţurile tare cu mâna stângă. Calul începu să salte. Dezechilibrată, şoimiţa începu să se zbată, încercând să i sară de pe pumn, fluturând sălbatic din aripi, ţipând asurzitor hek, ek, ek, ek, înfuriată de agitaţia neobişnuită şi neplăcută din jurul ei.

— Încet, frumoasa mea, încet...

Toranaga încercă disperat s o liniştească şi să şi stăpânească calul, când Naga sări în faţa lui. Îl prinse de căpăstru şi abia reuşi să l oprească să nu pornească în galop. Şoimiţa ţipa furioasă. În cele din urmă se aşeză neliniştită la loc, pe mănuşa lui Toranaga, ţinută strâns de cureluşa agăţată de ghiară. Dar aripile ei încă mai tresăreau nervos, iar clopoţeii de la picioare zornăiau zgomotos.

Hek, ek, ek, iik, ţipă ea pentru ultima dată.

— Gata, gata, frumoasa mea. Gata, totul e n regulă, spuse Toranaga liniştitor, cu faţa încă aprinsă de mânie, apoi se întoarse către Naga, încercând să vorbească fără a şi arăta iritarea, de dragul şoimiţei.

— Dacă i s a întâmplat ceva din cauza ta astăzi, o să... o să...

Chiar atunci, unul dintre hăitaşi dădu un strigăt. De îndată Toranaga scoase capişonul şoimiţei cu mâna dreaptă, o lăsă o clipă ca să şi vină în fire, apoi îi dădu drumul să zboare.

Era o şoimiţă cu aripi lungi. Un şoim călător. O chema Tetsu ko – Doamna de Oţel. Ţâşni în înălţimi, rotindu se la şase sute de picioare deasupra lui Toranaga, aşteptând ca prada să i fie zburătăcită, uitându şi neliniştile. Apoi, răsucindu se în direcţia vântului, văzu câinii asmuţiţi şi stolul de fazani împrăştiat, într o sălbatică fluturare de bătăi de aripi. Îşi ochi prada, legănă uşor din aripi şi se aruncă asupra ei, strângându şi aripile şi plonjând nemiloasă, cu ghearele gata să sfâşie.

Veni năvalnic în jos, dar bătrânul fazan, de două ori cât ea, alunecă într o parte şi, speriat, o zbughi ca o săgeată către adăpostul unui pâlc de copaci, două sute de paşi mai departe. Tetsu ko se redresă, îşi deschise aripile, năpustindu se înainte după pradă. Se înălţă şi încă o dată deasupra fazanului, plonjă din nou, izbind sălbatic şi din nou greşi.

Înfierbântat, Toranaga îi striga încurajări, avertizând o de pericolul din faţă. Naga era uitat.

Cu un sălbatic plesnet de aripi, fazanul ţâşni spre adăpostul copacilor. Şoimiţa, din nou răsucindu se în înalturi, plonjă, coborând ca o săgeată. Dar întârziase. Fazanul dispăruse. Fără să i pese de propria i siguranţă, şoimiţa pătrunse printre frunze şi ramuri, căutând înverşunată victima, apoi se redresă şi străfulgeră iarăşi în aer liber, ca să ţâşnească din nou, în sus, deasupra vâlcelei, ţipând înfuriată.

În acea clipă, un stol de potârnichi fu zburătăcit şi trecu aproape de pământ, căutând scăparea, săgetând încolo şi încoace, urmând cu dibăcie contururile terenului. Tetsu ko îşi alese una, îşi strânse aripile şi căzu ca o piatră. De data aceasta nu mai greşi. Trecu pe deasupra prăzii şi, cu o lovitură sălbatică a ghearelor, rupse gâtul potârnichii. Pasărea se prăvăli la pământ într un nor de pene. În loc să şi urmărească prada până la pământ, sau să o înşface şi să coboare cu ea, şoimiţa se ridică în înalturile cerului, urcând din ce în ce mai sus.

Neliniştit, Toranaga apucă momeala, o mică pasăre moartă legată de o sfoară subţire, şi începu să o rotească deasupra capului. Dar Tetsu ko nu se lăsa ademenită înapoi. Acum era o pată măruntă pe cer şi Toranaga era sigur că o pierduse, că hotărâse să l părăsească, să se întoarcă înapoi în sălbăticie, să ucidă după voia ei şi nu după a lui, să mănânce când vroia şi nu când hotăra el şi să zboare unde o ducea vântul sau propria dorinţă, totdeauna liberă şi nesupusă.

Toranaga o privi fără tristeţe, dar cu un uşor gust de singurătate. Era o creatură sălbatică, iar el, ca toţi şoimarii, ştia că era numai un stăpân de o clipă, legat de pământ. Urcase singur la cuibul ei din munţii Hakone, şi o luase de pui şi o învăţase, o alintase şi îi dăduse prima ei pradă. Acum abia putea să o vadă rotindu se acolo, plutind pe curenţii de aer cald, atât de mândră şi îşi dori arzător să poată şi el pluti pe alizeu, departe de răutăţile pământului.

Atunci, bătrânul fazan ieşi fără teamă dintre copaci ca să caute de mâncare. Dar Tetsu ko plonjă, străfulgerând din înalturi, o mică şi şuierătoare armă a morţii, cu ghearele gata pentru lovitura de graţie. Fazanul muri pe loc, cu penele ţâşnind sub lovitură. Ea se ţinea strâns, rostogolindu se odată cu el fără să l lase, cu aripile bătând aerul ca să încetinească căderea până în ultima clipă. Apoi îşi strânse aripile şi se aşeză pe pradă. O ţinu în gheare şi începu să o ciugulească cu ciocul. Dar înainte de a putea lua o înghiţitură, Toranaga sosi călare. Ea se opri nehotărâtă şi îl privi, descălecând, cu ochii ei cafenii, neîndurători, înconjuraţi de pleoape galbene. Ascultă laudele lui încurajatoare adresate priceperii şi curajului ei şi apoi, pentru că era flămândă, iar omul îi dădea hrana şi, de asemenea, pentru că era răbdător şi nu făcea nici o mişcare bruscă şi îngenunche domol, ea îi îngădui să se apropie.