James Clavell

— Concubina dumitale spune că ai poruncit ca nimeni să nu l atingă în afară de dumneata? întrebase Mariko

— Da. Aici nu lăsaţi vânatul să se fezandeze? Nu toată lumea e budistă.

— Nu, Anjin san, nu cred.

— Una lume crede că fazanul ar trebui lăsat atârnat de penele de la coadă până când cade. Dar astea s basme, vorbe de clacă, spusese Blackthorne. De gât este corect, atunci sucurile stau unde trebuie. Una lume îl lasă atârnat până când cade, dar mie unuia nu mi place carnea atât de fezandată. Noi obişnuim... Se oprise pentru că faţa ei căpătase o paloare verzuie.

— Nan desu ka? Mariko san, întrebase Fujiko repede.

Mariko explicase. Toţi râseseră nervoşi şi Mariko se ridicase moale, ştergându şi fruntea de sudoare.

— Îmi pare rău, Anjin san. Te rog să mă ierţi pentru o clipă.

Mâncarea voastră este tot atât de ciudată, ar fi vrut el să spună, cum ar fi ieri, sepie crudă, albă, vâscoasă, ca un zgârci, aproape fără nimic altceva decât sos de soia, ca să alunece pe gât. Sau tocătura de tentacule de caracatiţă, din nou crude, cu orez rece şi alge. Sau cum e cu meduza crudă, în supa galben maronie torfu – pastă de fasole fermentată – care arăta ca un castron cu balegă moale. O, da, servit minunat, într un bol fragil, atrăgător, dar tot arăta a balegă moale. Da, la naiba, destul ca să îmbolnăvească un om.

Mai apoi merseseră în camera ce dădea în verandă şi după obişnuitele plecăciuni nesfârşite, pălăvrăgeală şi cha şi saké, începuse să sosească mâncarea. Tăvi mici cu supă limpede de peşte, orez şi peşte crud ca de obicei. Şi apoi, mâncarea sa. Ridicase capacul de pe oală. Ieşeau aburi şi globuri aurii de grăsime dansau pe suprafaţa tremurătoare. Supa groasă, bogată, de ţi lăsă gura apă, era plină de grăsime şi bucăţi moi de carne. Mândru, le oferise şi lor, dar îşi scuturară capetele şi îl rugaseră să mănânce.

— Domo, spusese el.

Bunele maniere cereau să bei supa direct din micile boluri lăcuite şi să mănânci tot ce era solid în supă, cu beţişoarele. Stăpânindu şi cu greu foamea, îşi umplu bolul şi începu să mănânce. Atunci le văzu ochii.

Îl priveau cu uimire îngreţoşată, pe care încercau s o ascundă, fără să reuşească. Pofta de mâncare începu să i scadă. Se strădui să nu i bage în seamă, dar nu putu, în timp ce stomacul lui chiorăia. Ascunzându şi nemulţumirea, puse jos bolul, acoperi oala cu capacul, şi le spuse morocănos că nu era după gustul său. Îi porunci slujnicei să l ducă de acolo.

— Fujiko întreabă dacă nu ar trebui aruncată, spuse Mariko plină de speranţă.

— Da.

Fujiko şi Buntaro se relaxară.

— Mai vrei orez? întrebă Fujiko

— Nu, mulţumesc.

Mariko îşi flutură evantaiul, zâmbi încurajator şi îi umplu ceaşca, dar Blackthorne nu se linişti şi hotărî ca în viitor să gătescă pe dealuri, singur, să mănânce singur, şi să vâneze cu ceilalţi.

Să i ia dracu', îşi spuse. Dacă Toranaga poate vâna, pot şi eu. Când am să l văd? Cât trebuie să mai aştept?

— Lovi o ar ciuma de aşteptare, şi lovi l ar ciuma pe Toranaga, spuse tare, în engleză, şi se simţi mai bine.

— Cum, Anjin san? întrbă Mariko în portugheză.

— Nimic, răspunse el. Mă întrebam doar când am să l văd pe seniorul Toranaga.

— Nu mi a spus. Foarte curând, îmi închipui.

Buntaro sorbea zgomotos saké ul şi supa, aşa cum era obiceiul. Asta începu să l deranjeze pe Blackthorne. Mariko vorbea fericită cu soţul ei, care mormăia, abia băgând o în seamă. Ea nu mânca şi ce l zgândărea cel mai mult era că, atât ea cât şi Fujiko, se gudurau aproape pe lângă Buntaro şi deasemenea, că el însuşi trebuia să se obişnuiască cu acest nedorit oaspete.

— Spune i lui Buntaro sama că în ţara mea, un oaspete închină în cinstea oaspetelui de onoare. Îşi ridică ceaşca cu un zâmbet strâmb: "Viaţă lungă şi fericire", şi bău.

Buntaro ascultă explicaţia lui Mariko. Încuviinţă din cap, îşi ridică la rândul său ceaşca, zâmbi strepezit şi o goli.

— Sănătate, închină din nou Blackthorne.

Şi din nou.

Şi din nou.

— Sănătate!

De data aceasta Buntaro nu bău. Puse ceaşca plină jos şi îl privi cu ochii săi mici. Apoi strigă către cineva de afară. Shoji ul alunecă deîndată într o parte. Straja lui, întotdeauna atentă, se înclină şi îi înmână uriaşul arc şi tolba cu săgeţi. Buntaro îl luă şi vorbi repezit şi apăsat.

— Soţul meu spune că ai vrut să vezi cum trage, Anjin san. El crede că mâine este prea departe. Acum este un moment portivit. Poarta casei dumitale, Anjin san. Te întreabă, care stâlp alegi?

— Nu înţeleg, spuse Blackthorne.

Poarta principală era la patruzeci de paşi, undeva dincolo de grădină, dar acum în întregime acoperită de panoul shoji, închis, din dreapta sa.

— Stâlpul din dreapta sau din stânga? Te rog alege.

Tonul ei era insistent. Înţelegând avertismentul, privi la Buntaro. Bărbatul părea desprins de cele înconjurătoare, evident şi de prezenţa lor, un căpcăun urât, aşezat cu picioarele încrucişate şi privind absent în depărtare.

— Stânga, rosti el fascinat.

— Hidari! spuse ea.

Deândată Buntaro trase o săgeată din tolbă şi, tot aşezat, o puse în arc, îl ridică, trase înapoi coarda până lângă ochi şi îi dădu drumul cu o mişcare sălbatică, dar de o continuitate poetica. Săgeata trecu pe lângă obrazul lui Mariko, îi atinse o şuviţă din păr, apoi dispăru prin panoul de hârtie. O altă săgeată fu trasă aproape înainte ca prima să dispară şi apoi alta, fiecare trecând la mai puţin de două degete de neclintita Mariko. Ea rămase liniştită şi nemişcată, îngenunchiată ca şi până atunci.

Cea de a patra săgeată şi apoi ultima. Sunetul corzii de arc umplea tăcerea care se lăsase. Buntaro oftă şi se lăsă încet pe spate. Puse arcul pe genunchi. Mariko şi Fujiko respirară adânc, zâmbiră şi se înclinară şi îl felicitară pe Buntaro, iar el clătină din cap şi se înclină uşor. Toţi îl priviră pe Blackthorne. El ştia că cele ce văzuse fusese aproape magie. Toate săgeţile trecuse prin aceeaşi gaură în shoji.

Buntaro înapoie arcul gărzii sale şi şi ridică ceaşca, privi la ea o clipă, apoi o îndreptă către Blackthorne, o goli şi vorbi răguşit, redevenind bruta de mai nainte.

— El... soţul meu te roagă politicos, te rog, du te şi priveşte.

Blackthorne se gândi o clipă, încercând să şi liniştească inima.

— Nu e nevoie, desigur că a lovit ţinta.

— El spune că ar vrea ca dumneata să te asiguri.

— Sunt sigur.

— Te rog, Anjin san, i ai face cinste.

— N am nevoie să i fac cinste.

— Da. Dar dă mi voie să adaug şi rugămintea mea. Din nou rugămintea era în ochii ei.

— Cum pot să spun: Aceasta a fost minunat de privit?

Ea i spuse şi el repetă cuvintele şi se înclină. Buntaro se înclină şi el fără tragere de inimă.

— Roagă l, te rog, să vină cu mine, să vedem săgeţile.

— El spune că ar dori să te duci singur. El nu doreşte să meargă, Anjin san.

— De ce?

— Dacă a tras precis, senhor, trebuie să vezi asta singur. Dacă nu, tot singur trebuie să vezi. Atunci nici unul dintre voi nu va fi stânjenit.

— Şi dacă n a nimerit?

— Nu se poate. Dar după datina noastră, să loveşti ţinta în astfel de situaţii dificile este mai puţin important faţa de graţia pe care o poate arăta arcaşul, nobleţea mişcărilor, puterea de a trage aşezat, ori detaşarea faţă de rezultatul tragerii.

Săgeţile erau la un inci una faţă de cealaltă în mijlocul stâlpului din stânga. Balkthorne privi înapoi către casă şi putu să vadă, la mai bine de patruzeci de paşi, mica gaură în panoul de hârtie, ca o scânteie de lumină în întuneric. E aproape imposibil să ai atâta precizie, gândi. De unde stătea, Buntaro nu putea să vadă grădina sau poarta şi era întuneric beznă afară. Blackthorne se întoarse la stâlp şi ridică mai sus felinarul. Cu o mână încercă să smulgă o săgeată. Vârful de oţel era înfipt prea adânc, ar fi putut să rupă coada de lemn, dar nu dorea asta.

Străjerul privea.

Blackthorne şovăi. Străjerul înaintă să l ajute, dar el îşi clătină din cap.

— Iyé, domo, şi se întoarse înăuntru

— Mariko san, te rog, spune i concubinei mele că aş vrea ca săgeţile să rămână pentru totdeauna în stâlp, toate. Ca să mi amin­tească de un arcaş desăvârşit. N am văzut niciodată aşa ceva. Se înclină către Buntaro.

— Mulţumesc, Anjin san.

Ea traduse şi Buntaro se înclină şi îi mulţumi pentru compliment.

— Saké! porunci Blackthorne.

Băură mai mult, mult prea mult. Buntaro dădea peste cap ceştile una după alta, lăsându se furat de băutură. Blaekthorne îl privea pe furiş, apoi îşi lăsă gândurile să rătăcească, întrebându se cum reuşise omul să ţintească şi să tragă săgeţile cu asemenea incredibilă precizie. E cu neputinţă, îşi spuse. Şi totuşi l am văzut făcând o. Oare ce or face Vinck şi Baccus şi restul acum? Toranaga îi spusese că echipajul era acum în Yedo, în apropiere de Erasmus. Iisuse Cris­toase, mi ar place să i văd şi să mă ntorc la bord.

Aruncă o privire la Mariko, care spunea ceva soţului ei. Buntaro ascultă, apoi spre surprinderea lui Blackthorne văzu faţa samuraiului strâmbându se de furie. Înainte să şi poată feri ochii, Buntaro se întoarse spre el.

— Nan desu ka?

Cuvintele lui Buntaro sunau aproape ca o acuzaţie.

— Nani mo, Buntaro san. Nimic.

Blackthorne oferi tuturor saké, sperând să şi acopere momentul de neatenţie. Din nou femeile acceptară, dar gustară doar puţin. Buntaro îşi termină ceaşca imediat, prost dispus. Apoi îi vorbi răstit, îndelung, lui Mariko.

Blackthorne se trezi vorbind împotriva voinţei sale.

— Ce se întâmplă cu el? Ce spune?

— O, îmi pare rău, Anjin san. Soţul meu întreabă despre dum­neata, despre soţie şi concubine. Depre copiii dumitale. Şi despre ce s a întâmplat de când am părăsit Osaka. Ea se opri, răzgândindu se, şi adăugă cu voce schimbată: Este foarte interesat de dumneata şi de părerile dumitale.

— Eu sunt interesat de el şi de părerile sale, Mariko san. Cum v aţi întâlnit, dumneata şi el? Când v aţi căsătorit?

Buntaro îl întrerupse cu un torent de japoneză nerăbdătoare. Mariko traduse imediat ceea ce se spusese. Buntaro se întinse peste masă şi umplu ochi cu saké două ceşti de ceai, îi oferi una lui Black­thorne şi făcu femeilor semn cu mâna să le ia pe celelalte.

— El, soţul meu spune că, uneori, ceştile de saké sunt prea mici.

Mariko umplu şi celelate ceşti. Gustă puţin dintr una şi Fujiko din cealaltă. Urmă o altă năvală de fraze răstite, mult mai răstite şi zâmbetele celor două femei îngheţară.

— Iyé, dozo gomen nasai, Buntaro sama, începu Mariko.

— Ima, porunci Buntaro.

Fujiko începu să vorbească nemulţumită, dar Buntaro o opri cu o singură privire.

— Gomen nasai, şopti Fujiko, cerându şi iertare. Dozo, gomen nasai.

— Ce a spus, Mariko san?

Ea păru să nu l audă pe Blackthorne.

— Dozo gomen nasai, Buntaro sama. Watashi...

Faţa soţului ei se înroşi.

— IMA!

— Îmi pare rău, Anjin san, dar soţul meu porunceşte să ţi poves­tesc – ca să ţi răspund la întrebare – să ţi povestesc despre mine. I am spus că nu cred că problemele de familie ar trebui discutate atât de târziu în noapte, dar el porunceşte. Te rog, ai răbdare.

Bău o înghiţitură mare de saké. Apoi încă una. Şuviţele de păr care îi atârnau peste urechi fluturară în curentul slab de aer produs de evantaiul lui Fujiko. Goli ceaşca şi o aşeză jos.

— Numele meu de fată este Akechi. Sunt fata generalului Akechi Jinsai, asasinul. Tatăl meu a asasinat mişeleşte pe seniorul său, dic­tatorul Goroda.

— Doamne, Dumnezeule, de ce a făcut asta?

— Oricare ar fi motivul, Anjin san, nu e mulţumitor. Tatăl meu a comis cea mai mare crimă în lumea noastră. Sângele meu e întinat, ca şi sângele fiului meu.

— Atunci de ce... se opri.

— Da, Anjin san.

— Vroiam doar să spun că înţeleg ce înseamnă asta. Să ucizi seniorul. Şi mă miră că ai fost lăsată în viaţă.

— Soţul meu mi a făcut cinstea...

Din nou Buntaro o întrerupse sălbatic şi ea îşi ceru scuze şi îi explică ceea ce spusese Blackthorne. Dispreţuitor, Buntaro îi făcu semn să continue.

— Soţul meu mi a făcut cinstea să mă trimită departe, continuă ea cu aceeaşi voce blândă. L am implorat să mi dea voie să mi fac seppuku, dar a refuzat aceste privilegiu. A fost... Trebuie să ţi explic că doar el sau seniorul Toranaga poate să mi acorde acest privilegiu. Eu încă îl mai cer, umilă, în fiecare an, la aniversarea zilei trădării. Dar, în înţelepciunea sa, soţul meu m a refuzat întotdeauna. Zâmbetul ei era minunat. Soţul meu mă onorează în fiecare zi, în fiecare clipă, Anjin san. Dacă aş fi în locul lui, n aş fi în stare măcar să vorbesc unei astfel de persoane mânjite.

— De asta eşti ultima din spiţa dumitale? întrebă, amintindu şi ce spusese despre catastrofă, în drumul de la castelul Osaka.

Mariko traduse întrebarea pentru Buntaro şi apoi se întoarse.

— Hai, Anjin san. Dar nu a fost o catastrofă. Nu pentru ei. Ei au fost prinşi pe dealuri, tatăl meu şi familia, de Nakamura, generalul care a devenit Taiko. Nakamura conducea armatele răzbunării şi a ucis toate forţele tatălui meu, douăzeci de mii de oameni, până la unul. Tatăl meu şi familia lui au fost prinşi, dar tatăl meu a avut timp să i ajute pe toţi, pe cei patru fraţi şi trei surori, pe mama mea şi cele două concubine. Apoi şi a făcut seppuku. În privinţa asta şi el şi ei au fost samurai, spuse. Au îngenuncheat curajos în faţa lui, unul câte unul, şi el i a ucis pe rând. Au murit onorabil. Şi el a murit onorabil. Cei doi fraţi ai tatălui meu şi un unchi se dăduseră de partea lui, în trădarea lui împotriva seniorului lor. Au fost şi ei prinşi şi au murit şi ei cu egală onoare. Nici un Akechi nu a fost lăsat în viaţă ca să înfrunte ura şi batjocura duşmanului, în afară de mine. Nu, te rog, iartă mă Anjin san, greşesc. Tatăl meu şi fraţii săi şi unchiul, ei erau adevăratul duşman. Din duşmani numai eu sunt în viaţă. Un martor viu al unei trădări murdare. Eu, Akechi Mariko, am fost lăsată în viaţă pentru că eram căsătorită şi astfel aparţineam familiei soţului meu. Trăiam la Kyoto atunci. Eram la Kyoto când tatăl meu a murit. Trădarea şi răzvrătirea lui au durat numai treisprezece zile, Anjin san, Dar cât vor trăi oamenii în aceste insule, numele Akechi va fi întinat.

— De câtă vreme erai căsătorită când s a întâmplat asta?

— Două luni şi trei zile, Anjin san.

— Şi aveai cincisprezece ani, atunci?

— Da. Soţul meu mi a făcut cinstea să nu divorţeze de mine sau să mă alunge, aşa cum ar fi trebuit să o facă. Am fost trimisă departe, într un sat din nord. Era frig acolo, Anjin san, în provincia Shonai, atât de frig...

— Cât de mult ai stat acolo?

— Opt ani. Seniorul Goroda avea patruzeci şi nouă de ani când şi a făcut seppuku ca să nu fie prins. Asta a fost acum aproape şaisprezece ani, Anjin san şi cei mai mulţi dintre urm...

Buntaro întrerupse, din nou şfichiuind o cu vorba.

— Te rog să mă ierţi, Anjin san, spuse Mariko. Soţul meu arată, pe bună dreptate, că ar fi trebuit să fie de ajuns să spun că sunt fiica unui trădător şi că explicaţiile lungi sunt nefolositoare. Desigur, unele explicaţii sunt folositoare, adăugă ea cu grijă. Te rog să ierţi proastele maniere ale soţului meu şi te rog să ţi aminteşti ce am spus despre urechile care aud şi despre gardul care împrejmuieşte de opt ori. Te rog să mă ierţi, Anjin san, mi se porunceşte să plec. Dumneata nu trebuie să pleci înainte de plecarea lui sau înainte de a cădea beat. Nu te amesteca. Ea se înclină către Fujiko. Dozo gomen nasai.

— Do itashitnashite.

Mariko îşi înclină capul către Buntaro şi plecă. Parfumul ei rămase.

— Saké, spuse Buntaro şi zâmbi duşmănos.

Fujiko umplu ceştile.

— Sănătate, spuse Blackthorne, răscolit.

Timp de mai bine de o oră el închină pentru Buntaro până când simţi capul învârtindui se. Apoi Buntaro căzu lat peste ceştile pe care le făcu zob. Shoji ul se deschise imediat. Straja intră cu Mariko. Ajutaţi de slugile care părură să apară ca din pământ îl ridicară pe Buntaro şi l cărară în camera alăturată, camera lui Mariko. Apoi, ajutată de slujnică, ea începu să l dezbrace. Straja închise panoul şi se aşeză în afara lui, cu mâna pe mânerul sabiei scoase de la brâu.

Fujiko aşteptă, privindu l pe Blackthorne. Slujnicile intrară şi făcură ordine. Obosit, Blackthorne îşi trecu mâinile prin părul său lung şi şi aranjă panglica din coadă. Apoi se ridică clătinat şi se îndreptă către verandă, urmat de concubină. Aerul mirosea plăcut şi purificator. Dar nu îndeajuns. Se aşeză grijuliu pe prag şi bău în noapte. Fujiko se aşeză în spatele lui şi se aplecă înainte.

— Gomen nasai, Anjin san, şopti ea, clătinând din cap înapoi, spre casă. Wakarimasii ka? Înţelegi?

— Wakarimasu. Shigata ga nai. Apoi, văzându i teama nestăpânită, o mângâie pe păr.

— Arigato, arigato, Anjin sama.

— Anatawa suimin ima, Fujiko san, spuse, găsind cu greu cuvin­tele. Tu dormi acum.

— Dozo gomen nasai, Anjin san, suimin neh? spuse ea cu privirea rugătoare, arătând către camera lui.

— Iyé, watashi oyogu ima, nu, mă duc să not.

— Hai, Anjin sama.

Ascultătoare, ea se întoarse şi strigă. Doi dintre slujitori sosiră alergând. Amândoi erau tineri, din sat, puternici şi cunoscuţi ca buni înotători. Blackthorne nu se împotrivi. În noaptea asta ştia că protes­tele sale ar fi fost fără rost.

— Bine. Oricum... spuse tare în timp ce cobora, clătinându se, în josul dealului, cu oamenii după el, şi creierul înceţoşat de băutură. Oricum, l am adormit. Nu i mai poate face nici un rău acum.
***
Blackthorne înotă o oră şi se simţi mai bine. Când se întoarse, Fujiko îl aştepta pe verandă, cu un vas cu ceai proaspăt. Acceptă puţin, apoi se duse în pat şi adormi imediat.

Sunetul vocii lui Buntaro, plină de răutate, îl trezi. Mâna stângă era deja încleştată pe mânerul pistolului încărcat pe care îl ţinea întotdeauna sub saltea şi inima îi bubuia în piept din pricina trezirii neaşteptate.

Vocea lui Buntaro se opri. Mariko începu să vorbească. Black­thorne nu putu să prindă decât câteva cuvinte, dar putu să simtă tonul cumpătat şi stăruitor din glasul ei, nu jalnic sau tânguitor, sau chiar aproape de a izbucni în plâns, doar obişnuita ei seninătate neclintită. Din nou Buntaro izbucni.

Blackthorne încercă să nu asculte.

"Să nu te amesteci", îi spusese ea, şi ea era înţeleaptă. Nu avea nici un drept, iar Buntaro o mulţime. "Te implor să ai grijă, Anjin san. Adu ţi aminte ce ţi am spus despre urechi de auzit şi despre gardul de opt ori împrejmuitor."

Ascultător, se lăsă pe spate, scăldat de o sudoare rece şi se forţă să se gândească la ceea ce spusese ea.

— Vezi, Anjin san, îi spusese ea în acea seară foarte specială, când ei isprăveau ultimul din multele ultime clondire de saké şi el glumise pe seama lipsei de izolare. Întotdeauna oameni în jur şi pereţi de hârtie, urechi şi ochi mereu spionând. Aici trebuie să înveţi să ţi faci propria ta singurătate. Suntem învăţaţi din copilărie să ne retragem în noi înşine, să ridicăm pereţi de nepătruns în spatele cărora să trăim. Dacă n am putea face asta, am înnebuni, desigur, cu toţii, şi ne am ucide unul pe celălalt şi pe noi înşine.

— Ce pereţi?

— Există un labirint nesfârşit în care să te ascunzi, Anjin san. Ritualuri şi datini. Inderdicţii de toate felurile. O, da, chiar şi limba noastră are nuanţe pe care voi nu le aveţi şi care nouă ne îngăduie să ocolim politicos orice întrebarela care nu vrem să răspundem.

— Dar cum vă închideţi urechile, Mariko san? Asta i imposibil.

— O, foarte uşor. Prin educaţie. Desigur, educaţia începe de îndată ce un copil învaţă să vorbească. Aşa că foarte curând e o a doua natură pentru noi. Cum am putea altfel supravieţui? Mai întâi începi prin a ţi purifica mintea de cuvântul "oameni". Să te pui pe tine însuţi pe un alt plan. Privitul unui apus de soare este de foarte mare ajutor. Sau să asculţi ploaia. Anjin san, ai băgat de seamă sunetele diferite ale ploii? Dacă asculţi cu adevărat, atunci prezentul dispare, neh? Ascultând căderea florilor şi creşterea pietrelor, sunt exerciţii deosebit de bune. Bineînţeles că nu se aşteaptă nimeni să vadă aceste lucruri. Sunt numai semne, mesaje, pentru hara, centrul puterii tale, să ţi amintească de transcendenţa vieţii, să te ajute să câştigi wa, armonia, Anjin san. Armonie perfectă, care este cea mai căutată calitate în toată Japonia, în viaţa japoneză. Toată arta, toată...

Ea râsese.

— Uite, vezi ce mi face prea mult sake? Îşi atinsese buzele cu vârful limbii, atât de ispititor. Am să ţi şoptesc un secret. Nu te lăsa păcălit de zâmbetele noastre şi blândeţea noastră, de ceremonialul şi de plecăciunile noastre, de bunăvoinţa şi atenţia noastră. În spatele lor putem fi la un milion de ri depărtare, în siguranţă şi singuri. Pentru că asta e ceea ce căutăm: uitarea. Unul din primele noastre poeme scrise vreodată este Kojiko, prima noastră carte de istorie, scrisă cu aproape o mie de ani în urmă. Poate că asta îţi va explica ce vreau să ţi spun.
Opt nori pufoşi se înalţă

Ca îndrăgostiţii să se ascundă în ei.

Gardul de opt ori împrejmuitor ai provinciei Izumo

Înconjoară aceşti nori de opt ori răsuciţi.

Oh, cât de minunat acest gard de opt ori împrejmuitor!
Am înebuni, desigur, dacă n am avea un gard de opt ori împrej­muitor. Oh, cu siguranţă, da!

Aminteşte ţi gardul de opt ori împrejmuitor, îşi spuse, în timp ce vocea şuierătoare a lui Buntaro continua. Nu ştiu nimic despre ea, ori despre el, într adevăr. Gândeşte te la Regimenlul de Muschete, sau la casă. sau la Felicity, sau cum să ţi capeţi nava înapoi, sau la Baccus sau la Toranaga sau Omi san. Ce să fac cu Omi? Am nevoie de răzbunare? Vrea să fie prietenul meu şi a fost bun şi îngăduitor de când cu pistoalele şi...

Sunetul loviturii îi răsună în creier. Apoi vocea lui Mariko începu din nou şi urmă o a doua lovitură şi Blackthorne se trezi în picioare într o clipă, cu panoul shoji tras la o parte. Străjerul stătea pe coridor, cu faţa la el, ameninţător, în faţa uşii lui Mariko, cu sabia pregătită.

Blackthorne se pregătea să se arunce asupra samuraiului, când uşa de la celălalt capăt al coridorului se deschise. Fujiko, cu părul despletit curgându i peste chimonoul de dormit, se apropie, sunetul pânzei care se rupea şi o altă plesnitură părând să nu o atingă deloc. Se înclină politicoasă către strajă şi se aşeză între ei, apoi se înclină umilă către Blackthorne şi îl apucă de braţ, împingându l înapoi în cameră. Văzu samuraiul încordat. Avea un singur pistol şi un singur glonţ pregătit, aşa că se retrase. Fujiko îl urmă şi închise shoji ul în spatele ei. Apoi, foarte temătoare, îşi scutură capul prevenitor şi puse un deget pe buze şi scutură din nou capul, cu ochii rugători aţintiţi asupra lui.

— Gomen nasai, wakarimasu ka?

Dar atenţia lui era îndreptată către peretele care îl despărţea de camera alăturată şi pe care l ar fi putu sfărâma atât de uşor.

Privi şi ea la perete, apoi trecu între el şi perete şi se aşeză, chemându l prin semne să facă acelaşi lucru.

Dar el nu putea. Stătea în picioare, pregătindu se pentru saltul care i ar fi distrus pe toţi, înfierbântat de scâncetul care urmă altei lovituri.