James Clavell

Faptul că patru nave din cinci se pierduseră, că opt oameni din zece dispăruseră, că Tim şi Watt dispăruseră şi ei, că un pilot por­tughez luat ostatic condusese expediţia în locul lui Drake, trecând prin Strâmtoarea Magellan în Pacific, toate astea nu îi domoliseră cu nimic ura; faptul că Drake spânzurase un ofiţer, că îl excomunicase pe capelanul Fletcher şi nu reuşise să găsească Calea de Nord Vest nu scăzuse cu nimic admiraţia întregii ţări. Regina luase cincizeci de procente din tezaur şi îl făcuse cavaler. Proprietarii şi negustorii, care finanţaseră expediţia, s au ales cu un profit de trei sute de procente şi au insistat să i finanţeze şi următoarea expediţie piraterească. Toţi marinarii l au implorat să i angajeze, pentru că el reuşise să se întoarcă cu pradă, iar cu partea lor, puţinii norocoşi care au supravieţuit s au îmbogăţit pentru tot restul vieţii.

Eu aş fi supravieţuit, îşi spuse Blackthorne. Cu siguranţă. Şi partea mea din comoară ar fi fost de ajuns ca să...

— Rotzvooruiiiiiiiit! Recif în faţă!

Mai mult simţi strigătul, decât îl auzi. Apoi îl auzi din nou, tânguitor, amestecat cu vuietul furtunii.

Într o clipă ieşi din cabină şi urcă pe scara tambuchiului pe dunetă, cu inima gata să i sară din piept şi gâtlejul uscat. Acum era întuneric beznă, ploua cu găleata şi pentru un moment îl cuprinse o bucurie nebună, la gândul că jgheaburile din pânză de vele, făcute cu săptămâni în urmă, vor fi curind pline ochi. Îşi deschise gura în ploaia ce cădea aproape orizontal şi îi gustă dulceaţa, apoi întoarse spatele vijeliei.

Hendrik era paralizat de frică. Marinarul de veghe la bompres, Maetsukker, ghemuit la provă, striga cuvinte fără şir şi arăta cu mâna înainte. Privi şi el dincolo de bord.

Reciful se găsea la nici două sute de iarzi în faţă – gheare imense de roci întunecate, izbite de o mare flămândă. Cu mici întreruperi, linia înspumată a brizanţilor se întindea de la babord la tribord. Furtuna ridica pale imense de spumă şi le azvârlea în întunericul nopţii. O parâmă de la provă plesni şi verga cea mai de sus a catargului principal fu smulsă. Catargul se cutremură din temelii, dar rezistă, iar marea purtă neînduplecată nava spre pieire.

— Toată lumea pe punte! strigă Blackthorae şi trase cu violenţă clopotul.

Zgomotul îl scoase pe Hendrik din încremenire.

— Suntem pierduţi! strigă el în olandeză. O, Iisuse Cristoase, ajută ne!

— Cheamă echipajul pe punte, dobitocule! Ai adormit! Amândoi aţi adormit!

Blackthorne îl îmbrânci pe scară, apucă timona, smulse legăturile de pe cavile, se încordă, şi o învârti mult spre stânga.

Îşi adună toate puterile când pana cârmei muşcă adânc din viitoare. Întreaga navă se cutremură, apoi prova începu să se deplaseze tot mai mult sub vântul năprasnic şi, în curând, ajunseră de a curmezişul valurilor şi vântului. Velele de furtună se umflară, încercând vitejeşte să poarte greutatea navei, iar toate parâmeie se întinseră urlând. Următorul val se înălţă deasupra lor şi îşi croiau drum de a lungul recifului când zări talazul uriaş. Strigă spre oamenii care veneau dinspre teugă şi se pregăti să îşi apere viaţa.

Marea se prăbuşi asupra navei, care se înfundă adânc, şi el crezu că se vor răsturna, dar corabia se scutură ca un câine ud şi se smulse din adâncuri. Apa ieşea în cascade prin gurile de scurgere, iar el încerca, gâfâind, să tragă aer în piept. Băgă de seamă ca trupul neînsufleţit al nostromului, care fusese scos pe punte pentru înmormântarea de a doua zi, dispăruse şi că valul următor era şi mai mare. Acesta îl acoperi pe Hendrik, care gâfâia şi se lupta din răsputeri, îl ridică şi l aruncă peste bord. Alt val mugi de a lungul punţii şi Blackthorne îşi încolăci un braţ pe timonă iar apa trecu peste el. Acum Hendrik era la cincizeci de iar zi de tribord. Un alt val îl acoperi, apoi un talaz imens îl aruncă în sus, deasupra navei, îl ţinu o clipă acolo, urlând, după care l luă, îl zdrobi de muchia unei stânci, şi îl înghiţi.

Nava plonjă în mare încercând să şi croiască drum. O altă parâmă cedă şi palancul se răsuci violent până se încurcă în arboradă.

Vinck şi un alt bărbat izbutiră s ajungă pe dunetă şi se lăsară cu putere pe timonă, venindu i în ajutor. Blackthorne văzu reciful ameninţător spre tribord, mult mai aproape. În faţă şi spre babord erau şi alte creste, dar din loc în loc zărea câte o spărtură.

— Sus, Vinck! Ridicaţi scota trincii!

Pas cu pas, Vinck şi alţi doi marinari urcară pe sarturile arborelui trinchet, în timp ce dedesubt ceilalţi se atârnară de parâme, încercând să le dea o mână de ajutor.

— Atenţie în faţă! strigă Blackthorne.

Marea spumegă de a lungul punţii, luă un alt om cu ea şi aduse înapoi cadavrul nostromului. Bompresul se înălţă din valuri ca apoi să plonjeze încă odată, încărcând mai multă apă la bord. Vinck şi ceilalţi blestemară vela scăpată din parâme. Brusc ea se desfăşură sub bătaia vântului, bubuind ca o salvă de artilerie şi nava se înclină.

Vinck şi ajutoarele lui rămaseră atârnaţi acolo, balansându se deasupra mării, apoi începură să coboare.

— Recif! Recif în faţă! urlă Vinck.

Blackthorne şi celălalt bărbat rotiră timona spre tribord. Nava şovăi, apoi se răsuci şi scoase un scrâşnet prelung când stâncile, abia ridicându se din apă, scrijeliră coasta corăbiei. Dar era o lovitură piezişă şi creasta stâncii se sfărâmă. Lemnăria bordajului rezistă şi oamenii răsuflară uşuraţi.

Zări o spărtură în reciful din faţă şi îndreptă nava spre ea. Vântul sufla şi mai puternic, marea era şi mai furioasă. O rafală abătu corabia şi timona le scăpă din mâini. O înşfăcară împreună, întoarseră nava pe drum, dar ea se clătina şi se răsucea ca beată. Marea inundă puntea şi năvăli în teugă, zdrobind un om de perete şi umplând puntea a doua de apă.

— Oameni la pompe! strigă. Văzu doi oameni coborând.

Ploaia îi biciuia faţa şi el îşi miji ochii de durere. Lampa din habitaclu şi cea de drum din pupa se stinseseră de mult. O altă rafală abătu nava, marinarul lunecă şi din nou timona se răsuci şi le scăpă din mâini. Omul urlă când o cavilă a timonei îl lovi în tâmplă, lăsându l în voia valurilor. Blackthorne îl ridică şi l sprijini până ce creasta înspumată trecu. Apoi băgă de seamă că omul murise şi îl lăsă să alunece în scaunul de pe punte iar valul următor curăţă duneta.

Trecerea prin recif era la trei puncte de compas în vânt şi, oricât ar fi încercat, Blackthorne nu putea să înainteze. Căută disperat o altă trecere, dar ştia că nu mai exista nici una, aşa că pentru moment lăsă nava purtată de furtună, ca să câştige viteză, apoi viră iar în vânt. Ea înaintă puţin şi şi păstră direcţia.

Urmă un scrâşnet ascuţit, înnebunitor, când chila răzui crestele ascuţite de dedesubt şi în închipuirea tuturor grinzile de stejar se frânseră şi apa năvăli înăuntru. Nava se aplecă ia faţă scăpând de sub control.

Blackthorne strigă după ajutor, dar nu l auzi nimeni, aşa că se luptă singur cu timona şi marea. Fu azvârlit într o parte, dar reveni pe bâjbâite înapoi şi rezistă mai departe întrebându se, buimac, cum de încă mai rezista cârma.

În gura canalului marea era un maelstrom învolburat de furtună şi tivit de stânci. Valuri uriaşe izbeau reciful, apoi se retrăgeau ca să lupte cu noile sosite, năpustindu se în cele din urmă, din toate părţile, unele asupra celorlalte. Înclinată şi neputincioasă, nava fu aspirată de vârtej.

— Furtună blestemată! urlă Blackthorne. Ia ţi mâinile spurcate de pe corabia mea!

Timona se răsuci din nou, azvârlindu l cât colo, şi puntea se înclină îngrijorător. Bompresul izbi o stâncă şi se rupse, luând cu el o parte din velatură; iar nava se redresă. Arborele trinchet se încovoie ca un arc şi se frânse. Oamenii de pe punte se repeziră cu securi asupra greementului ca să l desprindă şi să l lase valurilor, în timp ce nava înainta şovăielnic printre muchiile zdrenţuite ale canalului. Tăiară catargul care se prăvăli peste bord ducând cu el un om prins în încâlceala parâmelor. Omul urla disperat, dar n aveau cum să l ajute şi l urmăriră apărând şi dispărând odată cu catargul, până nu se mai iviră, om şr catarg, deloc.

Vinck şi cei care mai rămăseseră îşi întoarseră privirea spre dunetă şi îl văzură pe pilot sfidând furtuna ca un nebun. Îşi făcură cruce, îşi înteţiră rugăciunile – unii plângând de frică – şi se agăţară cu disperare de viaţă.

Strâmtoarea se lărgi pentru o clipă, şi corabia încetini, dar în faţă se îngusta din nou ameninţător, iar stâncile păreau să se înalţe copleşitoare. Curentul se răsuci luând nava cu el, o aplecă din nou pe o coastă şi o azvârli în voia soartei. Blackthorne încetase să mai blesteme furtuna şi, cu muşchii încordaţi să i plesnească, lupta din răsputeri să întoarcă timona spre babord şi să o ţină aşa. Dar nici corabia, nici marea nu mai puteau fi stăpânite.

— Învârte te, târfă blestemată, gâfii el, la capătul puterilor. Ajută mă!

Lupta cu marea se înteţi şi el îşi simţea inima gata să plesnească, dar îşi încordă şi mai mult puterile ca să i ţină piept. Încercă să şi limpezească privirile, dar totul se învârtea în jur, culorile erau neclare şi păleau. Nava înţepenise în gâtuitura canalului, dar, chiar în clipa aceea, chila atinse un banc de nămol. Izbitura întoarse prova. Pana cârmei muşcă apa, şi atunci vântul şi marea îşi dădură mâna ca s o ajute şi, împreună, o răsuciră în direcţia vântului şi corabia zbură prin strâmtoare, către mântuire. În golful de dincolo.

CAPITOLUL 1

Blackthorne se trezi brusc. La început crezu că visează, pentru că se găsea pe uscat, iar încăperea arăta incredibil. Era mică, foarte curată şi acoperită cu rogojini moi. Stătea întins pe o cuvertură groasă şi o alta era aşternută peste el. Tavanul era din cedru lustruit, pereţii din şipci de cedru, aşezate în pătrate, acoperite cu hârtie opacă, ce îndulcea plăcut lumina. Lingă el se afla o tavă stacojie, purtând boluri mici. Unul era cu legume gătite, reci, pe care le înghiţi aproape fără să le simtă gustul picant. Altul era cu fiertură de peşte şi o dădu pe gât. Altul era plin cu un terci gros de griu sau orz; îl termină repede, mâncându l cu degetele. Apa, într o tidvă de o formă ciudată, era caldă şi avea un gust neobişnuit – uşor amărui, dar plăcut.

Apoi băgă de seamă crucifixul din nişă.

Casa asta e spaniolă sau portugheză, gândi îngrozit. Sunt în Japonii? Sau în Chitai?

Un panou din perete alunecă în lături. O femeie de vârstă mijlocie, plină, cu faţa rotundă, stătea în genunchi lângă uşă; făcu o plecăciune şi zâmbi. Pielea i era aurie, ochii negri şi înguşti, iar păru i lung, negru, era strâns îngrijit în creştet. Purta un halat de mătase gri, şosete albe, scurte, cu talpă groasă şi o eşarfă lată, purpurie, în jurul mijlocului.

— Goshujinsama, gokibun wa ikaga desu ka! spuse. Aşteptă, în timp ce el se holbă nedumerit spre ea, apoi repetă.

— Aici sunt Japoniile? întrebă Blackthorne. Japoniile? Sau Chitaiul?

Ea îl privi fără să pară a înţelege, şi mai spuse ceva ce el nu pricepu. Apoi îşi dădu seama că era gol. Hainele lui nu se vedeau nicăieri. Prin semne îi arătă că vrea să se îmbrace. Apoi arătă spre bolurile cu mâncare şi ea pricepu că încă i mai era foame.

Femeia zâmbi, făcu o plecăciune şi ieşi trăgând uşa glisantă.

Se lungi la loc istovit, capul învârtindu i se din cauza neobişnuitei, ameţitoarei nemişcări a podelei. Cu un efort încercă să se adune. Îmi amintesc că lăsasem ancora, gândi. Cu Vinck. Cred că era Vinck. Eram într un golf, nava intrase cu prora într un banc de nisip şi se oprise. Auzeam valurile spărgându se de plajă, dar totul era în regulă. Pe mal se vedeau lumini, apoi mă aflam în cabina mea şi mai departe – întuneric. Nu mi amintesc nimic. După aceea, prin întuneric, lumini şi voci ciudate. Am vorbit englezeşte, apoi în por­tugheză. Unul dintre localnici vorbea puţin portugheza. Sau era portughez? Nu, cred că era băştinaş. L am întrebat, cumva, unde ne aflăm? Nu mi amintesc. Apoi eram iar în spărtura din recif şi valul uriaş a venit încă o dată şi m adus în mare şi mă scufundam – era foarte frig – nu, marea era caldă şi moale ca un pat de mătase, gros de un stânjen. Pesemne că ei m au scos la mal şi m au adus aici.

— Cred că patul ăsta îl simţeam atât de moale şi cald, rosti cu voce tare. N am dormit niciodată pe mătase până acum.

Slăbiciunea îl cuprinse şi adormi fără vise.

Când se trezi, bolurile de pământ ars erau pline cu mâncare, iar hainele i erau aşezate ordonat lângă el. Fuseseră spălate, călcate şi cârpite cu o cusătură măruntă, îngrijită.

Dar cuţitul şi cheile dispăruseră.

Ar trebui să fac rost de un cuţit, şi asta repede, îşi spuse. Sau de un pistol.

Ochii i se îndreptară spre crucifix. În ciuda neliniştii, curiozitatea i crescu. Toată viaţa auzise printre piloţi şi marinari legende despre nemaipomenitele bogăţii ale imperiului secret al Portugaliei, din Orient, unde îi convertiseră pe păgâni la catolicism şi i ţineau în robie, unde aurul era la fel de ieftin ca fierul, iar smaraldele, rubinele, diamantele, safirele – numeroase ca firele de nisip.

Dacă partea cu catolicismul e adevărată, îşi spuse, pesemne că este şi restul. Cea cu bogăţiile. Da. Dar cu cât mai repede sunt înarmat şi la bordul lui Erasmus, în spatele tunurilor, cu atât mai bine.

Mâncă, se îmbrăcă şi se ridică şovăitor, deloc în largul lui, aşa cum se simţea întotdeauna pe uscat. Cizmele lipseau. Se îndreptă spre uşă, clătinându se uşor şi întinse mâna să se sprijine, dar şipcile subţiri nu rezistară greutăţii lui şi se sfărâmară, sfişiind hârtia. Îşi recăpătă echilibrul. Speriată, femeia de pe coridor se holbă spre el.

— Îmi pare rău, spuse, neobişnuit de stingherit de neîndemânarea lui. Puritatea camerei fusese într un fel întinată.

— Unde mi sunt cizmele?

Femeia se uita neajutorată spre el. O întrebă din nou cu răbdare, prin semne, şi ea porni grăbită de a lungul unui coridor, îngenunche, deschise altă uşă glisantă şi l chemă. Din apropiere se auzeau voci şi zgomot de apă curgătoare. Trecu pragul şi se trezi într o altă cameră, tot atât de goală. Aceasta dădea într o verandă cu trepte, ce duceau într o grădină mică, înconjurată de un zid înalt. Lingă intrarea prin­cipală erau două femei în vârstă, trei copii îmbrăcaţi în halate purpurii şi un bătrân, vădit un grădinar, cu o greblă în mână. Toţi se înclinară deîndată cu gravitate, rămânând cu capetele foarte plecate.

Spre uimirea lui Blackthorne, bătrânul era gol, afară doar de o fâşie de pânză îngustă, scurtă, care abia dacă i acoperea boaşele.

— 'Mneaţa, le spuse, neştiind ce să zică.

Ei stăteau nemişcaţi, încă aplecaţi.

Îi privi nedumerit, apoi, stângaci, făcu şi el o plecăciune spre ei. Toţi se îndreptară şi i zâmbiră. Bătrânul mai făcu o plecăciune şi se întoarse la lucru în grădină. Copii se zgâiau la el, apoi, râzând, fugiră. Bătrâna dispăru înlăuntrul casei. Dar el încă le mai simţea privirile urmărindu l.

Îşi văzu cizmele la capătul scărilor. Înainte s apuce să le ridice, femeia era deja acolo, în genunchi, spre încurcătura lui, şi l ajută să şi le tragă în picioare.

— Mulţumesc, spuse. Se gândi o clipă, apoi, arătând spre el rosti rar: Blackthorne. Apoi arătă spre ea. Cum te cheamă?

Ea se holbă nedumerită.

— Black thorne, repetă cu grijă, arătând spre el şi apoi arătă din nou spre ea. Cum te cheamă?

Ea se încruntă apoi, cu o undă de înţelegere, arătă către sine şi spuse:

— Onna! Onna!

— Onna! repetă foarte mândru de el însuşi, pe cât era şi ea de sine. Onna.

Ea dădu din cap fericită.

— Onna!

Grădina nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse vreodată: o cascadă mică, un pârâu, un pod mic, poteci cu pietriş curat, stânci, flori şi tufe. Este atât de curat, gândi. Şi îngrijit.

— De necrezut, spuse.

— E'nerezu? repetă ea plină de solicitudine.

— Nimic.

Apoi, nemaiştiind ce să mai zică, îi făcu semn să plece. Supusă, femeia se înclină politicoasă şi plecă.

Blackthorne rămase la soare, rezemându se de un stâlp. Simţindu se foarte slăbit, privi bătrânul care plivea o grădină fără buruieni. Mă întreb unde sunt ceilalţi. Mai e n viaţă, oare, Căpitanul General? Câte zile am dormit? Îmi amintesc că mă trezeam şi mâncam şi mă culcam din nou, la fel de nemulţumit de mâncare, ca şi de vise.

Copiii trecură în goană pe lângă el, fugărindu se, iar el se ruşina pentru ei de goliciunea grădinarului, căci, atunci când omul se apleca, i se vedea totul. Blackthorne era uimit că ei nu păreau să bage de seamă. Peste zid se zăreau acoperişurile de ţiglă sau trestie ale altor clădiri şi, în depărtare, munţi înalţi. Un vânt răcoros mătura cerul, împingând norii cumulus. Albinele zumzăiau şi era o zi frumoasă de primăvară. Trupul încă l mai trăgea la somn, dar se desprinse de stâlp şi porni spre poarta grădinii. Grădinarul zâmbi, făcu o plecăciune, alergă să i deschidă, făcu o plecăciune, apoi închise poarta în urma lui.

Satul era aşezat în jurul portului în formă de semilună deschisă. Puteau fi vreo două sute de case, neasemănându se cu nimic din ceea ce văzuse până atunci, cuibărite la poalele muntelui ce cobora către ţărm. Pe coastă erau ogoare în terase şi drumuri nepietruite care duceau spre nord şi sud. Jos, malul era pavat cu piatră de râu, iar o rampă din piatră înainta de pe ţărm în mare. Un port bun, adăpostit, un dig de piatră, bărbaţi şi femei curăţând peşte şi făcând plase, o barcă de o formă nemaivăzută, care tocmai era construită în partea de nord. Insule, departe în mare, către este şi sud. Recifurile erau acolo, sau dincolo de orizont.

În port se găseau multe bărci cu forme neobişnuite, mai toate pentru pescuit, unele cu o singură velă mare, câteva cu vâsle, vâslaşii stând în picioare şi împingând în rame, nu aşezaţi şi trăgând, cum ar fi făcut el. Câteva bărci ieşeau în larg, altele erau trase cu prova la un chei de lemn, iar la cincizeci de iarzi de ţărm, la apă bună, ancorat corect, cu trei parâme la provă, se găsea Erasmus. Cine o făcuse? se întrebă. De a lungul ei se aflau bărci şi la bord zărea băştinaşi, dar nici unul dintre ai lui. Cine puteau să fie?

Aruncă o privire asupra satului şi abia acum văzu cât de mulţi oameni îl priveau. Când băgară de seamă că fuseseră observaţi, se înclinară cu toţii şi, încă nesigur, se înclină şi el drept răspuns. Agitaţia se reluă veselă, treceau încolo şi încoace, se opreau, se târguiau, făcându şi plecăciuni unii altora, părând a fi uitat de el şi arătând ca nişte fluturi multicolori. În drum spre ţărm simţi, însă, la fiecare fereastră, la fiecare uşă, ochi curioşi cercetându l.

Ce mi pare atât de straniu la ei? se întrebă. Nu numai hainele şi purtarea lor. E... n au arme, gândi, surprins. Nici săbii, nici puşti. De ce oare?

De a lungul străzii mici se înşirau prăvălii deschise, pline cu mărfuri ciudate şi baloturi. Podeaua era puţin înălţată de la pământ, vizitatorii şi cumpărătorii stând aşezaţi pe vine sau în genunchi pe duşumeaua curată. Cei mai mulţi purtau saboţi sau sandale din papură, unii aveau aceleaşi şosete albe, cu talpă groasă, despicate între degetul mare şi celelalte, ca să ţină curelele, dar toţi îşi lăsau sandalele şi saboţii afară, pe pământ. Cei desculţi se ştergeau pe picioare şi primeau încălţări de interior, care stăteau gata pregătite. Dacă te gândeşti bine, e un lucru foarte cuminte, îşi spuse uimit.

Apoi îl zări pe bărbatul tuns apropiindu se şi frica i săgetă măruntaiele. Preotul era cu siguranţă portughez sau spaniol şi, deşi sutana i fluturândă era portocalie, nu te puteai înşela în privinţa crucifixului şi mătăniilor de la brâu şi nici a duşmăniei reci de pe chip. Sutana îi era ponosită de drum, iar ghetele, de modă europeană, îi erau murdare de noroi. Privea la Erasmus şi Blackthorne ştia că recunoscuse lucrătura olandeză sau englezească, nouă pe majoritatea mărilor, mai zveltă şi mai rapidă, o navă de comerţ înarmată, născocită şi îmbunătăţită de corsarii englezi, care făcuseră atâta prăpăd în mările spaniole. Preotul era însoţit de zece băştinaşi cu părul şi ochii negri, unul îmbrăcat ca el, doar că avea sandale în curele. Ceilalţi purtau veşminte colorate, ori pantaloni sau, pur şi simplu, fâşii de pânză în jurul şalelor. Nici unul nu era înarmat.

Blackthorne ar fi vrut să fugă cât mai era timp, dar ştia că nu l ţineau puterile şi nici nu avea unde să se ascundă. Înălţimea, silueta şi culoarea ochilor săi îl făceau complet străin în această lume. Se rezemă cu spatele de perete.

— Cine eşti? îl întrebă preotul în portugheză. Era un bărbat în jur de douăzeci şi cinci de ani, îndesat, oacheş, bine hrănit, cu o barbă lungă.

— Tu cine eşti? i o întoarse Blackthorne.

— Asta e o navă corsar olandeză. Eşti un eretic olandez: Sunteţi piraţi. Dumnezeu să se îndure de voi!

— Nu suntem piraţi. Suntem neguţători paşnici, dar nu şi pentru duşmanii noştri. Eu sunt pilotul navei. Tu cine eşti?

— Părintele Sebastio. Cum aţi ajuns aici? Cum?

— Am fost aruncaţi pe ţărm de furtună. Cum se numeşte locul acesta? E Ţara Japoniilor?

— Da. Japonia. Nippon, spuse preotul iritat.

Se întoarse către unul dintre bărbaţi, mai în vârstă decât ceilalţi, scund şi suplu, cu braţe puternice şi palme bătătorite, cu creştetul ras şi restul părului strins într o coadă subţire, la fel de cenuşie ca şi sprâncenele. Preotul îi vorbi poticnit în japoneză, arătând spre Black­thorne. Toţi erau speriaţi, iar unul îşi făcu grijuliu cruce.

— Olandezii sunt eretici, rebeli şi piraţi. Cum te cheamă?

— Asta e o aşezare portugheză?'

Ochii preotului erau duri şi injectaţi.

— Starostele satului spune că a vorbit mai marilor săi despre tine. A sosit vremea să plăteşti pentru păcatele tale. Unde ţi e restul echipajului?

— Am fost abătuţi din drum. Ne trebuie hrană, apă şi timp ca să ne reparăm corabia. Apoi plecăm. Putem plăti pentru...

— Unde i restul echipajului?

— Nu ştiu. Pe navă. Cred că pe navă.

Din nou preotul puse întrebări starostelui, care i răspunse îndelung, arătând cu mâna spre celălalt capăt al aşezării. Preotul se întoarse iar spre Blackthorne.

— Aici criminalii sunt crucificaţi, pilotule. O să mori curând. O să vină daimyo cu samuraii săi. Domnul să se ndure de tine.

— Ce e daimyo?

— Seniorul. Întreaga provincie e a lui. Cum ai ajuns aici?

— Şi samurai?

— Războinici, soldaţi, din casta războinicilor, răspunse preotul cu nemulţumire crescândă. De unde veniţi şi cine sunteţi?

— Nu ţi recunosc accentul, spuse Blackthorne ca să l des­cumpăneas­că. Eşti spaniol?

— Sunt portughez, izbucni preotul, înghiţind momeala. Ţi am spus, sunt părintele Sebastio, din Portugalia. Unde ai învăţat atât de bine portugheza, ai?

— Dar Portugalia şi Spania sunt tot una acum, îl întărâtă Black­thorne. Aveţi acelaşi rege.

— Suntem ţări diferite! Suntem popoare diferite! Aşa am fost dintotdeauna. Avem steagul nostru. Posesiunile noastre de peste mări sunt separate, da, separate. Regele Filip a fost de acord cu asta, când ne a furat ţara. Părintele Sebastio îşi domoli cu greu furia. Degetele îi tremurau. A luat ţara mea prin forţa armelor acum douăzeci de ani! Soldaţii lui, şi tiranul acela spaniol, creatura diavolului, ducele de Alba, ei l au zdrobit pe adevăratul nostru eege. Que va! Acum domneşte fiul lui Filip, dar nici el nu e adevăratul nostru rege. Curând vom avea iarăşi regele nostru. Apoi adăugă plin de venin: ştii că ăsta i adevărul. Ceea ce diavolul de Alba a făcut cu ţara ta a făcut şi cu a mea.

— Asta i o minciună. Ducele de Alba a fost ca o ciumă pentru Olanda, dar n a cucerit o niciodată. E încă liberă. Totdeauna va fi. Dar în Portugalia, Alba a zdrobit o armată mică şi apoi s a predat toată ţara. N aveţi pic de curaj. Puteaţi să i azvârliţi afară pe spanioli, dacă aţi fi vrut, dar n o s o faceţi niciodată. Vă lipseşte onoarea. Şi cojones. Sunteţi în stare doar să i ardeţi pe nevinovaţi în numele Domnului.

— Dea Domnul să arzi pe veci în focul iadului! izbucni preotul. Satana umblă prin lume şi o să fie zdrobit. Ereticii or să fie nimiciţi. Sunteţi blestemaţi în faţa lui Dumnezeu!