James Clavell

— Creştinii, buni japonezi. Totdeauna. Numai buni vasali. Niciodată avut gânduri rele. Nu.

— Sunt bucuros s o aud. Nu uita că feuda mea se întinde pe douăzeci de ri în orice direcţie. Înţelegi?

— Înţeleg. Da. Înţeleg foarte bine.

Privi cum omul se înclină rigid – chiar şi preoţii barbari trebuie să aibe bune maniere – şi plecă.

— Omi san? spuse unul dintre samuraii săi. Era tânăr şi foarte chipeş.

— Da.

— Vă rog, iertaţi mă, ştiu că n aţi uitat, dar Masijiro san este încă în groapă.

Omi se îndreptă spre chepeng şi se uită scrutător în jos, spre samurai. Imediat omul fu în genunchi, plecându se cu mult respect.

Cele două zile îl îmbătrâniseră. Omi îi cântări serviciile din trecut, apoi luă pumnalul din cingătoarea samuraiului tânăr şi l aruncă în groapă.

La capătul scării, Masijiro se uita la pumnal fără să şi creadă ochilor. Lacrimi începură să i curgă pe obraz.

— Nu merit această onoare, Omi san, spuse el umil.

— Da.

— Mulţumesc.

Tânărul samurai de lângă Omi spuse:

— Pot să vă rog să i se îngăduie să şi facă seppuku aici, pe plajă?

— Nu şi a îndeplinit datoria în groapă. În groapă să rămână. Porunceşte sătenilor s o astupe. Şterge toate urmele ei. Barbarii au pângărit o.

***
Kiku râse şi dădu din cap.

— Nu. Omi san, îmi pare rău, dar, te rog, pentru mine nu mai vreau nici un strop de saké în plus, altfel o să mi se desfacă părul şi o să cad pe jos, şi atunci ce o să se ntâmple cu noi?

— O să cad şi eu cu tine, o să împărţim perna amândoi, şi o să fim în nirvana, mai presus de noi înşine, spuse Omi fericit, cu capul învârtindu i se din cauza vinului.

— Da, dar eu o să sforăi şi tu n o să poţi să mparţi perna cu o fată beată, care sforăie îngrozitor, şi n o să ai nici o bucurie. Cu siguranţă că nu, îmi pare tare rău. O, nu, Omi sama, stăpân al Noii şi Uriaşei Feude, tu meriţi mai mult decât atât! Turnă încă un degetar de vin cald în ceaşca micuţă de porţelan şi o oferi cu ambele mâini, degetul mare şi arătătorul de la mâna stângă ţinând delicat ceaşca, iar arătătorul de la mâna dreaptă sprijinind o de dedesubt. Poftim, e pentru tine, pentru că eşti minunat!

El o luă şi sorbi câte puţin, savurându i căldura şi aroma dulceagă.

— Sunt atât de bucuros că am putut să te conving să mai rămâi o zi, neh? Eşti atât de frumoasă, Kiku san.

— Tu eşti frumos şi bucuria e a mea. Ochii i dansau în lumina răspândită de un lampion din hârtie şi bambus, în formă de floare, care atârna de grinda de cedru. Acestea erau cele mai frumoase camere din Casa de Ceai de lângă piaţă. Ea se aplecă să l mai servească cu puţin orez din bolul simplu, de lemn, care se afla pe masa joasă, neagră şi lăcuită, din faţa lui, dar el clătină din cap.

— Nu, nu, mulţumesc.

— Un bărbat atât de puternic ca tine ar trebui să mănânce mai mult.

— Sunt plin, crede mă.

El nu i oferi nimic, pentru că ea abia dacă se atinsese de porţia mică de salată – felii subţiri de castraveţi şi ridichi tăiate mărunt şi murate în oţet dulce – singurul fel de mâncare de pe masă pe care îl accepta. Li se aduseseră felii de peşte crud pe găluşti de orez, supă, salată şi zarzavaturi proaspete, servite cu un sos picant din soia şi ghimbir. Şi orez.

Ea bătu uşor din palme şi imediat slujnica ei trase uşa glisantă.

— Da, stăpână?

— Suisen, ia toate astea de aici şi mai adu saké şi cha proaspăt. Şi fructe. Saké ul să fie mai cald decât ultima dată. Grăbeşte te, nepriceput o! Încerca să pară autoritară.

Suisen era o novice de paisprezece ani, dulce, dornică să placă. Era cu Kikp de doi ani şi Kiku răspundea de pregătirea ei.

Cu greu, Kiku îşi dezlipi ochii de pe orezul de un alb pur, pe care ar fi dorit să l mănânce, dar îşi alungă foamea. Ai mâncat înainte de a veni şi o să mănânci mai târziu, îşi aminti ea. Da, dar chiar şi atunci a fost puţin. "O, dar doamnele au puţină poftă de mâncare, foarte puţină", obişnuia profesorul ei să spună. "Musafirii mănâncă şi beau, – cu cât mai mult, cu atât mai bine. Doamnele nu; şi niciodată cu musafirii. Cum pot doamnele să discute, sau să distreze oaspeţii, să cânte la samisen, sau să se distreze, dacă au gura plină? Tu ai să mănânci mai târziu, ai răbdare. Concentrează te asupra oaspetelui tău."

În timp ce o urmărea atentă pe Suisen, cântărindu i priceperea, îi povesti lui Omi tot felul de întâmplări ca să l facă să râdă şi să uite lumea de afară. Tânăra fată îngenunche lângă Omi, aranjă micile boluri şi beţişoare pe tava lăcuită, ca să încânte privirea, aşa cum fusese învăţată. Apoi luă butelca goală de saké, turnă ca să se asigure că este goală – să fi clătinat butelca ar fi însemnat maniere foarte proaste – apoi se ridică cu tava, ducând o fără nici un zgomot până la uşa glisantă, puse tava jos, deschise uşa, se ridică, trecu pragul, îngenunche iar, scoase tava afară, o puse din nou jos, tot fără nici un zgomot, şi închise uşa.

— Sigur va trebui să mi iau altă slujnică, spuse Kiku, deloc nemulţumită.

Culoarea asta i se potriveşte, gândi ea. Trebuie să trimit la Yedo să mi mai aducă mătase din asta. Ce păcat că e aşa de scumpă! N are importanţă, cu toţi banii ce i s au dat lui Gyoko san pentru noaptea trecută şi pentru noaptea asta, va fi mai mult decât de ajuns ca să cumpăr din partea mea douăzeci de chimonouri pentru micuţa Suisen. E o copilă atât de drăgălaşă şi, într adevăr, foarte graţioasă.

— Face atâta zgomot, deranjează toată camera, îmi pare tare rău.

— Nici n am observat o. Numai pe tine te văd, spuse Omi ter­minându şi vinul.

Kiku îşi flutură evantaiul, zâmbetul luminându i faţa.

— Tu mă faci să mă simt foarte bine, Omi san. Da. Şi iubită.

Suisen aduse iute saké. Şi cha. Stăpâna ei îi turnă lui Omi puţin vin şi i l dădu. Tânăra fată umplu discret ceştile. Nu vărsă nici o picătură şi gândi că sunetul pe care l scotea lichidul turnat în ceaşcă era exact sunetul ce trebuia, aşa că răsuflă în sinea ei cu o mare uşurare, se aşeză înapoi pe călcâie şi aşteptă.

Kiku spunea o poveste hazlie, pe care o auzise de la una dintre prietenele ei din Mishima, şi Omi râdea. În timp ce povestea, luă o portocală şi, folosindu şi unghiile lungi, o desfăcu de parcă ar fi fost o floare: feliile fructului – petalele, iar cele ale cojii – frunzele. Îndepărtă un fir de coajă şi i oferi portocala cu ambele mâini, atât de firesc de parcă în felul acesta o doamnă îşi servea de obicei musafirul cu fructe.

— Vrei o portocală, Omi san?

Primul gând al lui Omi fu să spună: Nu pot să distrug o asemenea frumuseţe. Dar asta ar fi fost nepotrivit, gândi Omi uluit de măiestria ei. Cum aş putea să i aduc o laudă ei şi necunoscutului ei profesor? Cum aş putea să i întorc fericirea pe care mi a dat o, lăsându mă să i privesc degetele creând ceva atât de minunat şi totuşi atât de efemer?

Pentru o clipă, ţinu floarea în mâini, apoi scoase uşor patru felii, la distanţe egale una de alta şi le mâncă cu plăcere. Rămase o nouă floare. Mai îndepărtă alte patru felii, creând un al treilea model floral. Apoi mai luă o felie şf o mută pe a doua, astfel încât cele trei rămase formau totuşi o nouă floare.

Apoi luă două felii şi i schimbă locul ultimei, aşezând o de a latul, în mijlocul căuşului din cojile de portocală, de parcă era o Lună Nouă în mijlocul unui soare.

Mâncă o felie foarte încet. Când termină, o puse pe cealaltă în podul palmei şi i o oferi.

— Pe aceasta trebuie s o iei, pentru că este penultima. Acesta este darul meu pentru tine.

Suisen abia dacă mai respira. Pentru cine era ultima?

Kiku luă felia şi o mâncă. Era cea mai bună pe care o mâncase vreodată.

— Aceasta, ultima, spuse Omi san, punând grav floarea în palma mâinii sale drepte, aceasta e darul meu către zei, oricine sunt şi oriunde sunt ei. Niciodată n o să mai mănânc din acest fruct, dacă nu va fi din mâinile tale.

— Asta i prea mult, Omi sama, spuse Kiku. Eu te eliberez de jurământ! L ai făcut sub puterea spiritului kami care sălăşluieşte în toate sticlele de saké!

— Nu primesc să fiu dezlegat.

Erau foarte fericiţi împreună.

— Suisen, spuse ea, acum poţi să pleci. Şi te rog, copilă, încearcă s o faci cu graţie.

— Da, stăpână.

Tânăra fată se duse în camera alăturată şi cercetă aşternuturile, care trebuiau să fie îngrijit întinse, ustensilele erotice şi mărgelele plăcerii la ndemână, iar florile într un aranjament desăvârşit. O cută imperceptibilă fu netezită de pe cuvertură. Apoi, satisfăcută, Suisen se aşeză jos, oftă uşurată, îşi răcori faţa cu evantaiul vioriu, şi aşteptă mulţumită.

În camera alăturată, care era cea mai bună dintre camerele Casei de Ceai, singura cu grădină proprie, Kiku luă samisen ul cu corzi lungi. Era un fel de chitară cu trei corzi şi prima coardă atinsă avântată a corzii umplu încăperea. Apoi Kiku începu să cânte din gură. Mai întâi domol, apoi în triluri, din nou blând, apoi mai tare, iar mai domol şi, oftând suav, ea cântă despre iubire, despre iubire neîmpărtăşită, despre fericire şi tristeţe.
***
— Stăpână?

Şoapta n ar fi putut trezi nici pe omul cu somnul cel mai uşor, dar Suisen ştia că stăpâna ei prefera să nu doarmă după Nori şi Ploaie, oricât puternică ar fi fost dezlănţuirea. Îi plăcea să se odihnească în linişte, pe jumătate trează.

— Da, Sui chan? şopti Kiku la fel de încet, folosind chan cum se obişnuia pentru copilul favorit.

— Soţia lui Omi san s a întors. Palanchinul ei a trecut adineauri pe potecă n sus, către casă.

Kiku îşi aruncă privirea spre Omi. Gâtul i se odihnea comod pe perna de lemn şi îşi ţinea braţele încrucişate. Trupu i era puternic şi frumos, fără semne, iar pielea netedă şi aurie şi lucitoare. Îl mângâie uşor, atât cât s o simtă prin vis, dar nu destul de tare ca să l trezească. Apoi se strecură de sub cuvertură, strângându şi pe ea chimonourile.

Îi trebui puţin timp ca să se fardeze, în timp ce Suisen îi pieptănă şi i perie părul şi i l strânse din nou în stil shimoda. Apoi stăpâna şi slujnica porniră fără zgomot pe coridor, trecură în verandă şi, traversând grădina, ieşiră în piaţă. Bărci, ca nişte licurici, se mişcau într e nava barbară şi debarcader, unde şapte tunuri mai aşteptau încă să fie încărcate. Era încă în plină noapte, cu mult înaintea zorilor.

Cele două femei se strecurară de a lungul aleii înguste, străjuită de un pâlc de case şi începură să urce poteca.

În vârful dealului, în faţa casei lui Omi, purtătorii de palanchin istoviţi şi scăldaţi în sudoare, îşi trăgeau sufletul. Kiku nu bătu în poarta grădinii. În casă lumânările erau aprinse şi servitorii alergau încoace şi încolo. Îi făcu semn lui Suisen, care porni imediat către verandă, spre uşa din faţă, ciocăni şi aşteptă. Într o clipă uşa de deschise, o slujnică dădu din cap şi dispăru. În clipa următoare, slujnica se reîntoarse, îi făcu semn lui Kiku şi se plecă adânc când aceasta trecu repede pe lângă ea. O altă slujnică alergă înaintea ei şi deschise uşa glisantă de la camera cea mai bună.

Patul mamei lui Omi nu fusese atins. Ea stătea dreaptă şi băţoasă lângă firida cu aranjamentul floral. O mică fereastră shoji era deschisă spre grădină. În faţa ei se afla Midori, soţia lui Omi.

Kiku îngenunche. Abia cu o seară în urmă mă aflam aici, îngrozită, în Noaptea cu Urlete. Se înclină mai întâi către mama lui Omi, apoi către soţie, simţind tensiunea dintre cele două femei, şi se întrebă: De ce este întotdeauna atâta duşmănie între soacră şi noră? N ajunge şi nora, la vremea ei, soacră? Atunci de ce şi tratează propria i noră cu o limbă şfichiuitoare, făcându i viaţa un chin, şi de ce fata aceea, la rândul ei, procedează la fel? Nici una dintre ele nu nvaţă nimic?

— Îmi pare rău că vă deranjez, stăpână san.

— Eşti bine venită, Kiku san, răspunse bătrâna. Sper că nu e nici un necaz, nu?

— O nu, dar n am ştiut dacă aţi vrea să l trezesc sau nu pe fiul dumneavoastră, îi spuse ea, ştiind deja răspunsul. Am crezut c ar fi mai bine să vă ntreb pe dumneavoastră, precum şi pe dumneata, Midori san, de vreme ce te ai înapoiat. Se întoarse, zâmbi şi se aplecă uşor spre Midori, pe care o plăcea tare mult.

Bătrâna răspunse:

— Eşti foarte drăguţă, Kiku san, şi foarte grijulie. Nu, lasă l în pace.

— Foarte bine. Vă rog să mă scuzaţi că v am deranjat, dar m am gândit că e mai bine să ntreb. Midori san, sper că n ai făcut o călătorie prea rea.

— A fost îngrozitoare, spuse Midori. Mă bucur că m am întors şi nu mi a plăcut deloc să fiu plecată. Soţul meu e bine?

— Da, foarte bine. A râs mult în seara asta şi pare fericit. A mâncat şi a băut cumpătat şi acum doarme adânc.

— Stăpâna san începuse să mi spună câte ceva despre lucrurile cumplite care s au întâmplat în lipsa mea şi...

— Nu trebuia să fi plecat. Era nevoie de tine aici, o întrerupse veninoasă bătrâna. Sau poate că nu. Poate că trebuia să fi rămas acolo pentru totdeauna. Poate că tu ai adus un kami rău în casa noastră o dată cu boarfele tale.

— N aş face niciodată asta, stăpână san, răspunse Midori răbdătoare. Vă rog, credeţi mă, mai degrabă m aş omorî decât să umbresc câtuşi de puţin bunul vostru renume. Vă rog să mă iertaţi că am plecat şi dacă am greşit. Îmi pare rău.

— De când a venit aici nava aia diavolească, n avem decât necazuri. Asta înseamnă un kami rău. Foarte rău. Şi unde ai fost când era nevoie de tine aici? bârfeai în Mishima, te îndopai şi beai saké.

— Tatăl meu a murit, stăpână san. Cu o zi înainte de sosirea mea.

— Of, n ai avut nici măcar buna cuviinţă sau prevenirea de a fi la căpătâiul tatălui tău în ceasul morţii. Cu cât pleci mai curând şi pentru totdeauna din casa noastră, cu atât mai bine pentru noi toţi. Vreau puţin cha. Avem un musafir şi tu nici măcar n ai buna cuviinţă să i oferi ceva răcoritor.

— A fost poruncit deîndată, chiar în clipa în care...

— N a fost adus imediat!

Un shoji alunecă într o parte. O servitoare aduse speriată cha şi câteva prăjituri dulci. Midori o servi mai întâi pe bătrână, care nu mai contenea să blesteme slujnica şi molfăia cu gura i ştirbă o prăjitură, sorbind cu zgomot băutura.

— Trebuie s o scuzi pe slujnică, Kiku san, spuse bătrâna. Ceaiul n are nici un gust. Nici un gust! Şi frige. Cred că la altceva nu te poţi aştepta în casa asta.

— Poftiţi, Iuaţi l pe al meu. Midor suflă uşor în ceai ca să l răcească.

Bătrâna îl luă morocănoasă.

— De ce n a fost cum trebuia de la început? Căzu apoi într o tăcere posacă.

— Ce zici despre toate astea? o întrebă Midori pe Kiku. Corabia, Yabu sama şi Toda Hiro matsu sama?

— Nu ştiu ce să cred. Cât despre barbari, cine poate şti? Ei sunt, fără îndoială, o adunătură nemaipomenită. Iar marele daimyo, Pumn de Fier? E foarte curios că el a sosit aproape o dată cu seniorul Yabu, neh? Ei, acum trebuie să mă ierţi, nu, te rog, pot să mă descurc singură până la poartă.

— O, nu, Kiku san, nici să n aud de asta.

— Poftim, vezi, Midori san, le întrerupse bătrâna arţăgoasă. Musafirul nostru nu s a simţit bine şi ceaiul a fost îngrozitor.

— O, nu, stăpână san, ceaiul a fost destul de bun, într adevăr. Dar, dacă n o să vă fie cu supărare, sunt puţin obosită. Poate că mâine, înainte de a pleca, îmi veţi îngădui să vă văd. Întotdeauna este o mare plăcere pentru mine să stau de vorbă cu dumneavoastră.

Bătrâna se lăsă măgulită şi Kiku o urmă pe Midori în verandă şi apoi în grădină.

— Kiku san, eşti atât de atentă, îi spuse Midori ţinând o de braţ, înviorată de frumuseţea ei. A fost foarte drăguţ din partea ta, mulţumesc.

Pentru o clipă, Kiku îşi aruncă privirea înapoi spre casă şi se cutremură

— Întotdeauna e aşa?

— În noaptea asta a fost politicoasă, faţă de alte dăţi. Dacă n ar fi Omi şi fiul meu, jur c aş pleca fără să mi pese, m aş rade în cap şi m aş face călugăriţă. Dar îi am pe ei şi asta mă ajută să înving orice. Mulţumesc la toţi kami. Din fericire, stăpânei san îi place mai mult la Yedo şi nu poate lipsi de acolo prea mult timp. Midori zâmbi trist. Te nveţi să n auzi ce zice, ştii cum e. Oftă. Era neînchipuit de frumoasă în lumina lunii. Dar asta nu e important, spune mi ce s a întâmplat de când am plecat.

Din pricina asta venise Kiku în grabă, pentru că, fireşte, nici mama, nici nevasta n ar fi vrut ca somnul lui Omi să fie tulburat. Ea venise să i spună totul încântătoarei doamne Midori, ca aceasta să l poată apăra pe Kasigi Omi, aşa cum ea însăşi încerca s o facă. Îi povesti tot ce ştia, în afară de cele întâmplate în cameră cu Yabu. Adăugă şi zvonurile pe care le auzise şi poveştile pe care celelalte fete le aflaseră de la alţii sau le născociseră. Istorisi tot ce i spusese Omi – speranţele, temerile şi planurile lui – şi absolut totul despre el, afară doar de ce se întâmplase în cameră, în noaptea aceea. Ştia că nu era important pentru soţia lui.

— Mă tem, Kiku san, mă tem pentru soţul meu.

— Toate sfaturile pe care le a dat au fost înţelepte, doamnă. Cred că tot ce a făcut a fost corect. Seniorul Yabu nu răsplăteşte pe nimeni cu uşurinţă şi trei mii de koku însemnă foarte mult.

— Dar corabia şi toţi banii aceia sunt acum ai seniorului Toranaga.

— Da, dar ca Yabu sama să o ofere în dar, a fost o idee genială. Omi san l a sfătuit astfel. Cu siguranţă, numai sfatul ăsta şi merită o răsplată, neh? Omi san trebuie să fie recunoscut ca un vasal cu mult deasupra celorlalţi.

Kiku răstălmăcise puţin adevărul, ştiind că Omi era în mare primejdie, ca şi toată familia lui. Ce o fi, o fi, îşi spuse. Dar nu faci nici un rău dacă descreţeşti puţin fruntea unei femei frumoase.

— Da, îmi dau seama de asta, spuse Midori. De ar fi adevărat, se rugă ea. Dea zeii să fie adevărat. Îmbrăţişă fata, cu ochii plini de lacrimi. – Mulţumesc. Eşti atât de bună, Kiku san, atât de bună.

Avea şaptesprezece ani.

CAPITOLUL 8

— Ce crezi, englezule?

— Cred c o să fie furtună.

— Când?

— Înainte de asfinţit

Era aproape de prânz şi ei stăteau în picioare pe duneta galerei sub cerul întunecat. Se aflau de două zile pe mare.

— Dacă ar fi nava ta, ce ai face?

— Cât mai e până debarcăm? întrebă Blackthorne.

— După apusul soarelui.

— Cât e până la cel mai apropiat ţărm?

— Patru sau cinci ceasuri, englezule. Dar ca s alergăm după adăpost ne ar costa o jumătate de zi şi nu mi pot îngădui. Tu ce ai face?

Blackthorne se gândi o clipă. În timpul primei nopţi galera înaintase cu viteză spre sud, de a lungul coastei răsăritene a peninsulei Izu, ajutată de vela mare de la catargul din mijloc. Când ajunseseră în dreptul celui mai sudic promontoriu, Capul Ito, Rodrigues se îndrep­tase spre vest sud vest şi părăsise adăpostul coastei, ieşind în larg, pentru a debarca la Capul Shinto, la două sute de mile mai departe.

— De obicei, cu o galeră ca asta ne am ţine în apropierea coastei, pentru mai multă siguranţă, îi spusese Rodrigues, dar ne ar lua prea multă vreme şi acum timpul e important. Toranaga mi a cerut să l duc pe Toady la Anjiro şi napoi. Iute. Mi se plăteşte în plus dacă mergem foarte repede. Unul dintre piloţii lor ar fi la fel de bun pentru un drum scurt ca ăsta, dar amărâtul ăla de maimuţoi ar fi speriat de moarte ducând un daimyo atât de important ca Toady, mai cu seamă dacă nu are pământul sub ochi. Ei, japonezii, nu sunt oameni de ocean. Sunt mari piraţi, şi luptători, şi navigatori de coastă. Dar largul oceanului îi înspăimântă. Bătrânul Taiko chiar a dat o lege ca puţinele nave de ocean care sunt în Japonia să aibă întotdeauna piloţi portughezi la bord. Şi i încă legea pământului şi n ziua de azi.

— De ce a făcut o?

Rodrigues ridicase din umeri.

— Poate că i a suflat o careva.

— Cine?

— Englezule, cartea ta pilot, furată, cea portugheză, a cui a fost?

— Nu ştiu. Nu era nici un nume pe ea, nici o semnătură.

— De unde o ai?

— De la negustorul şef al Companiei Olandeze a Indiilor de Est.

— El de unde o avea?

Blackthorne ridicase din umeri.

Rodrigues râsese fără veselie

— Bine, nu mă aşteptam să mi spui dar, oricine a furat o, şi a vândut o, nădăjduiesc să l ardă focul iadului în veci!

— Eşti în slujba acestui Toranaga, Rodrigues?

— Nu. Eu tocmai vizitam Osaka, cu căpitanul meu. Asta a fost o favoare făcută lui Toranaga. Căpitanul meu m a îndemnat. Eu sunt pilot pe... Rodrigues se opri. Tot uit că tu eşti duşmanul, englezule.

— Portugalia şi Anglia au fost aliate secole de a rândul.

— Da' acum nu mai suntem. Du te jos, englezule. Eşti obosit, şi eu sunt obosit, iar oamenii obosiţi fac greşeli. Vino pe punte când eşti odihnit.

Aşa că Blackthorne coborâse în cabina pilotului şi se întinsese în cuşetă. Cartea pilot a lui Rodrigues se afla pe masa ţintuită în podea, după cum era şi scaunul pilotului pe dunetă. Avea coperţi de piele şi era ponosită, dar Blackthorne n o deschisese.

— De ce o laşi aici? îl întrebase mai nainte.

— Dacă n aş lăsa o, ai scotoci după ea. Dar acolo, n o s o atingi, nici măcar n ai să te uiţi la ea nepoftit: Tu eşti pilot, nu un hoţ de negustor borţos, sau un păcătos de soldat împuţit.

— Am s o citesc. Şi tu a i face o!

— Nu fără să fiu poftit, englezule. Nici un pilot n ar face o. Nici măcar eu!

Blackthorne privise cartea pentru o clipă, apoi închisese ochii. Dormise adânc, toată ziua şi parte din noapte. Se trezise, ca de obicei puţin înaintea zorilor. Îi trebuise timp să se obişnuiască cu mişcarea ciudată a galerei şi cu bătaia tobei care făcea ramele să se mişte în ritm. Stătuse în întuneric, lungit comod pe spate, cu braţele sub cap. Se gândise la propria i navă şi lăsă de oparte grija de ce avea să i se întâmple când vor ajunge la ţărm şi în Osaka. Fiecare lucru la timpul lui. Gândeşte te la Felicity, la Tudor şi la casa ta. Nu, nu acum. Gândeşte te că, dacă şi alţi portughezi sunt ca Rodrigues, ai noroc. O să ai o navă ca să ajungi acasă. Piloţii nu sunt duşmani, şi să dea ciuma în celelalte necazuri! Dar nu poţi să spui asta, băiete. Tu eşti englez, eretic hulit şi anticrist. Catolicii stăpânesc această lume. Au stăpânit o. Acum noi şi olandezii o să i strivim.

Ce tâmpenie i totul! Catolici, protestanţi, luterani, calvini şi toate celelalte aiureli. Tu trebuie să te fi născut catolic. Numai soarta l a dus pe tatăl tău în Olanda, unde a întâlnit o femeie, pe Anneke van Droste, care i a devenit soţie, şi atunci i a văzut prima oară pe catolicii spanioli şi inchiziţia. Mă bucur că şi a deschis bine ochii, gândise. Mă bucur că şi eu i am deschis pe ai mei.

Apoi urcase pe punte. Rodrigues era în scaunul lui cu ochii înroşiţi de nesomn, iar doi marinari japonezi se aflau la timonă, ca şi mai înainte.

— Pot să iau cartul ăsta în locul tău?

— Cum te simţi, englezule?

— Odihnit. Pot să fac de cart în locul tău? Blackthorne îl văzu pe Rodrigues măsurându l. Am să te trezesc dacă se schimbă vântul, sau se ntâmplă ceva.

— Mulţumesc, englezule. Da, am să dorm puţin. Ţine drumul ăsta. Când întorci clepsidra, ia patru grade spre vest şi la următoarea întoarcere alte şase tot spre vest. Va trebui să i arăţi pe compas noul drum timonierului. Wakarimasu ka?

— Hai! Blackthorne râsese. Patru grade spre vest, s a nţeles. Du te jos pilotule, cuşeta ta e comodă.

Dar Vasco Rodrigues nu coborâse. Se înfăşurase mai bine în manta şi se aşezase mai bine în scaun. Chiar înainte de întoarcerea clepsidrei de o oră, se trezise pentru o clipă şi verificase schimbarea drumului fără să se mişte de pe locul său, după care adormise imediat. Se mai trezise o dată când se schimbase vântul şi apoi, când văzuse că nu e nici un pericol, se culcase iar.