James Clavell

— Priviţi acolo jos! Poate găseşte ceva!

Unul dintre ei veni la marginea stâncii, privi în jos, ridică din umeri şi spuse ceva tovarăşilor săi care şi ei ridicară la rândul lor din umeri. De fiecare dată când Blackthorne încerca să se apropie mai mult de marginea falezei ca să caute o cale de scăpare, ei îl opreau. Ar fi putut foarte uşor să l îmbrâncească pe unul dintre ei în braţele morţii, şi era ispitit s o facă. Dar îi înţelegea, pe ei şi problemele lor. Gândeşte te la o cale să l ajuţi pe ticălosul ăla. Trebuie să l salvezi pe el, ca să l salvezi pe Rodrigues.

— Hei, tu, japonez neputincios, împuţit, nemernic şi căcăcios! Hei, Kasigi Yabu! Unde ţi e bărbăţia? Nu te lăsa, numai laşii se dau bătuţi! Eşti bărbat sau oaie? Dar Yabu nu i dădea nici o atenţie, stătea la fel de nemişcat ca şi stânca deasupra căreia stătea.

Blackthorne ridică o piatră şi o aruncă spre el. Căzu în apă nebăgată de seamă şi samuraii strigară la el înfuriaţi. Ştia că n orice clipă puteau să sară la el şi să l lege. Dar cum ar face  o? N aveau nici o funie.

Funie! Fă o funie! Poţi să faci o funie?

Ochii îi căzură pe chimonoul lui Yabu. Începu să l rupă în fâşii, încercându le tăria. Mătasea era foarte rezistentă.

— Haideţi! porunci samurailor, scoţându şi cămaşa. Faceţi o frânghie! Hai!

Înţeleseseră. Îşi dezlegară îndată brâiele, îşi scoaseră chimonourile şi l imitară. Începu să înnoade capetele fâşiilor şi eşar­felor împreună.

În timp ce ei întregeau funia, Blackthorne se întinse cu grijă jos şi se târî până la buza stâncii, cerându le la doi dintre ei să l ţină de glezne pentru siguranţă. Nu avea nevoie de ajutorul lor, dar voia să i ştie liniştiţi.

Scoase capul în afară cât de departe îndrăzni, conştient de neliniştea lor. Apoi începu să cerceteze locul aşa cum făcea pe mare. Bucată cu bucată, ferindu se pe cât putea să se uite direct către ceea ce privea.

O cercetare completă de la dreapta spre stânga. Nimic.

Încă o dată.

Nimic.

Şi încă o dată. Nimic.

Ce i asta? Chiar deasupra liniei mareei – o crăpătură în stâncă sau o umbră?

Blackthorne îşi schimbă poziţia, dureros de conştient că marea aproape acoperise stânca pe care stătea Yabu şi aproape toate celelalte stânci dintre el şi baza falezei. Acum putea să vadă mai bine şi arătă cu degetul.

— Acolo! Ce i aia?

Unul dintre samurai se şi aşezase în patru labe şi urmări cu privirea degetul întins al lui Blackthorne, dar nu observă nimic.

— Acolo! acolo nu este o lespede?

Cu mâinile închipui un prag de stâncă şi cu două degete un om, apoi aşeză omul pe pragul de stâncă şi cu celălalt deget făcu o boccea pe umărul omului, astfel că acum omul stătea pe pragul de stâncă – pe acel prag de stâncă – cu altul pe umerii săi.

— Repede! Isogi! Faceţi l să înţeleagă. Kasigi Yabu sama! Wakarimasu ka?

Omul ţâşni în picioare şi începu să vorbească iute către ceilalţi, care priviră şi ei într acolo. Acum văzuseră cu toţii pragul de stâncă şi începură să strige. Totuşi Yabu nu se mişca. Părea de piatră. Strigară mai departe şi Blackthorne li se alătură, dar era ca şi cum n ar fi scos nici un sunet.

Unul dintre ei vorbi grăbit, iar ceilalţi încuvinţară şi se înclinară. Se înclină şi el. Apoi cu un strigăt ascuţit de Bansaiiiii!, se aruncă de pe marginea stâncii şi căzu. Yabu îşi reveni violent din transă, se răsuci şi se ridică în picioare.

Ceilalţi samurai strigau şi arătau, dar Blackthorne nu mai auzea şi nu mai vedea decât corpul zdrobit care zăcea dedesubt deja spălat de valuri. Ce fel de oameni sunt ăştia? îşi spuse neputincios. Era curaj sau doar nebunie? Omul se sinucisese cu bună ştiinţă ca să atragă atenţia celuilalt bărbat care renunţase. Nu are nici un sens. Ei nu sunt normali.

Îl văzu pe Yabu ridicându se şovăitor. Se aşteptase să l vadă grăbindu se să se pună la adăpost, părăsindu l pe Rodrigues. Eu aşa aş fi făcut. Oare? Nu ştiu. Pe jumătate târându se, pe jumătate alunecând, Yabu trase după el bărbatul căzut în nesimţire peste bolovanii spălaţi de valuri, până la piciorul falezei. Găsi platforma. Avea abia un picior lăţime. Îl ridică cu greutate pe Rodrigues pe ea, aproape scăpându l la un moment dat, apoi se săltă şi el acolo.

Frânghia era mai scurtă cu douăzeci de picioare. Samuraii îi adăugară iute şi fâşiile de pânză din jurul şoldurilor. Acum, dacă se ridica, în picioare Yabu putea să i atingă capătul.

Începură să strige încurajări şi aşteptară.

În ciuda urii pe care o simţea pentru el, Blackthorne trebui să admire curajul lui Yabu. De nenumărate ori valurile aproape că îl înghiţiră. De două ori Rodrigues alunecă, dar de fiecare dată Yabu îl trase înapoi şi îi ţinu capul deasupra mării hulpave. Blackthorne ştia că el însuşi s ar fi dat bătut de mult. De unde ai curajul ăsta, Yabu? Sunteţi fiii diavolului? Toţi?

În primul rând era nevoie de curaj ca să cobori. La început Blackthorne crezuse că Yabu doar se grozăvea. Dar curând văzuse că omul înfrunta stânca cu pricepere şi aproape reuşise. Apoi îl văzuse oprindu şi căderea la fel de iscusit ca orice acrobat şi când renunţase, o făcuse cu demnitate.

Iisuse Cristoase, îl admir pe ticălosul ăsta şi îl urăsc!

Timp de aproape o oră Yabu înfruntă marea şi neputinţa propriului trup şi apoi, după asfinţit, Takatashi sosi cu frânghiile. Făcură un leagăn şi l lăsară în jos de a lungul peretelui falezei cu o pricepere pe care Blackthorne nu o întâlnise niciodată la uscat.

Rodrigues fu tras sus imediat. Blackthorne ar fi încercat să l ajute dar un japonez tuns scurt era deja alături de el. Privi cum bărbatul, neîndoios un doctor, cercetă piciorul frânt. Apoi un samurai îi ţinu umerii lui Rodrigues, în timp ce doctorul se lăsă cu toată greutatea pe picior şi osul alunecă la locul lui sub piele. Degetele pipăiră, împinseră, potriviră şi l legară de atele. Începu să înfăşoare ierburi ciudate în jurul răni. Şi Yabu ajunse sus.

Daimyo refuză orice ajutor, trimise doctorul înapoi la Rodrigues, se aşeză jos şi începu să aştepte.

Blackthorne îl privi. Yabu îi simţi privirea. Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt.

— Mulţumesc, spuse în cele din urmă Blackthorne, arătând către Rodrigues. Îţi mulţumesc că i ai salvat viaţa. Îţi mulţumesc, Yabu san. Făcu o plecăciune studiată. Asta este pentru curajul tău, fecior de târfă cu ochi negri.

Yabu se înclină la fel de ţeapăn. În sinea lui zâmbea.

CAPITOLUL 10

Călătoria din golf până la Osaka a fost lipsită de peripeţii. Cărţile pilot ale lui Rodrigues erau clare şi foarte precise. În timpul primei nopţi Rodrigues îşi recăpătase cunoştinţa. La început a crezut că era mort, dar, în curând, durerea îi dovedi că se înşelase.

— Ăştia ţi au aşezat oasele piciorului şi ţi l au legat, spuse Black­thorne. Şi umărul ţi e legat. Ieşise de la locul lui. N au vrut să ţi ia sânge, oricât de mult am încercat să i conving.

— Când ajung la Osaka pot s o facă iezuiţii. Ochii chinuiţi ai lui Rodrigues îl sfredeleau. Cum am ajuns aici, englezule? Îmi amintesc că am fost aruncat peste bord şi nimic altceva.

Blackthorne îi povesti.

— Aşa că îţi datorez o viaţă. Să te ia naiba!

— De pe dunetă se vedea că putem să intrăm în golf. De la provă, vedeai cu o diferenţă de câteva grade. Valul a fost ghinionul tău.

— Nu asta mă nelinişteşte, englezule. Tu ai avut duneta, tu ai avut cârma. Amândoi am ştiut o. Nu, eu te trimit la dracu, pentru că acum îţi datorez o viaţă... Madonna, piciorul meu!

Îi curgeau lacrimile din cauza durerii şi Blackthorne îi dădu o cană cu grog şi l veghe peste noapte, pentru că furtuna trecuse. Doctorul japonez venise de nenumărate ori şi l forţase pe Rodrigues să bea o doctorie fierbinte, îi pusese ştergare fierbinţi pe frunte şi deschisese hublourile. De fiecare dată când doctorul pleca, Black­thorne le închidea, pentru că oricine ştia că aerul purta boala, şi cu cât cabina era închisă mai bine, cu atât era mai sigur şi mai sănătos pentru un om atât de rău bolnav ca Rodrigues.

În cele din urmă, doctorul ţipase la el şi pusese un samurai de pază la hublouri, aşa că ele rămăseseră deschise.

În zori Blackthorne urcă pe punte. Hiro matsu şi Yabu se aflau amândoi acolo. Se înclină ca un curtean.

— Konnichi wa. Osaka?

Se înclinară la rândul lor.

— Osaka. Hai, Anjin san, spuse Hiro matsu.

— Hai! Isogi, Hiro matsu sama. Căpitan san! Vira ancora!

— Hai, Anjin san!

Zâmbi fără să vrea către Yabu. Yabu zâmbi şi el, apoi se îndepărtă şchiopătând şi Blackthorne îşi zise: ăsta i un om dat dracului, chiar dacă i un ticălos şi un ucigaş. Şi tu nu eşti un ucigaş? Da, dar nu în felul ăsta.

Blackthorne a condus cu uşurinţă nava spre Osaka. Călătoria a durat ziua aceea, noaptea, iar în ziua următoare, chiar după răsăritul soarelui, se aflau în radă. Un pilot japonez veni la bord ca să ducă nava la pontonul ei, aşa că, eliberat de răspundere, Blackthorne coborî bucuros în cabină să doarmă.

Mai târziu, căpitanul îl zgâlţâi ca să l trezească şi, prin semne, îi arătă că trebuie să fie gata să plece cu Hiro matsu deîndată ce acostau la chei.

— Wakarimasu ka, Anjin san?

— Hai.

Marinarul plecă. Blackthorne se întinse, dezmorţindu şi spatele, apoi îl văzu pe Rodrigues privindu l.

— Cum te simţi?

— Bine, englezule – dacă nu ţii seama că mă arde piciorul, îmi plesneşte capul, vreau să mă uşurez şi n gură parc aş avea un morman de bălegar.

Blackthorne îi aduse ţucalul, apoi îl goli prin hublou. Umplu din nou cana cu grog.

— Nu prea te descurci ca soră, englezule. Eşti prea negru la inimă.

Rodrigues râse şi era plăcut să l auzi râzând din nou. Privirea i se îndreptă spre cartea pilot, deschisă pe masă, şi spre cufărul de drum. Văzu că fusese descuiat.

— Ţi am dat eu cheia? .

— Nu. Te am scotocit. Trebuia să am cartea pilot, cea adevărată. Ţi am spus când ţi ai revenit în prima noapte.

— Asta i corect. Nu mi amintesc, dar e cinstit. Ascultă, englezule, întreabă în Osaka orice iezuit unde stă Vasco Rodrigues şi o să te ajute să dai de mine. Vino să mă vezi, atunci o să poţi să faci o copie după rutterul meu, dacă doreşti.

— Mulţumesc. Am făcut deja una. Cel puţin, am copiat ce am putut şi am citit cu foarte mare atenţie restul.

— Mama ta! spuse Rodrigues în spaniolă.

— Şi a ta.

Rodrigues trecu din nou la portugheză.

— Când vorbesc spaniola, îmi vine să borăsc, chiar dacă poţi să njuri mai bine decât în oricare altă limbă. E un pachet în cufărul meu. Dă mi l, te rog.

— Cel cu sigiliile iezuite?

— Da.

I l dădu. Rodrigues îl cercetă, pipăind sigiliile intacte, apoi păru să se răzgândească şi puse pachetul pe pătura aspră, sub care zăcea, lăsându şi din nou capul pe spate.

— O, englezule, viaţa e atât de ciudată.

— De ce?

— Dacă eu sunt în viaţă, e din mila Domnului şi cu ajutorul unui eretic şi al unui japonez. Trimite scârnăvia jos ca să i mulţumesc, da?

— Acum?

— Mai târziu.

— E n ordine.

— Flota asta a voastră, care pretinzi că va ataca Manila, cea despre care i ai vorbit părintelui, care i adevărul cu ea, englezule?

— Nu crezi că flota noastră de război vă va distruge imperiul din Asia?

— Există o flotă?

— Bineînţeles.

— Câte nave sunt în flota voastră?

— Cinci. Celelalte sunt în larg, pentru o săptămână sau două. Eu am venit înainte să cercetez Japonia şi m a prins furtuna.

— Alte minciuni, englezule, da' nu mi pasă. Şi eu am spus celor care m au prins tot atâtea. Nu mai există alte corăbii sau vreo flotă.

— Aşteaptă şi ai să vezi.

— O să văd.

Rodrigues bău cu sete.

Blackthorne se întinse şi se îndreptă spre hublou, dorind să pună capăt discuţiei, şi privi afară spre ţărm şi oraş.

— Credeam că Londra e cel mai mare oraş din lume, dar, pe lângă Osaka, e un târguşor.

— Au zeci de oraşe ca ăsta, spuse Rodrigues, bucuros şi el să înceteze jocul de a şoarecele şi pisica, pentru că tot n ar fi dus la nimic bun. Miyako, capitala, sau Kyoto, cum i se zice uneori, e cel mai mare oraş din împărăţie, de două ori şi mai bine cât Osaka, aşa se spune. Apoi urmează Yedo, capitala lui Toranaga. Eu n am fost niciodată acolo şi nici vreun preot sau portughez, Toranaga îşi ţine capitala închisă, e un oraş interzis. Dar, adăugă Rodrigues, lăsându se pe spate şi închizând ochii, cu faţa trasă din cauza durerii, pretutindeni e la fel. Toată Japonia ne este oficial interzisă, cu excepţia porturilor Nagasaki şi Hirado. Preoţii noştri, cum e şi firesc, nu prea ţin seama de asta şi merg unde le place. Dar noi, marinarii, nu putem, şi nici negustorii, dacă n avem permis de liberă trecere de la regenţi sau de la un daimyo important, ca Toranaga. Orice daimyo poate să confişte o navă de a noastră – cum a făcut Toranaga cu a ta – în afara porturilor Nagasaki şi Hirado. Asta i legea lor.

— Vrei să te odihneşti acum?

— Nu, englezule. Mai bine să vorbim. Vorba m ajută să uit de durere. Madonna, cum mă mai doare capul! Nu poţi să judec limpede. Hai să vorbim până te duci la ţărm. Mai treci să mă vezi, am o mulţime de lucruri să te întreb. Mai dă mi nişte grog. Mulţumesc, mulţumesc englezule.

— De ce nu vă ngăduie să mergeţi pe unde vreţi?

— Ce? A, aici în Japonia? Taiko, el a început tot necazul. De când am venit prima oară aici, în 1542, ca să începem lucrarea Domnului şi s aducem civilizaţia, noi şi preoţii noştri ne am putut mişca în voie, dar când Taiko a luat toată puterea, au început şi opreliştile. Mulţi cred... poţi să mi muţi piciorul, ia pătura de pe el, mă arde... da – o, Madonna, fii atent – acolo, mulţumesc, englezule. Da, unde am rămas? O, da... mulţi cred că Taiko a fost scula lui Satan. Acum zece ani, englezule, el a dat edictele contra sfinţilor părinţi şi a tuturor celor care voiau să răspândească cuvântul Domnului. Şi i a oprit pe toţi să mai intre în ţară, afară de negustori, să tot fie zece, doisprezece ani şi mai bine de atunci. Asta s a întâmplat înainte de a veni eu în aceste ape – eu sunt aici de şapte ani, de colo colo. Sfinţii părinţi spun că asta a fost din pricina preoţilor păgâni – budişti – âmpuţiţii, pizmaşii închinători la idoli, păgânii ăştia, ei l au aţâţat pe Taiko împotriva sfinţilor părinţi, i au umplut urechile eu minciuni, atunci când aceştia mai mai că l convertiseră. Da, chiar sufletul Marelui Ucigaş aproape că fusese salvat. Dar a pierdut prilejul mântuirii. Da. În orice caz, el a poruncit ca toţi preoţii noştri să părăsească Japonia... ţi am spus că asta s a întâmplat acum vreo zece ani şi mai bine?

Blackthorne încuviinţă din cap, bucuros să l lase să bată câmpii şi bucuros să l asculte, în dorinţa lui aprigă de a cunoaşte cât mai multe.

— Taiko a pus să i adune pe toţi preoţii la Nagasaki şi să fie gata de îmbarcare pentru Macao, cu ordine scrise de a nu se mai întoarce niciodată, sub pedeapsa cu moartea. Apoi, la fel de neaşteptat, i a lăsat pe toţi în pace şi n a mai făcut nimic. Ţi am mai spus că japonezii sunt cu susul în jos. Da, i a lăsat în pace şi curând a fost ca înainte, afară doar că mai toţi preoţii au rămas în Kyushu, unde suntem bine primiţi. Ţi am spus că Japonia e formată din trei insule mari: Kyushu, Shikoku şi Honshu? şi mii de altele mici. Mai e o altă insulă, departe, spre nord, unii spun că e obârşia lor, numită Hokkaido, dar acolo nu trăiesc decât băştinaşi păroşi.

Japonia e o ţară cu susul în jos, englezule. Părintele Alvito mi a spus că apoi totul a fost ca şi când nu se întâmplase nimic niciodată. Taiko a fost la fel de prietenos ca mai înainte, deşi nu s a convertit niciodată. Dacă să fi închis vreo biserică, a surghiunit doar doi sau trei daimyo creştini – da' asta ca să le ia pământurile – şi niciodată nu a mai întărit edictele de expulzare. Apoi, acum trei ani, a înnebunit din nou şi a martirizat douăzeci şi şase de preoţi. I a răstignit pe cruce la Nagasaki. Fără nici un motiv. Era un apucat, englezule. Dar după ce i a omorât pe cei douăzeci şi şase, n a mai făcut nimic. Curând după asta a murit şi el. A fost mâna Domnului, englezule. Blestemul lui Dumnezeu a căzut asupra lui şi asupra seminţiei lui. Sunt sigur de asta.

— Aveţi mulţi convertiţi aici?

Dar Rodrigues nu părea să audă, pierdut în propria i semi conştienţă.

— Sunt animale, japonezii. Ţi am povestit despre părintele Alvito? El e tălmaciul, Tsukku san îl numesc ei, domnul tălmaci. A fost tălmaciul lui Taiko, englezule, acum e tălmaciul oficial pentru Consiliul Regenţilor, vorbeşte japoneza mai bine decât majoritatea japonezilor şi ştie mai multe despre ei decât orice om de pe pământul ăsta. El mi a spus că e o movilă de pământ, înaltă de cincizeci de picioare, în Miyako – asta e capitala, englezule. Taiko a pus să fie adunate şi îngropate acolo nasurile şi urechile tuturor coreenilor omorâţi în război; Coreea face parte din con­tinent, la vest de Kyushu. E adevărul adevărat! Pe Sfânta Fecioară n a fost niciodată un ucigaş ca el, şi toţi sunt la fel de răi.

Ochii lui Rodrigues erau închişi şi fruntea i se înroşise.

— Aveţi mulţi convertiţi? îl întrebă Blackthorne cu grijă, dorind aprig să afle câţi duşmani se aflau aici.

Spre uimirea lui, Rodrigues spuse:

— Sute de mii şi tot mai mulţi în fiecare an. De la moartea lui Taiko, avem mai mulţi ca niciodată şi cei care erau creştini pe ascuns acum merg la biserică fără să se mai ferească. Acum mai toată insula Kyushu e catolică. Mai toţi daimyo din Kiushu sunt convertiţi. Nagasaki este un oraş catolic, iezuiţii îl stăpânesc şi îl conduc, şi ei controlează tot comerţul. Tot negoţul trece prin Nagasaki. Avem o catedrală, zece biserici şi alte zeci răspândite în tot Kyushu, dar numai câteva aici, în insula mare, Honshu, şi... Durerea îl făcu să se oprească iar. După o clipă continuă: Numai în Kyushu sunt trei sau patru milioane de oameni, toţi or să fie catolici în curând. Mai sunt alte douăzeci şi ceva de milioane de japonezi în insule şi curând...

— Nu i cu putinţă! Blackthorne se blestemă că întrerupsese curgerea noutăţilor.

— De ce aş minţi? S a făcut o numărătoare acum zece ani. Părintele Alvito a spus că Taiko a ordonat o şi el trebuie să ştie, a fost acolo. De ce să mintă? Ochii lui Rodrigues erau febrili, şi acum gura cam vorbea fără el. E mai mult decât populaţia a toată Portugalia, toată Spania, toată Franţa, Olanda spaniolă şi Anglia puse laolaltă, şi aproape că ai putea să adaugi şi tot Sfintul Imperiu Roman ca să ajungi la ceva asemănător!

Iisuse Cristoase, gândi Blackthorne, în toată Anglia nu s mai mult de trei milioane de oameni. Cu ţara Galilor cu tot.

Dacă s atât de mulţi japonezi, cum ne am putea descurca cu ei? Dacă sunt douăzeci de milioane, ar însemna că pot să strângă cu uşurinţă o armată mai numeroasă decât toată populaţia noastră, dacă ar voi s o facă. Şi dacă toţi sunt la fel de cruzi ca ăia pe care i am văzut – şi de ce n ar fi? – pe rănile Mântuitorului, sunt de neînvins. Dacă parte din ei sunt deja catolici şi dacă iezuiţii sunt puternici aici, numărul lor va creşte şi nu există fanatic mai fanatic decât fanaticul convertit – şi atunci ce şanse avem noi şi olandezii în Asia?

Nici una.

— Dacă tu crezi că asta i mult, spunea Rodrigues, aşteaptă să mergi în China. Acolo toţi oamenii sunt galbeni, toţi au părul negru şi ochii negri. O, englezule, îţi spun că ai aşa de multe de învăţat! Anul trecut am fost în Canton, la vânzările de mătase. Cantonul este un oraş cetate în sudul Chinei, pe râul Pearl, la nord de oraşul nostru din Macao. Numai între acele ziduri trăiesc un milion de păgâni mâncători de câini. China are mai multă populaţie decât res­tul lumii laolaltă. Aşa cred. Gândeşte te la asta! Durerea l săgetă şi Rodrigues îşi duse mâna teafără la stomac. Mi a dat sângele pe undeva?

— Nu. Am controlat. E doar piciorul şi umărul. N ai răni pe dinăuntru, Rodrigues, cel puţin nu cred să ai.

— Cât de rău e cu piciorul?

— A fost spălat şi curăţat de mare. Fractura a fost curată şi pielea i la fel acum.

— Aţi turnat rachiu pe rană şi aţi ars o?

— Nu. N au vrut să mă lase – mi au poruncit să stau deoparte. Dar se pare că doctorul ştie ce face. Oamenii tăi au să vină pe navă repede?

— Da. Imediat ce acostăm. Mai mult ca sigur.

— Bun. Ce spuneai? Despre China şi Canton?

— Am spus prea multe, poate. E timp destul să vorbim de ele.

Blackthorne privi mâna teafără a portughezului care se juca cu pachetul sigilat şi se întrebă din nou ce ar fi putut să însemne.

— Piciorul o să fie bine. O să vezi într o săptămână.

— Da, englezule.

— Nu cred că o să facă cangrenă, nu i nici un pic de puroi, gândeşti clar, deci mintea ţi e teafără. O să fie bine, Rodrigues.

— Tot îţi datorez o viaţă. Portughezul fu străbătut de un fior. Când mă scufundam, nu mă puteam gândi la altceva decât la crabii care or să urce spre ochii mei. Îi simţeam sfârtecându mă, englezule. E pentru a treia oară când sunt aruncat peste bord şi de fiecare dată e mai rău.

— Eu am fost aruncat de patru ori. De trei ori de spanioli.

Uşa de la cabină se deschise şi căpitanul se înclină şi îl chemă prin semne pe Blackthorne sus.

— Hai! Blackthorne se ridică. Nu mi datorezi nimic, Rodrigues, spuse blând. Mi ai dat putere şi m ai ajutat când eram fără nădejde şi ţi mulţumesc pentru asta. Suntem chit.

— Poate, dar ascultă aici, englezule, câteva adevăruri pentru tine, ca o parte de răsplată: Să nu uiţi niciodată că japonezii au şase feţe şi trei inimi. Ei au un proverb, care zice că un om are o inimă făţarnică în gură, ca toată lumea s o vadă, o alta în piept, pe care s o arate prietenilor lui foarte apropiaţi şi familiei, iar cea adevărată, cea tainică, pe care n o ştie nimeni, niciodată, în afară de el însuşi, e ascunsă într un loc ştiut doar de Dumnezeu. Sunt vicleni cum nici nu ţi închipui.

— De ce vrea Toranaga să mă vadă?

— Nu ştiu. Jur. Nu ştiu. Mai treci pe la mine dacă poţi.

— Da. Noroc, spaniolule!

— Sămânţa dracului! Chiar şi aşa, du te cu Dumnezeu.

Blackthorne îi zâmbi larg şi apoi urcă pe punte; mintea i se învârtea văzând Osaka, cu vastitatea ei, cu furnicarul de oameni care mişunau în toate părţile şi cu castelul enorm care domina oraşul. Din imensitatea castelului ţâşnea frumuseţea donjonului – turnul central – de şapte sau opt etaje, cu frontoane ascuţite şi acoperişuri curbate la fiecare etaj, ţiglele toate aurite şi pereţii albaştri.

Acolo trebuie să fie Toranaga, gândi, străbătut brusc de un fior de gheaţă prin măruntaie.

Un palanchin închis îl purtă până la o casă mare. Acolo a făcut baie şi a mâncat, ca de obicei, supă de peşte, peşte crud şi afumat, ceva legume murate şi apă fierbinte cu ierburi. În loc de fiertura de grâu, în această casă i s a dat un bol cu orez. Văzuse cândva orez la Neapole. Era alb şi frumos, dar pentru el n avea nici un gust. Stomacu i urla după carne, şi pâine rumenă, abia scoasă din cuptor, cu unt din belşug şi o halcă de friptură, şi plăcinte, şi pui, şi bere, şi ouă.

Ziua următoare a venit după el o slujnică. Hainele pe care i le dăduse Rodrigues fuseseră spălate. Ea l privi în timp ce se mbrăca şi l ajută să şi pună noile şosete tabi. Afară era altă pereche de sandale de lemn. Cizmele lui lipseau. Ea dădu din cap, arătă spre încălţări şi apoi spre palanchinul cu perdeluţe, înconjurat de o falangă de samurai. Căpetenia lor îi făcu semn să se grăbească şi să intre înăuntru.

Plecară imediat. Perdeluţele erau trase complet. După un timp ce i se păru o veşnicie, palanchinul se opri.

— Să nu ţi fie frică, spuse cu voce tare, şi coborî din palanchin.

Poarta uriaşă, de piatră, a castelului se afla în faţa lui. Era tăiată într un zid de treizeci de picioare, cu creneluri, bastioane şi fortificaţii exterioare. Uşa enormă, placată în fier, era deschisă şi grilajul cu ţepi, din fier forjat, era ridicat. Dincolo se vedea un pod de lemn, lat de douăzeci de paşi şi lung de două sute, care trecea peste şanţul cu apă şi se termina la un uriaş pod mobil, şi urma o altă poartă, într un al doilea zid, la fel de uriaş.