Sute de samurai, pretutindeni. Toţi purtau aceeaşi uniformă gri închis – chimonou şi brâu, fiecare cu cinci însemne mici, circulare, câte unul pe fiecare braţ, pe fiecare piept şi unul în mijlocul spatelui. Însemnul era albastru, semănând cu o floare sau cu un buchet de flori.
— Anjin san!
Hiro matsu stătea nemişcat într un palanchin deschis, purtat de patru oameni în uniformă. Chimonoul lui era maro şi scrobit, cingătoarea neagră, la fel cu cei cincizeci de samurai care l înconjurau, şi chimonourile lor aveau cinci însemne, dar acestea erau stacojii, aceleaşi care fluturaseră în vârful catargului, însemnul lui Toranaga. Aceşti samurai purtau suliţe lungi, strălucitoare, cu mici fanioane în vârf.
Blackthorne se înclină fără să mai stea pe gânduri, uluit de măreţia lui Hiro matsu. Bătrânul se aplecă la rândul lui ceremonios, cu sabia i lungă, desprinsă din cingătoare, în poală, şi i făcu semn să l urmeze.
Ofiţerul de la poartă înaintă câţiva paşi. Urmă o citire protocolară a hârtiei pe care i o înmână Hiro matsu şi o mulţime de plecăciuni şi priviri aruncate spre Blackthorne, apoi au fost lăsaţi să şi continue drumul pe pod. O escortă în uniforme gri se postă în urma lor.
Până la faţa apei din şanţul adânc erau cam cincizeci de picioare şi se întindea cam pe trei sute de paşi, de o parte şi alta, apoi, când ei cotiră spre nord, apărură zidurile şi Blackthorne gândi – Dumnezeule, nu mi ar plăcea să încerc un asalt aici. Asediaţii ar putea lăsa garnizoana de pe zidul din afară să piară şi să dea foc la pod, şi ei să rămână în siguranţă înăuntru. Iisuse, zidul din afară trebuie să aibă aproape o milă pătrată şi, uite, trebuie să fie gros de douăzeci, treizeci de picioare, cel dinăuntru aşijderea. E făcut din blocuri imense de piatră. Fiecare trebuie să fie de zece picioare pe zece! Pe puţin! Tăiate perfect şi aşezate fără mortar. Trebuie să cântărească cel puţin cincizeci de tone. Mai bune decât orice am putea face noi. Tunurile de asediu? Cu siguranţă ar putea lua cu asalt zidurile exterioare, dar tunurile dinlăuntru le ar putea răspunde tot atât de bine. Ar fi greu de adus până aici sus şi nu e nici un punct mai înalt de unde să trimiţi proiectile incendiare asupra castelului. Dacă zidul exterior ar fi luat, asediaţii ar izbuti să i zboare pe atacanţi de pe parapeţi. Dar chiar dacă tunurile de asediu ar putea fi urcate până aici şi ar fi îndreptate asupra zidului următor şi l ar bate, tot nu l ar distruge. Ar dărâma poarta, dar ce ar fi de câştigat cu asta? Cum ar putea fi trecut şanţul de împrejmuire? E prea mare pentru metodele obişnuite. Dacă s destui soldaţi castelul trebuie să fie de necucerit. Câţi soldaţi sunt oare aici? Câţi orăşeni s ar putea adăposti aici?
Turnul Londrei pare o cocină faţă de ce e aici. Şi tot Hampton Court ar încăpea într un colţ!
La poarta următoare – o altă verificare ceremonioasă a hârtiilor şi drumul o coti imediat la stânga, coborând într o alee largă, străjuită de case puternic fortificate, în spatele unor ziduri mai înalte sau mai joase, uşor de apărat, după care se ramifică într un labirint de trepte şi drumuri. Apoi urmă o altă poartă şi alte verificări, un alt grilaj cu ţepi şi un alt imens şanţ cu apă, şi noi meandre şi cotituri până ce Blackthorne, care era un observator atent, cu o memorie extraordinară şi simţ al orientării, se simţi pierdut în labirintul făcut cu bună ştiinţă. Şi tot timpul, un număr nesfârşit de uniforme gri se zgâiau la ei de pe escarpe, metereze, creneluri şi bastioane. Şi erau şi mai mulţi pedeştri, păzind, mărşăluind, făcând instrucţie sau îngrijind caii în grajdurile deschise. Soldaţi pretutindeni, cu miile. Toţi bine înarmaţi şi îmbrăcaţi îngrijit.
Se blestemă că nu fusese destul de deştept să afle mai multe de la Rodrigues. În afară de informaţiile despre Taiko şi cei convertiţi care erau şi aşa destul de ameţitoare, Rodrigues îşi ţinuse gura aşa cum trebuie să o facă un bărbat – cum ai făcut o şi tu, de altfel, evitându i întrebările.
Concentrează te. Caută puncte cheie. Ce e deosebit la această cetate? E cea mai mare. Nu, ceva e altfel. Ce?
Sunt uniformele gri ostile celor maro? Nu mi dau seama, toţi sunt atât de serioşi.
Blackthorne îi privi cu atenţie şi se concentră asupra detaliilor. La stânga era o grădină multicoloră, aranjată cu multă grijă, cu poduri mici şi un pârâiaş. Spaţiile dintre ziduri erau acum mai mici, drumurile mai înguste. Se aflau lângă donjon. Nu se vedeau nicăieri orăşenii, ci doar sute de servitori şi... Nu există tunuri! Asta era!
N ai văzut nici un tun. Nici unul.
Dumnezeule mare, nici un tun – deci nu există nici tunuri de asediu!
Dacă ai arme moderne şi asediaţii nu au deloc, ai putea să dobori zidurile, porţile şi să trimiţi o ploaie de ghiulele asupra cetăţii, să i dai foc şi s o cucereşti?
N ai putea să treci de primul şanţ cu apă.
Cu tunuri de asediu ai putea să le faci viaţa grea apărătorilor, dar ei ar putea rezista o veşnicie, dacă garnizoana ar fi hotărâtă, dacă ar fi destui, cu suficientă hrană, apă şi muniţii...
Cum să traversezi şanţurile cu apă? Cu barca? Cu plutele?
Mintea lui încerca să născocească un plan când palanchinul se opri. Hiro matsu coborî. Erau într o fundătură îngustă. O poartă imensă din trunchiuri de copaci, ferecată în fier, se afla în zidul de douăzeci de picioare, care se contopea cu fortificaţiile exterioare ale turnului de deasupra, aflat totuşi la distanţă de donjon, care, de aici, era aproape acoperit de alte clădiri. Spre deosebire de celelalte porţi, aceasta era păzită de samurai în maro, singurii pe care Blackthorne îi văzuse în interiorul cetăţii. Se vedea clar că erau mai mult decât bucuroşi de sosirea lui Hiro matsu.
Uniformele gri făcură stânga mprejur şi plecară. Blackthorne observă privirile ostile pe care le primiseră din partea celor în maro.
Deci sunt duşmani!
Poarta se deschise şi el îl urmă pe bătrân înăuntru. Singur. Ceilalţi samurai rămaseră afară.
Curtea interioară era păzită de mai multe uniforme maro, la fel şi grădina dintre zidurile ei. Străbătură grădina şi intrară în bastion. Hiro matsu îşi scutură încălţările din picioare şi Blackthorne făcu la fel.
Coridorul era bogat aşternut cu tatami, aceleaşi rogojini din papură, curate şi plăcute la picior, care se puneau pe podeaua tuturor caselor, afară doar de cele mai sărace. Blackthorne băgase de seamă mai înainte că aveau aceeaşi mărime, cam şase picioare pe trei. Gândeşte te la asta, îşi spuse, n am văzut niciodată rogojini de aceeaşi formă şi aceeaşi mărime. Şi n a fost nici o cameră de o formă mai neobişnuită! Nu sunt toate camerele exact pătrate sau dreptunghiulare? Bineînţeles! Asta înseamnă că toate casele – sau camerele – trebuie să fie construite astfel ca să se potrivească unui număr exact de rogojini. Deci toate sunt după acelaşi tipic! Ce ciudat!
Urcară scări întortocheate, bune pentru apărare, apoi merseră de a lungul unui coridor şi din nou pe scări. Erau mai mulţi soldaţi de pază, îmbrăcaţi numai în uniforme maro. Razele de soare ce pătrundeau prin ambrazuri formau modele complicate. Blackthorne văzu că acum se aflau sus, deasupra celor trei ziduri principale ce înconjurau cetatea. Oraşul şi portul se aflau dedesubt, aidoma unei cuverturi mozaicate.
Coridorul o coti brusc şi la cincizeci de paşi mai departe se termină.
Blackthorne îşi simţea gura amară ca fierea. Nu te speria, îşi spuse, ai hotărât ce ai de făcut. N ai de ales.
O masă compactă de samurai, cu tânărul lor ofiţer în faţă, apăra ultima uşă – fiecare cu mâna dreaptă pe mânerul săbiei şi stânga pe teacă, nemişcaţi şi gata să acţioneze, cu ochii pironiţi pe cei doi bărbaţi care se apropiau.
Hiro matsu se mai convinse o dată de promptitudinea lor. El personal alesese aceste străji. Ura castelul şi se gândi iar ce primejdios era pentru Toranaga să se lase în mâinile duşmanului. Acostase ieri şi alergase drept la Toranaga să i spună ce se întâmplase şi să afle dacă se petrecuse ceva neplăcut în absenţa lui. Dar peste tot era încă linişte, deşi iscoadele lor şopteau despre pregătiri periculoase ale duşmanului la nord şi la răsărit şi despre principalii lor aliaţi, regenţii Onoshi şi Kiyama, cei mai importanţi daimyo creştini, că au de gând să treacă de partea lui Ishido. Schimbase garda şi parolele şi îl rugase din nou, stăruitor, pe Toranaga să plece, dar degeaba.
La zece paşi de ofiţer, se opri.
CAPITOLUL 11
Yoshi Naga, comandantul gărzii, era un tânăr de şaptesprezece ani, irascibil şi periculos.
— Bună dimineaţa, alteţă. Bine aţi venit.
— Mulţumesc. Seniorul Toranaga mă aşteaptă.
— Da.
Chiar dacă Hiro matsu n ar fi fost aşteptat, Naga i ar fi îngăduit totuşi să treacă. Toda Hiro matsu era una dintre cele trei persoane din lume care puteau intra la Toranaga ziua sau noaptea, fără să se anunţe mai înainte.
— Percheziţionaţi l pe barbar, spuse Naga.
Era cel de al cincilea fiu al lui Toranaga, de la una dintre concubine, şi şi venera tatăl.
Blackthorne se supuse fără împotrivire, înţelegând ce făceau. Cei doi samurai erau foarte pricepuţi. Nu le ar fi scăpat nimic.
Naga făcu semn celorlalţi oameni ai săi, iar aceştia se dădură la o parte. Deschise el însuşi uşa masivă.
Hiro matsu intră în imensa sală de audienţe. Imediat ce trecu pragul, îngenunche, îşi puse săbiile pe podea în faţa lui, îşi aşeză mâinile lipite de podea, lângă ele, şi şi plecă adânc capul, rămânând în aşteptare în poziţia asta umilitoare.
Naga, mereu atent, îi făcu semn lui Blackthorne să procedeze la fel.
Blackthorne păşi înăuntru. Camera era pătrată, cu latura de patruzeci de paşi şi înaltă de zece, aşternută cu tatami impecabile, de cea mai bună calitate, groase de patru degete. În peretele din celălalt capăt al încăperii erau două uşi. Lângă podium, într o nişă, se găsea un mic vas de pământ ars cu o singură lujer de cireş înflorit şi acesta umplea camera de parfum şi culoare.
Ambele uşi erau păzite. La zece paşi de podium, de jur împrejur, se aflau alţi douăzeci de samurai, aşezaţi cu picioarele încrucişate şi faţa spre încăpere
Toranaga stătea pe o singură pernă pe podium. Lega o pană ruptă din aripa unui şoim cu capul vârât într un capişon, cu migală ca un gravor în fildeş.
Nici el, nici altcineva din cameră nu l băgă în seamă pe Hiromatsu şi nu i dădu nici o atenţie lui Blackthorne când acesta intră oprindu se lângă bătrân. Dar, spre deosebire de Hiro matsu, Blackthorne se înclină aşa cum îi arătase Rodrigues, apoi, trăgând adânc aer în piept, se aşeză cu picioarele încrucişate şi privi fix spre Toranaga.
Toţi ochii se aţintiră spre Blackthorne.
În cadrul uşii, mâna lui Naga se oprise pe sabie. Hiro matsu deja o înşfăcase pe a lui, deşi capul îi era încă aplecat.
Blackthorne se simţea gol, făcuse ceea ce hotărâse şi acum nu mai putea decât să aştepte. Rodrigues îi spusese: "Cu japonezii trebuie să te porţi ca un rege" şi, deşi nu se purtase chiar ca un rege, era totuşi îndeajuns.
Toranaga îşi ridică încet privirea.
O broboană de sudoare apăru pe tâmpla lui Blackthorne când observă că tot ce i povestise Rodrigues despre samurai părea să se întruchipeze în acest singur bărbat. Simţi picătura de sudoare prelingându i se de pe obraz către bărbie. Îşi forţă ochii albaştri să rămână hotărâţi, fără să clipească, şi faţa calmă.
Privirea lui Toranaga era la fel de neclintită.
Blackthorne simţi puterea aproape copleşitoare a bărbatului ajungând până la el. Se forţă să numere încet până la şase, apoi îşi înclină capul şi, din nou, se plecă uşor şi surâse uşor, liniştit.
Toranaga îl privi scurt, cu faţa neclintită, apoi îşi coborî privirea şi se concentră asupra lucrului. Tensiunea din cameră scăzu.
Pasărea era o femelă tânără de şoim călător. Îngrijitorul ei, un samurai bătrân, uscăţiv, era îngenuncheat în faţa lui Toranaga, ţinând pasărea de parcă ar fi fost de sticlă. Toranaga tăie pana ruptă, înmuie acul fin de bambus în clei şi introduse unul dintre capete în cotorul penei, apoi luă delicat partea nou tăiată şi o împinse peste celălalt capăt. Le potrivi până se îmbinară perfect şi le legă cu un fir de mătase. Clopoţeii minusculi de la picioarele păsării zornăiră şi el o mângâie ca să o liniştească.
Yoshi Toranaga, senior de Kwanto – Cele Opt Provincii – căpetenia clanului Yoshi, general şef al Armatelor de Răsărit, preşedintele Consiliului Regenţilor, era un bărbat scund, cu un pântece rotund şi nas mare. Sprâncenele îi erau stufoase şi negre, iar barba şi mustaţa înspicate cu fire argintii şi rare. Ochii îi dominau chipul. Avea cincizeci şi opt de ani, şi era vânjos pentru vârsta lui. Purta un chimonou simplu, o uniformă obişnuită maro, cu un brâu din bumbac. Dar săbiile i erau cele mai bune din lume.
— Gata, frumoasa mea, îi spuse el cu o tandreţe de îndrăgostit. Acum eşti teafără din nou. Mângâie pasărea cu o pană, în timp ce ea stătea cu capişonul pe cap pe pumnul înmănuşat al îngrijitorului. Tremura şi şi ciugulea mulţumită penele cu ciocul. Săptămâna asta o s o lăsăm să zboare.
Îngrijitorul se înclină şi plecă.
Toranaga îşi întoarse privirea către cei doi bărbaţi de la uşă.
— Bine ai venit, Pumn de Fier, mă bucur să te văd, spuse. Deci acesta e faimosul tău barbar?
— Da, stăpâne.
Hiro matsu veni mai aproape, lăsându şi săbiile la uşă, după datină, dar Toranaga stărui să le ia cu el.
— Nu m aş simţi în largul meu dacă nu le ai avea în mână, spuse.
Hiro matsu îi mulţumi. Chiar şi aşa, rămase la cinci paşi mai departe. Prin tradiţie, nimeni nu putea să stea înarmat mai aproape de Toranaga, fără să se pună în primejdie. În primul rând de străji era Usagi, soţul nepoatei lui Hiro matsu şi favoritul lui, căruia îi făcu un semn scurt din cap. Tânărul se înclină adânc, profund onorat şi încântat că fusese băgat în seamă. Poate că am să l înfiez oficial, îşi spuse Hiro matsu fericit, încălzit de gândul la nepoata lui preferată şi la primul lui strănepot pe care i l înfăţişaseră în urmă cu un an.
— Ce ţi mai face spatele? întrebă Toranaga binevoitor.
— Bine, mulţumesc, stăpâne. Dar trebuie să ţi spun că sunt bucuros că am plecat de pe nava aia şi că mă aflu din nou pe uscat.
— Aud că ţi ai găsit aici o jucărie cu care îţi mai treci timpul, neh?
Bătrânul pufni în râs.
— Pot doar să ţi spun, stăpâne, că timpul meu nu i trecut. De ani n am fost aşa de tare.
Râse şi Toranaga cu el.
— Atunci ar trebui s o răsplătim. Sănătatea ta este importantă pentru mine. Pot să i transmit mulţumirile mele?
— O, Toranaga sama, eşti atât de bun. Hiro matsu deveni serios. Ai putea să ne răsplăteşti pe toţi, alteţă, părăsind deîndată cuibul ăsta de viespi şi întorcându te la castelul din Yedo, unde vasalii tăi te pot apăra. Aici suntem descoperiţi. În orice clipă Ishido ar putea...
— Am s o fac. Imediat ce ia sfârşit întrunirea Consiliului Regenţilor. Toranaga se întoarse şi i făcu semn portughezului cu faţă uscăţivă, care stătea liniştit în spatele lui. Vrei să tălmăceşti pentru mine, prietene?
— Bineînţeles, alteţă.
Preotul cu tonsură veni în faţă, lângă podium, îngenunchind cu eleganţă în stil japonez. Avea trupul la fel de uscăţiv ca faţa, ochii negri şi umezi, şi un aer de meditaţie senină pe chip. Purta şosete tabi şi un chimonou bogat, care venea pe el ca turnat. Un şirag de mătănii şi o cruce de aur lucrat îi atârnau la cingătoare. Îl salută pe Hiro matsu ca pe un egal apoi aruncă o privire blândă spre Blackthorne.
— Căpitane pilot, numele meu este Martin Alvito şi fac parte din Ordinul lui Iisus. Seniorul Toranaga m a rugat să traduc pentru el.
— Mai întâi spune i că suntem duşmani şi că...
— Toate la timpul lor, îl întrerupse părintele Alvito blând. Apoi adăugă: putem vorbi în portugheză, în spaniolă sau, bineînţeles, în latină, cum îţi convine.
Blackthorne nu l observase pe preot până ce acesta nu înaintase. Podiumul şi ceilalţi samurai îl ascunseseră vederii. Dar se aşteptase să l întâlnească, fusese prevenit de Rodrigues, şi ura ceea ce vedea: eleganţa, aura de forţă şi firească putere a iezuiţilor. Îşi închipuise că preotul era mult mai în vârstă, ţinând cont de poziţia i influentă şi de felul cum Rodrigues vorbise despre el. Dar, de fapt, el şi iezuitul erau de aceeaşi vârstă. Poate că preotul avea câţiva ani mai mult.
— Portugheza, spuse el, sperând încrâncenat ca asta i ar putea aduce un oarecare avantaj. Eşti portughez?
— Am această onoare.
— Eşti mai tânăr decât m am aşteptat.
— Senhor Rodrigues este foarte amabil. Îmi acordă mai mult credit decât merit. El mi te a descris perfect. La fel şi curajul tău.
Blackthorne îl văzu întorcându se şi vorbind o vreme cu Toranaga, curgător şi politicos, şi asta îl nelinişti şi mai mult. Dintre toţi bărbaţii din cameră doar Hiro matsu asculta şi privea atent. Ceilalţi, priveau în gol ca nişte stane de piatră.
— Acum, căpitane pilot, o să începem. Te rog să asculţi, fără întreruperi, tot ce spune seniorul Toranaga, începu părintele Alvito. Apoi vei răspunde. De acum înainte eu voi tălmăci ce spui aproape deodată cu tine, aşa că te rog fii cu băgare de seamă ce zici.
— Ce rost are? N am încredere în tine!
Imediat părintele Alvito îi tălmăci spusele şi Toranaga se întunecă vădit.
Fii atent, gândi Blackthorne, eşti în mâna lui! Pun pariu trei guinee de aur pe o para ruginită că te poate înfunda când vrea. Fie că tălmăceşte exact sau nu, tu trebuie să i creezi o impresie corectă lui Toranaga. Aceasta s ar putea să fie singura şansă pe care o vei avea vreodată.
— Poţi să ai încredere în mine că tălmăcesc exact ce spui, pe cât pot de bine. Vocea preotului era blândă şi stăpânită. Aceasta este curtea seniorului Toranaga. Eu sunt tălmaciul oficial al Consiliului Regenţilor, al generalului Toranaga şi al generalului Ishido. Seniorul Toranaga mă onorează cu încrederea sa de mulţi ani. Îţi sugerez să spui adevărat, pentru că pot să te încredinţez că are o minte foarte pătrunzătoare. De asemeni, trebuie să ţi atrag atenţia că eu nu sunt părintele Sebastio, care e, poate, prea plin de zel şi nu vorbeşte prea bine japoneza, şi nu are din păcate, prea multă experienţă în Japonia. Ivirea la neaşteptată a alungat harul Domnului din el şi, din nefericire, s a lăsat copleşit de amintiri – părinţii, fraţii şi surorile i au fost masacraţi în chipul cel mai crunt de ai voş... de soldaţii prinţului de Orania. Te rog să ai milă şi înţelegere faţă de el. Zâmbi nevinovat. Cuvântul japonez pentru "duşman" este teki. Poţi să l foloseşti dacă doreşti. Dacă arăţi spre mine şi foloseşti cuvântul, seniorul Toranaga va înţelege clar ce vrei să spui. Da, eu sunt duşmanul tău, căpitane pilot John Blackthorne. Dar nu ucigaşul tău. Asta o s o faci tu însuţi.
Blackthorne îl văzu explicându i lui Toranaga ce spusese şi auzi cuvântul teki folosit de mai multe ori şi se întrebă dacă însemna într adevăr "duşman". Bineînţeles că da, îşi spuse. Omul ăsta nu e ca celălalt.
— Te rog, acum uită că exist, spuse părintele Alvito. Eu sunt, pur şi simplu, o unealtă care face cunoscute răspunsurile tale seniorului Toranaga, tot aşa cum voi face cu întrebările sale pentru tine. Părintele Alvito se aşeză mai comod, se întoarse spre Toranaga şi se înclină politicos.
Toranaga vorbi scurt. Preotul începu să tălmăcească aproape în acelaşi timp, doar cu unul sau două cuvinte întârziere, vocea sa fiind o oglindă stranie a nuanţelor şi sensurilor interioare.
— De ce eşti duşmanul lui Tsukku san, prietenul şi tălmaciul meu, care nu este duşmanul nimănui?
Părintele Alvito explică în continuare:
— Tsukku san este porecla mea, pentru că japonezii nu pot să pronunţe nici numele meu. Sunetele "I" sau "th" nu există în limba lor. Tsukku este o răsucire a cuvântului japonez tsuyaku – "a tălmăci". Te rog răspunde la întrebare.
— Noi suntem duşmani, pentru că ţările noastre sunt în război!
— Da? Care e ţara ta?
— Anglia.
— Unde vine asta?
— E un regat, o insulă, la o mie de mile spre nord de Portugalia. Portugalia e o parte dintr o peninsulă din Europa.
— De câtă vreme sunteţi în război cu Portugalia?
— De când Portugalia a devenit un stat vasal Spaniei. Asta a fost în 1580, acum douăzeci de ani. Spania a cucerit Portugalia. De fapt noi ne războim cu Spania de aproape treizeci de ani.
Blackthorne observă surpriza lui Toranaga şi privirea scurtă, cercetătoare aruncată părintelui Alvito, care se uita senin în depărtare.
— Zici că Portugalia e o parte din Spania?
— Da, mărite Toranaga. Un stat vasal. Spania a cucerit Portugalia şi acum ele sunt, de fapt, o singură ţară, cu un singur rege. Dar portughezii sunt supuşii Spaniei în mai toate părţile lumii şi conducătorii lor sunt socotiţi fără valoare în tot Imperiul Spaniol.
Urmă o lungă tăcere. Apoi Toranaga vorbi direct iezuitului, care zâmbi şi răspunse pe larg.
— Ce a spus? întrebă Blackthorne tăios.
Părintele Alvito nu i răspunse, dar tălmăci ca nainte, aproape simultan, imitându i inflexiunile vocii, cu o desăvârşită pricepere.
Toranaga i se adresă direct, cu voce aspră şi rea.
— Ce am spus nu te priveşte pe tine. Când voi dori ca tu să ştii ceva, îţi voi spune.
— Vă rog să mă iertaţi, mărite Toranaga, n am vrut să fiu nepoliticos. Aş fi vrut să vă spun că noi am venit cu gânduri paşnice...
— Nu mi poţi spune nimic acum. Ai să ţi ţii gura până îţi cer eu să mi răspunzi. Ai înţeles?
— Da.
Greşeala numărul unu. Fii atent. Nu ţi poţi îngădui să faci greşeli, îşi spuse.
— De ce sunteţi în război cu Spania? şi cu Portugalia?
— În parte, pentru că Spania e pusă pe cucerirea lumii, iar noi, englezii, şi aliaţii noştri, olandezii, nu vrem să fim cuceriţi. Pe de altă parte, din cauza religiilor noastre.
— A! Un război religios? Care e religia ta?
— Sunt creştin. Biserica noastră...
— Portughezii şi spaniolii sunt creştini! Ai spus ca religia ta este alta. Care e religia ta?
— Creştină. E greu de explicat repede şi pe scurt, mărite Toranaga. Amândouă...
— Nu este nevoie să te grăbeşti, domnule pilot, trebuie să fii doar corect. Am timp destul. Am foarte multă răbdare. Eşti un om cultivat – se vede că nu un ţăran – aşa că poţi să o spui simplu sau complicat, după cum doreşti, atâta vreme cât ai s o faci limpede. Dacă te abaţi de la drum, am să te aduc la loc. Ce spuneai?
— Religia mea e creştină. Sunt două religii principale creştine, protestantă şi catolică. Majoritatea englezilor sunt protestanţi.
— Veneraţi aceeaşi divinitate, Fecioara şi Pruncul?
— Nu, alteţă. Nu în felul în care o fac catolicii.
Ce vrea să ştie? se întrebă Blackthorne. E catolic? Ce să i răspunzi, ce crezi că vrea el să audă sau ce gândeşti tu că ar fi adevărul? E împotriva creştinilor? Nu l a numit el pe iezuit "prietenul meu"? Are de gând să devină catolic?
— Crezi că lisus e Dumnezeu?
— Cred în Dumnezeu, răspunse cu grijă.
— Nu încerca să scapi de o întrebare directă! Crezi că Iisus este Dumnezeu? Da sau nu?
Blackthorne ştia că n orice tribunal catolic din lume ar fi fost condamnat de multă vreme pentru erezie; chiar şi în majoritatea, dacă nu în toate tribunalele protestante. Numai şovăiala, înainte de a răspunde la o asemenea întrebare, însemna îndoială. Îndoială însemna erezie.
— Nu poţi răspunde la întrebări despre Dumnezeu cu un simplu "da" sau "nu". Nu l poţi cunoaşte pe Dumnezeu decât după moarte. Da, cred că Iisus a fost Dumnezeu, dar nu voi şti cu siguranţă decât după moarte.
— De ce ai sfărâmat crucea preotului când ai ajuns prima oară în Japonia?
Blackthorne nu se aşteptase la această întrebare. Ştie Toranaga tot ce s a întâmplat de când am venit?
— Am... am vrut să i arăt daimyo ului Yabu că iezuitul, părintele Sebastio – singurul tălmaci de acolo – era duşmanul meu, că nu trebuia crezut, cel puţin după părerea mea. Pentru că eram sigur că el dinadins n o să tălmăcească exact, aşa cum face acum părintele Alvito. El ne a acuzat, de exemplu, că suntem piraţi. Noi nu suntem piraţi, noi am venit cu gânduri paşnice.
Dostları ilə paylaş: |