James Clavell

— Jur pe Buddha, spuse din nou Toranaga. Nu voi fi eu primul care să stric pacea.

— Dar ai să mergi la război?

— Un om înţelept se pregăteşte împotriva trădării, neh? Oameni răi sunt în orice provincie. Unii sunt în slujbe înalte. Amândoi ştim cât de nemărginită e trădarea în inimile oamenilor. Vocea lui Toranaga se înăspri. Acolo unde Taiko ne a lăsat moştenire buna înţelegere, acum suntem împărţiţi – răsărit şi apus – eu şi tu. Consiliul Regenţilor e dezbinat. Daimyo se duşmănesc. Un Consiliu nu poate conduce un cătun păduchios, darămite o împărăţie. Cu cât împlineşte mai curând fiul lui Taiko vârsta majoratului, cu atât mai bine. Cu cât mai repede avem un alt kampaku, cu atât mai bine.

— Sau poate un shogun? insinuă Ishido.

— Kampaku, sau shogun, sau taiko, puterea e aceeaşi, spuse Toranaga. Care i, de fapt, valoarea unui titlu? Puterea este singurul lucru important. Goroda n a ajuns niciodată shogun. Nakamura a fost mai mult decât mulţumit cu kampaku şi mai târziu cu taiko. El a ocârmuit şi ăsta e cel mai important lucru. Ce contează că tu – cumnatul meu – te ai născut într o familie de jos? Eşti general, senior, ba chiar faci parte din Consiliul Regenţilor.

Contează foarte mult, gândi Ishido. O ştii foarte bine. Şi eu o ştiu. Orice daimyo o ştie. Chiar şi Taiko a ştiut o.

— Yaemon are şapte ani. Peste şapte ani ajunge kampaku. Până atunci...

— Peste opt, generale Ishido. Asta e legea noastră de veacuri. Când nepotul meu împlineşte cincisprezece ani, devine adult şi şi primeşte moştenirea. Până atunci, noi, cei cinci regenţi, conducem în numele lui. Acesta a fost legatul răposatului nostru stăpân.

— Da. Şi tot el a mai poruncit ca regenţii să nu ia ostatici, unii împotriva altora. Doamna Ochiba, mama Moştenitorului, este os­tatică în castelul tău din Yedo, pe timpul şederii tale aici şi asta e, de asemeni, o încălcare a testamentului său. Ai declarat oficial că te vei supune poruncilor sale, aşa cum au făcut toţi regenţii. Ai semnat documentul chiar cu sângele tău.

Toranaga oftă.

— Doamna Ochiba vizitează Yedo, unde unica ei soră e n chinurile facerii. Sora ei este măritată cu fiul şi moştenitorul meu. Locui fiului meu este în Yedo, câtă vreme eu mă aflu aici. Ce i mai firesc ca o seră să şi viziteze sora într o împrejurare ca asta? Nu e privită cu cinste? Poate c o să am primul nepot, neh?

— Mama Moştenitorului este cea mai importantă doamnă din împărăţie. Ea n ar trebui să fie – Ishido voia să spună "în mâinile duşmanului", dar se răzgândi – într un oraş în care nu stă de obicei. Făcu o pauză, apoi adăugă răspicat: Consiliul ar dori să i dai astăzi ordin să se ntoarcă acasă.

Toranaga nu căzu în cursă.

— Îţi repet, doamna Ochiba nu e ostatică, aşa că nu e sub porunca mea, cum n a fost niciodată.

— Atunci hai să spunem altfel. Consiliul doreşte prezenţa ei în Osaka, imediat.

— Cine anume?

— Eu. Seniorul Sugiyama, seniorul Onoshi şi seniorul Kiyama. În plus, am căzut cu toţii de acord să aşteptăm aici până ce ea se întoarce la Osaka. Poftim semnăturile lor.

Toranaga pălise. Până acum făcuse aşa fel ca în Consiliu tot­deauna voturile să fie împărţite două la trei. Niciodată nu reuşise să câştige patru voturi la unu împotriva lui Ishido, dar nici Ishido împotriva lui. Patru la unu însemna izolare şi dezastru. De ce trădase Onoshi? Dar Kiyama? Amândoi erau duşmani neîmpăcaţi chiar înainte de a fi trecut la religia străină. Şi ce putere avea acum Ishido asupra lor?

Ishido ştia că şi descumpănise duşmanul. Mai rămânea o singură mişcare ca victoria să fie completă. Aşa că puse în aplicare planul asupra căruia el şi Onoshi căzuseră la învoială.

— Noi, regenţii, am căzut de acord cu toţii c a venit vremea să terminăm cu cei ce plănuiesc să uzurpe puterea stăpânului meu şi să l ucidă pe Moştenitor. Trădătorii vor fi condamnaţi. Vor fi expuşi pe străzi, ca oricare criminal de rând, cu toţi ai lor şi apoi vor fi executaţi ca oricare criminal de rând, cu toţi ai lor. Fujimoto, Takashima, de viţă nobilă sau nu, n are importanţă. Chiar şi Minowara!

Un icnet de mânie ţâşni din pieptul fiecărui samurai al lui Toranaga, pentru că asemenea batjocorire a familiilor semiregale era de neînchipuit; apoi tânărul samurai Usagi, soţul nepoatei lui Hiro matsu, sări în picioare roşu de mânie. Smulse sabia lungă din teacă şi sări la Ishido, gata pentru lovitura cu ambele mâini.

Ishido era pregătit pentru lovitura mortală şi nu făcu nici o mişcare să se apere. Asta şi plănuise, asta sperase şi oamenii lui primiseră ordine să nu intervină până nu era mort. Dacă el, Ishido, era omorât aici, acum, de către un samurai de al lui Toranaga, toată garnizoana din Osaka avea tot dreptul să se arunce asupra lui Toranaga şi să l omoare, indiferent de ostatică. Atunci doamna Ochiba ar fi ucisă de fiii lui Toranaga, drept răzbunare şi regenţii rămaşi ar fi fost forţaţi să pornească împreună împotriva clanului Yoshi, care, acum izolat, ar fi fost şters de pe faţa pământului. Numai atunci succesiunea Moştenitorului ar fi fost garantată iar el, Ishido, şi ar fi făcut datoria faţă de Taiko.

Dar lovitura nu veni. În ultima clipă, Usagi îşi veni în fire şi, tremurând, băgă sabia în teacă.

— Îmi cer iertare, stăpâne, spuse el îngenunchind cu umilinţă: N am putut să ndur ruşinea... ca să ascultaţi asemenea... asemenea jigniri. Cer învoirea... îmi cer iertare şi... cer învoire să mi fac imediat seppuku pentru că nu pot trăi cu o asemenea ruşine.

Deşi Toranaga rămăsese nemişcat, fusese pregătit să oprească lovitura şi ştia că şi Hiro matsu şi ceilalţi samurai ai săi ar fi putut o face şi că, probabil, Ishido ar fi fost doar rănit. Înţelegea, de asemeni, de ce Ishido fusese atât de provocator şi jignitor. Am să ţi o plătesc cu vârf şi îndesat, Ishido, îşi promise în gând.

Toranaga îşi îndreptă atenţia asupra tânărului îngenuncheat.

— Cum îndrăzneşti să pretinzi că spusele seniorului Ishido au fost menite să fie în vreun fel o insultă la adresa mea! Bineînţeles că el n ar fi niciodată atât de nepoliticos. Cum îndrăzneşti să asculţi convorbiri ce nu te privesc? Nu, nu ţi se va permite să ţi faci seppuku. Asta e o onoare. Tu n ai nici onoare, nici stăpânire de sine. O să fii crucificat astăzi, ca un criminal de rând. Săbiile tale vor fi rupte şi îngropate într un sat eta. Fiul tău va fi îngropat într un sat eta. Capul îţi va fi pus în ţeapă ca toată lumea să te batjocorească, cu o tăbliţă pe care va fi scris: "Acest om s a născut samurai din greşeală. Numele lui a încetat să mai existe!"

Cu un efort suprem Usagi îşi controlă respiraţia, dar picăturile de sudoare curgeau şi ruşinea îl chinuia. Se înclină spre Toranaga, acceptându şi soarta cu un calm desăvârşit.

Hiro matsu înaintă şi smulse ambele săbii din cingătoarea nepotului său.

— Stăpâne Toranaga, spuse grav, cu îngăduinţa ta voi veghea eu însumi ca poruncile tale să fie îndeplinite.

Toranaga încuviinţă din cap.

Tânărul se plecă pentru ultima oară şi apoi dădu să se ridice, dar Hiro matsu îl împinse din nou la podea.

— Samuraii merg, spuse. La fel şi oamenii. Dar tu nu eşti nici una, nici alta. Ai să mergi spre moarte târându te în patru labe.

Tăcut, Usagi se supuse.

Şi toţi din cameră fură mişcaţi de stăpânirea de sine a tânărului şi de măsura curajului său. Se va renaşte samurai, îşi spuseră ei mulţumiţi.

CAPITOLUL 13

În noaptea aceea Toranaga nu izbuti să doarmă. Asta i se întâmpla rar, pentru că, de obicei, putea să amine cea mai grabnică problemă până a doua zi, ştiind că, dacă avea să fie în viaţa a doua zi, avea să o rezolve cât se putea de bine. Trecuse multă vreme de când descoperise că un somn bun aducea dezlegarea la mai toate încurcăturile şi, dacă nu, ce mai conta, de fapt? Nu era viaţa o picătură de rouă într o altă picătură de rouă?

Dar în noaptea asta erau prea multe întrebări descumpănitoare asupra cărora trebuia să cugete.

Ce să fac cu Ishido?

De ce a trecut Onoshi de partea duşmanului?

Cum am să manevrez Consiliul?

S au amestecat iar preoţii creştini?

De unde va veni următoarea încercare de asasinat?

Când va trebui să mă ocup de Yabu?

Şi ce trebuie să fac cu barbarul?

A spus el, oare, adevărul?

Curios cum a apărut barbarul din mările de la răsărit chiar acum. Să fie asta vreun semn? E karrna lui, să fie el scânteia ce va aprinde butoiul cu pulbere?

Karma era un cuvânt indian din filozofia budistă, adoptat de japonezi, care se referea la soarta unui individ în această viaţă, soartă cu neputinţă de schimbat, influenţată de faptele sale dintr o existenţă anterioară, faptele bune oferindu i o poziţie mai bună în această viaţă, iar cele rele una mai rea. La fel după cum faptele din această existenţă aveau să afecteze întru totul viitoarea renaştere. O persoană se renăştea mereu în această lume de lacrimi până când, după ce suferea, îndura şi învăţa multe de a lungul atâtor vieţi, atingea, în cele din urmă, perfecţiunea, ajungând în Nirvana, Locul Liniştii Desăvârşite, fără să mai trebuiască vreodată să sufere o nouă renaştere.

Curios că Buddha sau un alt zeu, sau poate doar karma, l a dus pe Anjin san pe feuda lui Yabu. Curios că el a debarcat chiar în satul unde Mura, căpetenia secretă a reţelei de iscoade din Izu, fusese strecurat cu mulţi ani în urmă, chiar sub nasul lui Taiko şi al boşorogului de tată al lui Yabu. Curios că Tsukku san era aici, în Osaka, ca să tălmăcească şi nu la Nagasaki, unde ar fi fost de obicei. De asemeni şi că preotul cel mare al creştinilor se află aici, în Osaka, la fel şi Căpitanul General al portughezilor. Curios că pilotul, Rodrigues, a fost, de asemeni, la îndemână ca să l ducă pe Hiro matsu la Anjiro la timp, încât să l prindă viu pe barbar şi să intre în stăpânirea armelor. Apoi mai e Kasigi Omi, fiul bărbatului ce mi va oferi capul lui Yabu, numai să mişc un deget.

Cât de frumoasă e viaţa şi cât de tristă! Cât de vremelnică, fără trecut, fără viitor, doar Nemărginitul acum.

Toranaga oftă. Un lucru e sigur: barbarul nu va pleca niciodată de aici. Nici viu, nici mort. Aparţinea împărăţiei pentru totdeauna.

Urechile i prinseră paşi aproape neauziţi ce se apropiau şi şi pregăti sabia. În fiecare noapte îşi schimba, la întâmplare, camera de dormit, străjile şi parola, fiindcă ucigaşii erau mereu la pândă. Paşii se opriră de cealaltă parte a uşii glisante. Apoi auzi vocea lui Hiro matsu şi începutul parolei:

— Dacă Adevărul este deja limpede, ce rost mai are meditaţia?

— Şi dacă Adevărul este ascuns? spuse Toranaga.

— E deja limpede, răspunse Hiro matsu corect.

Citatul era dintr un vechi dascăl budist, Saraha.

— Intră.

Numai când Toranaga văzu că era, cu adevărat, sfetnicul său, îşi descleştă mâna de pe sabie.

— Ia loc.

— Am auzit că nu dormi. M am gândit că poate ai nevoie de ceva.

— Nu. Mulţumesc. Toranaga observă cutele adânci din jurul ochilor bătrânului. Mă bucur că ai venit, bătrâne prieten, spuse.

— Sigur totul e n ordine?

— O, da.

— Atunci te las. Îmi pare rău că te am tulburat, stăpâne.

— Nu, te rog, rămâi, sunt bucuros că eşti aici. Aşază te.

Bătrânul se aşeză ţeapăn lângă uşă.

— Am dublat gărzile.

— Bine.

După o vreme, Hiro matsu spuse:

— Cât despre nebunul ăla, totul a fost făcut cum ai poruncit. Totul.

— Mulţumesc.

— Soţia lui – de ndată ce a aflat sentinţa, nepoata mea mi a cerut permisiunea să se omoare ca să şi însoţească fiul şi soţul în Nemărginire. Am refuzat şi i am poruncit să aştepte încuviinţarea ta.

Inima lui Hiro matsu sângera. Ce cumplită e viaţa!

— Bine ai făcut.

— Îţi cer învoirea să mi pun capăt zilelor. Ceea ce a făcut el te a pus într un pericol de moarte, dar vina a fost a mea. Eu trebuia să i fi aflat slăbiciunile. Ţi am înşelat încrederea.

— N ai voie să ţi faci seppuku.

— Te rog, alteţă. Oficial.

— Nu. Am nevoie de tine viu.

— Îţi voi da ascultare. Dar, te rog, stăpâne, să mi primeşti scuzele.

— Scuzele îţi sunt acceptate.

După o vreme Toranaga spuse:

— Ce i cu barbarul?

— Multe, alteţă. Unu: Dacă astăzi n ai fi aşteptat barbarul, ai fi fost la vânătoare cu şoimul de la prima geană de lumină şi Ishido nu te ar fi prins niciodată în plasa unei atât de dezgustătoare întâlniri. Acum n ai de ales, decât să i declari război, dacă poţi să scapi din castelul ăsta şi să te ntorci la Yedo.

— Al doilea?

— Şi al treilea şi al patruzeci şi treilea şi al o sută patruzeci şi treilea? Nu sunt nici pe departe atât de deştept ca tine, stăpâne, dar până şi eu mi aş putea da seama că tot ce ne au făcut să credem barbarii de la miazăzi nu este adevărat. Hiro matsu era bucuros să vorbească. Îşi uşura inima. Dar, dacă sunt două religii creştine, care se urăsc una pe alta, şi dacă portughezii fac parte dintr o naţie mai mare, spaniolă, şi dacă ţara acestui nou barbar – indiferent cum s o chema – se războieşte cu amândouă şi le înfrânge, şi dacă această ţară e o insulă la fel ca a noastră şi, cel mai mare "dacă" dintre toate, dacă el spune adevărul, şi dacă preotul a tălmăcit întocmai ce spunea barbarul... Ei bine, tu poţi pune laolaltă toţi aceşti "dacă" ca să le găseşti un înţeles şi să faci un plan. Eu nu sunt în stare, îmi pare rău. Eu ştiu doar ce am văzut la Anjiro şi la bordul navei. Acest Anjin san e foarte destoinic la minte – slab la trup acum, deşi asta ar putea fi din pricina drumului lung, şi e copleşitor pe mare. Eu nu mai înţeleg nimic despre el. Cum poate să fie astfel şi să lase totuşi un om să i urineze pe spate? De ce i a salvat viaţa lui Yabu, după câte i a făcut acesta, la fel şi viaţa duşmanului recunoscut de el însuşi, portughezul Rodrigu? Mi se nvârte capul de atâtea întrebări de parcă aş fi beat criţă. Hiro matsu făcu o pauză. Era foarte îngrijorat. Dar eu zic că ar trebui să l ţinem pe uscat şi la fel pe toţi cei ca el, dacă mai urmează şi alţii, şi să i omorâm pe toţi foarte repede.

— Ce zici de Yabu?

— Porunceşte i să şi facă seppuku în noaptea asta.

— De ce?

— N are nici o bună cuviinţă. Ai prevăzut întocmai ce o să facă când ajung eu în Anjiro. Avea de gând să ţi fure dreptul tău. Şi e un mincinos. Nu te osteni să l vezi mâine, după cum ai aranjat. Mai bine lasă  mă pe mine să i duc acum ordinul tău. Va trebui să l omori, mai devreme sau mai târziu. Mai bine acum când îţi e la ndemână, fără nici unul dintre vasalii lui în preajmă. Te sfătuiesc să nu pierzi vremea.

Se auzi un uşor ciocănit în uşa interioară.

— Tora chan?

Toranaga zâmbi ca întotdeauna la acea voce cu totul aparte şi la diminutivul acela deosebit.

— Da, Kiri san?

— Mi am luat îngăduinţa, stăpâne, de a aduce cha pentru tine şi oaspetele tău. Pot să intru, te rog?

— Da.

Amândoi bărbaţii îi răspunseră la plecăciune. Kiri închise uşa şi începu să toarne preocupată. Matroană a doamnelor de onoare ale lui Toranaga, cea mai vârstnică dintre doamnele de la curtea lui, Kiritsubo  noh Toshiko, poreclită Kiri, avea cincizeci şi trei de ani şi era dolofană. Păru i era cărunt, talia groasă, dar faţa i era luminată de o permanentă bucurie.

— N ar trebui să fii treaz la ora asta din noapte, Tora chan! Curând o să se crape de ziuă şi cred că atunci o să fii afară cu şoimii, neh? Trebuie să dormi!

— Da, Kiri chan! Toranaga o bătu uşor şi afectuos peste fundu i mare.

— Te rog, nu mă lua pe mine cu Kiri chan! râse Kiri. Sunt o femeie în vârstă şi mi se cuvine mai mult respect. Şi aşa celelalte doamne ale tale îmi dau destul de furcă. Dacă nu ţi e cu supărare, mă cheamă Kiritsubo  Toshiko san, stăpânul meu, Yoshi Toranaga noh Chikitada!

— Uite, vezi, Hiro matsu. După douăzeci de ani, tot mai încearcă să mă mai conducă.

— Îmi pare rău, sunt mai bine de treizeci dea ani, Tora sama, spuse ea cu mândrie. Şi ai fost la fel de uşor de condus, atunci, pe cât eşti acum!

Pe la douăzeci şi ceva de ani, Toranaga fusese şi el ostatic la tiranul Ikawa Tadazaki, senior de Suruga şi Totomi, tatăl lui Ikawa Jikkyu, duşmanul lui Yabu. Samuraiul răspunzător de buna purtare a lui Toranaga abia o luase pe Kiritsubo ca o doua soţie. Pe atunci ea avea şaptesprezece ani. Amândoi, acest samurai şi soţia lui, Kiri, îl trataseră pe Toranaga cu cinste, îi dăduseră sfaturi înţelepte şi apoi, când Toranaga se ridicase împotriva lui Tadazaki şi i se alăturase lui Goroda, el îl urmase cu mulţi războinici şi luptase curajos de partea lui. Mai târziu, în lupta pentru cucerirea capitalei, soţul lui Kiri fusese ucis. Toranaga o întrebase dacă nu vrea să devină una dintre con­cubinele lui şi ea acceptase bucuroasă. Pe vremea aceea nu era grasă. Dar era la fel de proteguitoare şi la fel de înţeleaptă. Ea avea nouăsprezece ani şi el douăzeci şi patru şi, de atunci până azi, ea rămăsese capul gospodăriei lui. Kiri era foarte iscusită şi foarte des­toinică. De ani de zile îi conducea gospodăria şi o ţinuse departe de necazuri.

Departe de necazuri atât cât putea să fie vreodată orice gospodărie cu femei, gândi Toranaga.

— Te ai îngrăşat, spuse el, fără să se sinchisească, de altfel, că era grasă.

— Se poate, stăpâne Toranaga! S o spui în faţa seniorului Toda! O, îmi pare rău, va trebui să mi fac seppuku – sau cel puţin să mă rad în cap, să mă fac călugăriţă, şi eu, care credeam că sunt atât de tânără şi suplă! Izbucni în râs. De fapt, e drept că am fundul mare, dar ce pot să fac? Atâta doar că mi place să mănânc şi asta e problema lui Buddha şi asta mi e karma, neh? Le servi ceaiul. Poftiţi. Acum am să plec. Aţi dori s o trimit pe doamna Sazuko?

— Nu, grijulia mea Kiri san, nu, mulţumesc. Noi o să mai stăm de vorbă puţin, apoi o să mă culc.

— Noapte bună, Tora sama. Somn uşor, fără vise. Se înclină către el şi Hiro matsu apoi dispăru.

Îşi sorbiră pe îndelete ceaiul, savurându l.

Toranaga spuse:

— Totdeauna mi a părut rău că n am avut un fiu de la Kiri san. O dată a rămas grea, dar nu l a putut ţine. Asta s a întâmplat când cu bătălia de la Nagakude.

— A, aceea.

— Da.

Asta se întâmplase chiar după ce dictatorul Goroda fusese asasinat, când generalul Nakamura – viitorul Taiko – încerca să ia toată puterea în mâinile sale. La vremea aceea izbânda era îndoielnică, pentru că Toranaga îl sprijinea pe unul dintre fiii lui Goroda, moştenitorul de drept. Nakamura porni împotriva lui Toranaga lângă micul sat Nagakude şi armata lui fu înfrântă şi pusă pe fugă, iar el pierdu bătălia. Înţelept, Toranaga se retrase urmărit de o nouă armată, acum comandată de Hiro matsu, care era de partea lui Nakamura. Dar Toranaga ocoli capcana şi ajunse în provinciile lui fără pierderi, cu întreaga armata, gata din nou de luptă. Cincizeci de mii de oameni muriseră la Nagakude, foarte puţini dintre ei ai lui Toranaga. În înţelepciunea sa, viitorul Taiko oprise războiul civil împotriva lui Toranaga, deşi ar fi câştigat. Nagakude a fost singura bătălie pe care a pierdut o Taiko vreodată, şi Toranaga singurul general care l a înfrânt vreodată.

— Sunt bucuros că nu ne am încleştat niciodată în luptă, alteţă, spuse Hiro matsu.

— Da.

— Ai fi câştigat.

— Nu. Taiko a fost cel mai mare general şi cel mai înţelept şi mai chibzuit bărbat care a existat vreodată.

Hiro matsu zâmbi.

— Da. În afară de tine.

— Nu. Te nşeli. Din pricina asta am devenit eu vasalul lui.

— Îmi pare rău că e mort.

— Da.

— Şi Goroda, şi el a fost un bărbat straşnic, neh? Atâţia oameni buni morţi. Din obişnuinţă, Hiro matsu întoarse şi răsuci teaca uzată. O să trebuiască să porneşti împotriva lui Ishido. Asta va forţa pe fiecare daimyo să aleagă o dată şi pentru totdeauna, de partea cui este. Până la urmă o să câştigăm războiul. Apoi poţi să desfiinţezi Consiliul şi să ajungi shogun.

— Nu caut această onoare, spuse Toranaga tăios. De câte ori trebuie să ţi o spun?

— Îţi cer iertare, alteţă. Ştiu, dar simt că ar fi cel mai bine pentru Japonia.

— Asta i trădare.

— Faţă de cine, stăpâne? Faţă de Taiko? El e mort. Faţă de ultima lui dorinţă şi faţă de testamentul lui? Asta e o bucată de hârtie. Faţă de copilul Yaemon? Yaemon e fiul unui ţăran, care a uzurpat puterea şi moştenirea unui general, pe ai cărui urmaşi i a ucis. Noi am fost aliaţii lui Goroda, apoi vasalii lui Taiko. Da. Dar amândoi sunt morţi pentru totdeauna.

— Ai da sfatul ăsta dacă ai fi unul dintre regenţi?

— Nu, dar eu nu sunt unul dintre regenţi şi sunt foarte bucuros de asta. Sunt doar vasalul tău. Alegerea am făcut o acum un an. Am făcut o de bunăvoie şi nesilit de nimeni.

— De ce? Toranaga nu l întrebase niciodată până acum.

— Pentru că eşti un adevărat bărbat, eşti un Minowara şi pentru că vei face ceea ce e înţelept. Ceea ce i ai spus lui Ishido e drept: noi nu suntem un popor care să ne lăsăm conduşi de un consiliu. Noi avem nevoie de un conducător. Pe cine ar fi trebuit să aleg să l slujesc dintre cei cinci regenţi? Pe seniorul Onoshi? Da, el e un om foarte înţelept şi un bun general, dar e creştin şi şchiop şi carnea îi e aşa de mâncată de lepră că pute de la cincizeci de paşi. Seniorul Sugiyama? El e cel mai bogat daimyo din ţară, familia lui e la fel de veche ca a ta, dar e un om de nimic, şi schimbător şi amândoi îl cunoaştem de o viaţă. Seniorul Kiyama? Înţelept, viteaz, un mare general şi un vechi camarad, dar şi el e creştin şi eu cred că avem destui zei de ai noştri pe acest Pământ al Zeilor ca să nu fim atât de îngâmfaţi şi să ne inchinăm doar la unul. Ishido? L am urât pe stârpitura asta de ţăran trădător de când îl cunosc şi singurul motiv pentru care nu l am omorit a fost că era câinele lui Taiko. Faţa i tăbăcită de vreme i se destinse într un surâs. Aşa că vezi, Yoshi Toranaga noh Minowara, n am avut de ales.

— Şi dacă eu merg împotriva sfatului tău? Dacă manevrez Con­siliul Regenţilor, chiar pe Ishido, şi i dau puterea lui Yaemon?

— Orice faci e înţelept. Dar toţi regenţii te ar vrea mort. Ăsta e adevărul. Eu sunt pentru război imediat. Imediat. Înainte ca ei să te lase singur. Sau, mult mai probabil, să te omoare.

Toranaga se gândea la duşmanii lui. Erau puternici şi numeroşi.

I ar trebui trei săptămâni bune să se întoarcă la Yedo călătorind pe şoseaua Tokaido, principalul drum care urma coasta, între Yedo şi Osaka. Ca să plece pe mare era mai periculos şi i ar fi luat mai mult timp, afară doar dacă mergea cu galera, care putea să navigheze împotriva vântului şi a fluxului.

Mintea lui Toranaga mai trecu o dată peste planul pe care l hotărâse. Nu i găsea nici un cusur.

— Am auzit, ieri, în mare taină, că mama lui Ishido îşi vizitează nepotul în Nagoya, spuse el şi Hiro matsu îşi ciuli imediat urechile. Nagoya era un imens oraş stat, care, până acum, nu se angajase de nici o parte. Doamna ar trebui să fie "invitată" de stareţ să viziteze templul Johji. Să vadă florile de cireş.

— Îndată, spuse Hiro matsu. Printr un porumbel călător.

Templul Johji era renumit pentru trei lucruri: aleea cu cireşi, firea războinică a călugărilor săi zen budişti şi credinţa declarată şi statornică în Toranaga, care, cu ani în urmă, plătise pentru construirea templului şi de atunci continuase să se ocupe de întreţinerea lui.

— Florile vor fi cam pe trecute, dar ea va fi acolo mâine. Nu mă ndoiesc că venerabila doamnă are să vrea să stea câteva zile, e aşa de odihnitor acolo. Trebuie să meargă şi nepotul ei, neh?

— Nu, doar ea. Altfel "invitaţia" stareţului prea ar bate la ochi. Mai departe: trimiţi un mesaj secret fiului meu, Sudara: "Plec din Osaka în clipa când Consiliul îşi încheie întrunirea, peste patru zile." Trimite l printr un curier şi mâine l întăreşti printr un porumbel călător.