James Clavell

Uşa se închise din nou.

— Au să l execute? întrebă Blackthorne.

— Da, Golgota lui e dincolo de uşă. Fie ca Sfânta Fecioară să i ia repede sufletul şi să i dea răsplata veşniciei.

— Ce a făcut omul ăsta?

— A încălcat legea – legea lor, senhor. Japonezii sunt un popor simplu. Şi foarte sever. Ei, zău, au o singură pedeapsă – moartea. Pe cruce prin ştrangulare sau prin decapitare. Pentru dat foc dinadins osânda e rugul. Aproape că n au alte pedepse – surghiun uneori, tăierea părului la femei, alteori. Dar – bătrânul oftă – dar mai întot­deauna pedeapsa e moartea.

— Ai uitat temniţa.

Dus pe gânduri, călugărul culese o căpuşă de pe braţ.

— Nu i felul lor de a pedepsi, fiule. Pentru ei, temniţa e numa' un loc vremelnic unde l ţin pe om până i hotărăsc soarta. Aci vin doar vinovaţii. Doar pentru foarte puţin timp.

— Asta i o prostie. Şi tu? Eşti aici de un an, aproape doi.

— Într o bună zi o să vină şi după mine, ca după toţi ceilalţi. Aci e doar un loc de zăbavă între iadul de pe pământ şi gloria vieţii veşnice.

— Nu te cred.

— Nu te teme, fiule. E voia Domnului. Eu s aci şi pot să te spovedesc, senhor, să ţi dau dezlegarea şi să fie totu' în regulă; viaţa veşnică e la nici o sută de paşi şi clipe de uşa aia. Ar vrea senhor să l spovedesc acum?

— Nu – nu, mulţumesc. Nu acum. Blackthorne privi spre uşa de fier. A încercat vreodată cineva să scape de aici?

— De ce ar face o? N ai unde fugi, n ai un' să te ascunzi. Legile sunt foarte aspre. Cine ajută un puşcăriaş fugit sau un om care face o crimă... Arătă vag spre uşa barăcii. Gonzales – Akabo – omul care a plecat. El e kaga. Mi a povestit...

— Ce e un kaga?

— O, ăştia  s hamalii, senhor, bărbaţi care duc palanchine sau o lectică mai mică, ca un hamac care se leagănă pe o prăjină purtată de doi oameni. El ne a povestit că tovarăşul lui a furat o eşarfă de mătase de la un client, sărmanu', şi, pentru că el însuşi n a dezvăluit furtul, trebuie să plătească şi el cu viaţa. Senhor poate să mă crează, să ncerci să fugi sau chiar să ajuţi pe cineva să fugă, înseamnă să ţi pierzi viaţa, a ta şi a lor tăi. Ei sunt foarte aspri, senhor.

— Atunci toţi merg la moarte ca oile?

— N au de ales. E voia Domnului.

Nu te înfuria şi nu te pierde cu firea, se preveni Blackthorne. Fii calm. Te poţi gândi la o cale. Nu tot ce spune preotul e adevărat. E ţicnit. Cine n ar fi, după atâta vreme?

— Temniţele astea sunt noi pentru ei, senhor, spunea călugărul. Taiko le a ridicat aici, acum câţiva ani, aşa zic ei. Înaintea lui, n a existat nici una. Mai înainte, când omul era prins, îşi mărturisea vina şi era executat.

— Şi dacă nu mărturisea?

— Toţi mărturisesc: cu cât mai curând, cu atât mai bine, senhor. Şi la noi este la fel dacă eşti prins.

Călugărul dormi puţin, scărpinându se în somn şi bolborosind. Când se trezi, Blackthorne întrebă:

— Spune mi, te rog, părinte, cum au pus blestemaţii de iezuiţi un slujitor de al Domnului în gaura asta nenorocită?

— Nu s multe de spus, da i de ajuns. După ce oamenii lui Taiko au venit şi ne au luat toate lingourile şi bunurile, Căpitanul nostru General a ţinut morţiş să mergem în capitală să ne plângem. N aveau nici un temei să ni le poprească. Nu eram noi slujitorii Majestăţii Sale Preacatolice, regele Filip al Spaniei, cârmuitorul celui mai mare şi mai bogat imperiu din lume? Cel mai puternic monarh din lume? Nu le eram noi prieteni? N a rugat Taiko Manila spaniolă să facă negoţ direct cu Japonia, să distrugă monopolul împuţit al portughezilor? Popritul n a fost decât o greşeală. N avea cum să fie altfel.

Eu am mers cu Căpitanul nostru General, pentru că ştiam puţină japoneză – nu multă pentru vremea aceea. Senhor, San Felipe se împotmolise şi a eşuat în octomvrie 1597. Iezuiţii – unu pe nume părintele Martin Alvito – au avut îndrăzneala să se ofere să mij­locească pentru noi, acolo, în Kyoto, care i capitala. Neobrăzare! Părintele nostru Inspector, franciscan, fratele Braganza, era în capi­tală şi el era ambasador – un ambasador adevărat din Spania, la curtea lui Taiko! Preafericitul frate Braganza se afla acolo, în capitală, în Kyoto, de cinci ani, senhor. Chiar Taiko însuşi, în persoană, îl rugase pe viceregele nostru din Manila să trimită în Japonia călugări francis­cani şi un ambasador. Aşa că a venit preasfinţiei părinte Braganza. Şi noi, senhor, cei de pe San Felipe, ştiam că te puteai bizui pe el, nu ca iezuiţii.

După multe, foarte multe zile de aşteptare, Taiko ne a primit – era un bărbat mărunt, firav, urât, senhor – iar noi ne am cerut înapoi lucrurile şi o altă navă, sau o transbordare, pentru care Căpitanul nostru General s a oferit să plătească prea din belşug. Înfăţişarea a mers bine, am zis noi, şi Taiko ne a trimis acasă. Ne am dus la mânăstirea noastră din Kyoto şi am adăstat. Apoi, de a lungul lunilor care au venit, cât am aşteptat hotărârea lui, am tot adus cuvântul Domnului printre barbari. Ne ţineam slujbele în văzul tuturor, nu ca hoţii. Noaptea, cum fac iezuiţii. Vocea fratelui Domingo era plină de dispreţ. Noi ţineam tipicul şi veşmintele după canon, n am mers mascaţi în preoţi băştinaşi, aşa cum fac ei. Noi am adus cuvântul Domnului oamenilor de rând, oropsiţilor, bolnavilor şi săracilor, nu ca iezuiţii, care se nsoţesc doar cu prinţii. Congregaţia noastră a crescut. Aveam un spital pentru leproşi, biserica noastră, iar turma noastră propăşea, senhor, tot mai mult. Era gata gata să convertim pe mulţi dintre regii lor şi apoi, într o bună zi, am fost trădaţi.

Într o zi, în ianuarie, noi, franciscanii, am fost aduşi cu toţii în faţa judelui şi învinovăţiţi, înscrisul avea sigiliul personal al lui Taiko, senhor, învinovăţiţi că le am încălcat legile, le am tulburat pacea – şi am fost osândiţi la moarte prin crucificare. Noi eram patruzeci şi trei. Bisericile noastre de pe întreg cuprinsul ţării aveau să fie distruse, toate congregaţiile noastre spulberate în patru vânturi – cele francis­cane, nu iezuite, senhor. Numa' ale noastre, senhor. Fusesem învinovăţiţi pe nedrept. Iezuiţii picuraseră vorbe otrăvite în urechile lui Taiko, cum c am fi conchistadori, că vrem să cotropim meleagurile astea, când, de fapt, iezuiţii îl imploraseră pe Excelenţa sa, viceregele nostru, să trimită o armată din Manila. Am văzut cu ochii mei scrisoarea! De la Părintele lor Inspector. Ei sunt diavoli, care zic că slujesc Biserica şi pe Dumnezeu, da' nu se slujesc decât pe ei înşişi. Sunt setoşi de putere, putere cu orice preţ. Se ascund în spatele sărăciei şi pioşeniei, dar pe din dos, se ghiftuie ca regii şi strâng averi. Que va, senhor, adevărul e că au pizmuit congregaţia noastră, biserica noastră, adevărul şi felul nostru de viaţă. Daimyo ul de Hizen, don Francisco – numele lui japonez e Harima Tadao, da' a fost botezat don Francisco – a pus vorbă pentru noi. El e ca un rege, toţi daimyo sunt la fel de regi, iar el e franciscan şi a pus o vorbă bună pentru noi, dar fără nici un folos.

În cele din urmă, două'şase au fost martirizaţi. Şase spanioli, şaptesprezece dintre novicii noştri japonezi şi alţi trei. Preafericitul Braganza a fost unul dintre ei şi, printre învăţăcei, au fost trei băieţandri. O, senhor, în ziua aceea credincioşii au fost cu miile acolo. Cincizeci, o sută de mii de oameni au privit sfântul martiriu de la Nagasaki, aşa mi s a povestit. Era o zi aspră de fevruarie, dintr un an aspru cu noi. A fost anu' cutremurelor şi taifunurilor, al revărsărilor de ape, a fost furtună şi foc, când mâna Domnului s a lăsat necruţătoare asupra Marelui Ucigaş şi i a sfărâmat până şi măreţul lui castel, Fushimi, când El a zguduit din temelii pământul. A fost înfricoşător, dar şi minunat de privit, Degetul Domnului pedepsind păgânii şi păcătoşii.

Aşa că au fost torturaţi, senhor, şase spanioli de treabă. Turma şi biserica noastră s au risipit, iar spitalul a fost închis. Faţa bătrânului era istovită. Eu... eu am fost unul din cei aleşi pentru martiriu, dar... da' n a fost să fie cinstea mea. Ne au pornit pe jos din Kyoto şi, când am ajuns în Osaka, ne au dus pe unii din noi la una din mânăstirile noastre de aci iar ăilalţi... la ăilalţi le au tăiat câte o ureche, apoi i au perindat pe străzi ca pe nişte criminali de rând. După asta, blagosloviţii fraţi au fost puşi să meargă spre apus. Timp de o lună. Slăvita lor călătorie s a terminat pe un deal numit Nishizaki, care se înalţă lângă marele port Nagasaki. L am implorat pe samurai să mă lase cu ei, dar, senhor, el mi a poruncit să mă ntorc la mânăstire, aici, la Osaka. Fără nici un temei. Şi apoi, câteva luni mai târziu, am fost puşi în temniţa asta. Eram trei, cred că trei, da' eu eram singurul spaniol. Ceilalţi erau novici, fraţi de ai noştri, japonezi. Câteva zile mai târziu paznicii le au strigat numele. Numele meu nu l au strigat niciodată. Poate că i voia Domnului, senhor, ori poate că împuţiţii ăia de iezuiţi m au lăsat în viaţă doar ca să mă chinuie – ei, care mi au luat bucuria martiriului în mijlocul fraţilor mei. E greu, senhor, să ai răbdare. Foarte greu...

Bătrânul călugăr închise ochii, se rugă şi plânse până adormi.

Oricât de mult îşi dorea, Blackthorne nu putu să adoarmă, deşi se făcuse noapte. Pielea l mânca din pricina păduchilor. Capul i se învârtea de spaimă.

Ştia, cu o claritate teribilă, că nu era nici o cale de scăpare. Era copleşit de zădărnicie şi se simţea la un pas de moarte. În toiul nopţii spaima l birui şi, pentru prima oară în viaţa lui, se dădu bătut şi plânse.

— Da, fiule, murmură călugărul. Ce este?

— Nimic, nimic, spuse Blackthorne, cu inima bătând să i spargă pieptul. Culcă te.

— N ai de ce te teme. Toţi suntem în mâinile Domnului, spuse călugărul şi adormi din nou.

Groaza cea mare îl părăsi pe Blackthorne. În locul ei rămase o spaimă cu care se putea trăi. Am să ies într un fel de aici, îşi spuse, încercând să creadă.

În zori li se aduse mâncare şi apă. Acum Blackthorne se simţea mai puternic. E o prostie să te dai bătut aşa, se mustră singur. O prostie, o slăbiciune şi un lucru foarte periculos. Să nu mai faci asta din nou, c o să te distrugi, o să nebuneşti şi sigur ai să mori. Au să te pună în rândul al treilea şi ai să mori. Fii atent, ai răbdare şi păzeşte te.

— Cum te simţi azi, senhor?

— Bine, mulţumesc, părinte. Dar tu?

— Destul de bine, mulţumesc.

— Cum spun asta în japoneză?

— Domo, genki desu.

— Domo, genki desu. Părinte, ieri ziceai ceva despre Corăbiile Negre portugheze... Cum arată? Ai văzut vreuna?

— O, da, senhor. Sunt cele mai mari nave din lume, aproape de două mii de tone. Trebuiesc nu mai puţin de două sute de marinari şi muşi ca să manevreze una, senhor, şi, cu echipaj şi călători, ar fi cu totul aproape o mie de suflete. Mi s a spus că hambarele astea plutitoare navighează bine cu vântul din pupă, dar se mişcă anevoie cu vântul din travers.

— Câte tunuri au?

— Uneori douăzeci sau treizeci pe trei punţi.

Părintele Domingo era bucuros să răspundă la întrebări, să vorbească şi să povăţuiască, iar Blackthorne era tot atât de bucuros să asculte şi să înveţe. Cunoştinţele dezlânate ale călugărului erau de nepreţuit şi foarte întinse.

— Nu, senhor, spunea el acum. Domo înseamnă "mulţumesc" şi dozo, "vă rog". "Apă" se zice mizu. Totdeauna să ţi aminteşti că japonezii pun mare preţ pe bunele purtări şi curtenie. Odată, când eram în Nagasaki... Of, de aş avea cerneală, o pană şi hârtie! A, ştiu, uite, scrie cuvintele în ţărână, asta are să te ajute să le ţii minte...

— Domo, spuse Blackthorne. Apoi, după ce mai memoră câteva cuvinte, întrebă: De câtă vreme sunt portughezii aici?

— O, ei au descoperit pământul ăsta în 1542, senhor, anul în care m am născut eu. Au fost trei bărbaţi, da Mota, Peixoto şi numele celălalt nu pot să mi l aduc aminte. Toţi erau negustori portughezi care făceau negoţ pe coastele Chinei, într o joncă chinezească, dintr un port din golful Siam. Senhor a fost în Siam?

— Nu.

— O, sunt multe de văzut în Asia. Aceşti trei bărbaţi făceau negoţ, da' au fost prinşi de o mare furtună, un taifun, şi au fost abătuţi de la drumul lor, şi au acostat cu bine la Tanegashima, în Kyushu. Atunci a fost pentru prima oară când un european a pus piciorul pe pământu' Japoniei şi îndată a început negoţul. Câţiva ani mai târziu, Francis Xavier, unul din fondatorii ordinului iezuit, a ajuns aici. Asta a fost în 1549... un an greu pentru Japonia, senhor. Unul dintre fraţii noştri ar fi trebuit să fi fost primul, atunci am fi moştenit noi pământul ăsta, nu portughezii. Francis Xavier a murit trei ani mai târziu în China, singur şi părăsit... Senhor, ţi am spus că deja e un iezuit la curtea împăratului Chinei, într un loc care se cheamă Beijing?... O, trebuie să vezi Manila, senhor, şi Filipinele! Noi avem patru catedrale, şi aproape trei mii de conchistadori, şi şase mii de soldaţi japonezi răspândiţi în insule, şi trei sute de fraţi...

Mintea lui Blackthorne era burduşită cu fapte, cu multe cuvinte şi expresii japoneze. Începu să întrebe despre viaţa din Japonia, despre daimyo şi samurai, negoţ şi Nagasaki, război şi pace, despre iezuiţi şi franciscani, despre portughezii din Asia şi despre Manila spaniolă şi cât mai multe despre Corabia Neagră, care pleca în fiecare an din Macao. Trei zile şi trei nopţi a stat Blackthorne cu părintele Domingo. A întrebat, şi a ascultat, şi a învăţat, şi a avut nopţi de coşmar. Se trezea şi punea din nou întrebări ca să afle cât mai multe.

Apoi, în a patra zi, a fost strigat numele său:

— Anjin san!

CAPITOLUL 15

În tăcerea desăvârşită, Blackthorne se ridică în picioare.

— Spovedania ta, fiule, spune o repede.

— Eu... eu nu cred... eu...

Cu mintea înceţoşată, Blackthorne îşi dădu seama că vorbea englezeşte, aşa că şi strânse buzele şi începu să se îndepărteze. Călugărul se ridică grăbit în urma lui, crezând că vorbele fuseseră în olandeză sau germană, i se agăţă de mână şi porni şontâcăind alături de el.

— Repede, senhor. O să ţi dau. dezlegare. Grăbeşte te, pentru nemurirea sufletului tău. Spune iute doar că senhor mărturiseşte în faţa lui Dumnezeu toate păcatele de pin' acu'.

Se apropiaseră de uşa de fier şi călugărul se agăţa de Black­thorne cu o putere nebănuită.

— Spune o acum! Sfânta Fecioară o să te aibă în pază!

Blackthorne îşi smulse braţul şi i spuse răguşit în spaniolă:

— Du te cu Dumnezeu, părinte.

Uşa se închise cu zgomot în urma lui.

Ziua era incredibil de răcoroasă şi plăcută, norii fugeau din faţa unui vânt uşor ce adia dinspre sud est.

Trase adânc în piept câteva guri din aerul curat şi binefăcător, iar sângele îi clocoti în vine. Setea de viaţă puse stăpânire pe el.

În curte se aflau câţiva puşcăriaşi goi, un slujbaş oficial, temniceri cu suliţe, eta, şi un grup de samurai. Slujbaşul era îmbrăcat într un chimonou sobru iar peste el o haină de ceremonie cu umeri largi, ţepeni, ca nişte aripi, iar pe cap purta o pălărie mică, de culoare închisă. Stătea în faţa primului puşcăriaş, citind de pe un sul delicat de hârtie, şi, când termină, fiecare pornea târâindu şi picioarele după grupul lui de temniceri, către porţile mari ale curţii. Blackthorne era ultimul. Spre deosebire de ceilalţi, lui i se dădu o fâşie de pânză de pus în jurul şoldurilor, un chimonou de bumbac şi sandale de lemn. Paznicii lui erau samurai.

Hotărâse s o rupă la fugă deîndată ce avea să iasă pe poartă, dar cu cât se apropiau de hotarul închipuit, samuraii se strângeau mai mult în jurul lui, închizându l între ei. Ajunseră la poartă umăr la umăr. O mare mulţime de oameni se strânsese să privească. Erau îmbrăcaţi curat şi îngrijit, cu umbrele de soare purpurii, galbene şi aurii. Un bărbat deja fusese legat pe crucea sa, şi aceasta începuse să fie ridicată. Lângă fiecare cruce aşteptau doi eta, cu suliţele lungi, strălucind în soare.

Blackthorne îşi încetini pasul. Samuraii se strânseră şi mai mult în jurul lui, grăbindu l. Neputincios, se gândi că ar fi fost mai bine să moară pe dată, repede, aşa că şi încordă mâna pregătindu se să înşface cea mai apropiată sabie. Dar nu mai apucă să o facă, pentru că samuraii întoarseră spatele acelui loc, îndreptându se către ziduri, în direcţia străzilor ce duceau către oraş şi castel.

Aşteptă abia răsuflând, dorind să fie sigur. Trecură prin mulţimea ce se trăgea la o parte şi se înclina, apoi ajunseră în stradă. Acum nu mai încăpea nici o îndoială.

Blackthorne simţi că renaşte.

Când putu să vorbească spuse: "Unde mergem?", fără să i pese că vorbele n aveau să i fie înţelese sau că erau în engleză. Parcă plutea. Tălpile abia i atingeau pământul, curelele sandalelor nu l mai stânjeneau, chimonoul nu l mai deranja. De fapt, te simţi chiar bine în el, gândi. Puţin răcoros, poate, dar pe o zi frumoasă ca asta e cel mai nimerit lucru de purtat pe dunetă!

— Pe Dumnezeul meu, e minunat să vorbeşti din nou englezeşte, le spuse el samurailor. Iisuse Cristoase, credeam că s un om mort. Asta e cea de a opta viaţă care s a dus. Ştiaţi asta, prieteni? Acum nu mi a rămas decât una. Ei bine, n are a face! Piloţii au cel puţin zece vieţi, aşa spunea Alban Caradoc.

Samuraii păreau tot mai sâcâiţi de pălăvrăgeala lui de neînţeles.

Stăpâneşte te, îşi spuse. Nu i sâcâi prea mult.

Acum băga de seamă că toţi samuraii erau în uniforme gri. Oamenii lui Ishido. Îl întrebase pe părintele Alvito numele bărbatului care se împotrivea lui Toranaga. Alvito spusese "Ishido". Asta fusese chiar înainte de a i se porunci să se ridice şi să i urmeze pe samurai. Toate uniformele gri sunt oamenii lui Ishido? Aşa cum cele maro sunt oamenii lui Toranaga?

— Unde mergem? Acolo? Arătă spre castelul care se înălţa ameninţător deasupra oraşului. Acolo, hai?

— Hai.

Căpetenia încuviinţă din capu i ca o ghiulea, cu barbă sură.

Ce vrea Ishido de la mine? se întrebă Blackthorne.

Căpetenia străjilor dădu colţul unei alte străzi, îndepărtându se tot mai mult de port. Atunci îl văzu – un bric mic, portughez, cu pavilionul albastru cu alb fluturând sub briză. Zece tunuri pe puntea principală şi tunuri cu ghiulele de douăzeci de livre la provă şi pupă. Erasmus ar putea să l ia cu uşurinţă, îşi spuse Blackthorne. Ce o fi cu echipajul meu? Ce o fi făcând acolo, în sat? Pe sângele Mântuitorului, tare aş vrea să i văd. Am fost atât de bucuros să i părăsesc atunci şi să mă ntorc la casa mea, unde era Onna – Haku, casa lui... cum îl chema? Ah, da, Mura san. Şi ce o fi cu fata, cea din patul meu de pe duşumea şi cealaltă, frumuseţea aceea îngerească, care stătea de vorbă în ziua aceea cu Omi san? Şi care, în visul meu de după acea, era şi ea în cazan.

Dar de ce să ţi aminteşti toate aiurelile astea? Îţi slăbesc judecată.

"Trebuie să ai minte zdravănă, ca să supravieţuieşti pe mare", îi spusese Alban Caradoc. Bietul Alban.

Ani în şir Alban Caradoc îi apăruse asemeni unui zeu uriaş, atoateştiutor, atoatevăzător. Dar avusese parte de o moarte cruntă. Se întâmplase în cea de a şaptea zi a Armadei. Blackthorne plecase din Portsmouth la comanda unui cuter de o sută de tone, cu catargele supraânălţate, care transporta arme, pulbere, ghiulele şi provizii pentru galioanele de război ale lui Drake care, în largul Doverului, hărţuiau şi izbeau flota duşmană ce şi croia drum spre Dunkerque, unde legiunile spaniole aşteptau să se îmbarce pentru cucerirea Angliei.

Marea flotă spaniolă fusese destrămată de furtuni şi de navele de război construite de Drake şi Howard, mult mai iuţi, mai suple, mai uşor de manevrat.

Blackthorne se afla în viitoarea unui atac, lângă nava amiralului Howard, Renown, când vântul se schimbase, înteţindu se până la a deveni furtună, cu rafale monstruoase. Trebuise să se hotărască dacă să ncerce să navigheze contra vântului – ca să scape de salva laterală ce avea să izbucnească din marele galion Santa Cruz, aflat chiar în faţa lui – sau să fugă din faţa vântului, singur, prin escadra inamică, pentru că restul navelor lui Howard îşi schimbaseră deja direcţia, mutând măcelul mai spre nord.

— Mergi spre nord, în direcţia vântului! îi strigase Alban Caradoc.

El se îmbarcase ca secund. Blackthorne era căpitan pilot şi era prima lui comandă. Alban Caradoc ţinuse morţiş să ia parte la luptă, deşi n avea nici un drept să fie la bord, atâta doar că era englez şi toţi englezii aveau dreptul să se îmbarce în aceste vremuri, cele mai întunecate ale istoriei.

— Luaţi volta! comandase Blackthorne şi rotise bara cârmei spre sud, către inima flotei duşmane, ştiind că celălalt drum i ar fi sortit tunurilor galionului care acum se înălţa deasupra lor.

Aşa că merseseră spre sud, fugind din faţa vântului, printre galioane. Canonada celor trei punţi ale navei Santa Cruz trecuse nevătămătoare peste c'apetele lor, iar el trăsese în ea două salve dintr un bord, pişcături de purice pentru un galion atât de mare, apoi se repeziseră prin mijlocul duşmanului. Galioanele de ambele părţi nu deschiseseră focul asupra acestei nave singuratice, căci s ar fi putut lovi unul pe celălalt, aşa că tunurile rămăseseră tăcute. Nava lui reuşise să scape, când focul tunurilor de pe cele trei punţi ale galionului Madre de Dios se revărsase asupra lor. Ambele lor catarge zburaseră ca săgeţile, oamenii fuseseră prinşi sub vele şi parâme. Jumătate din puntea principală de la tribord dispăruse, morţi şi muribunzi zăceau pretutindeni.

Îl văzuse pe Alban Caradoc sprijinit de un afet sfărâmat, neînchipuit de mic, aşa, fără picioare. Îl luase în braţe pe bătrânul marinar ai cărui ochi aproape că ieşiseră din orbite şi care urla îngrozitor. "O, Cristoase, nu vreau să mor nu vreau să mor, ajutor ajutaţi mă, ajutaţi mă ajutaţi mă, o Iisuse ce durere, ajutooor!." Blackthorne ştia că nu poate face decât un singur lucru pentru Alban Caradoc. Ridicase o cavilă de pe jos şi lovise cu toată puterea.

Apoi, câteva săptămâni mai târziu, trebuise să i spună lui Felicity că tatăl ei era mort. Nu i spusese decât că Alban Caradoc fusese omorât pe loc. Nu i spusese că mâinile lui erau pătate de sângele ce n avea să se mai şteargă vreodată...

Blackthorne şi samuraii mergeau acum pe o stradă largă, şer­puită. Nu erau deloc prăvălii, doar case, una Ungă alta, fiecare cu curtea ei şi garduri înalte, casele, gardurile şi drumul izbitor de curate. Această curăţenie era de necrezut pentru Blackthorne, căci în Londra ca şi în oraşele şi târgurile Angliei – şi de altfel în Europa – resturile, excrementele şi urina erau aruncate pe străzi, ca să fie strânse sau lăsate să se îngrămădească până ce nici trecătorii, nici căruţele, nici caii nu mai puteau trece. Abia atunci începeau să se ngrijească de curăţenie cele mai multe dintre oraşe. Gunoierii Londrei erau turmele de porci mânate pe străzile principale în fiecare noapte. De obicei şobolanii, haitele de câini vagabonzi şi pisici şi incendiile făceau curăţenie în Londra. Şi muştele.

Dar Osaka era atât de diferită. Cum oare reuşesc s o facă? se întrebă. Nici gropi, nici grămezi de bălegar, nici făgaşe de roţi, nici gunoaie sau resturi, de nici un fel. Doar pământ bine bătătorit, măturat şi curat. Pereţi de lemn şi case de lemn, sclipitoare şi îngrijite. Şi unde s cetele de cerşetori şi schilozi, plaga oricărui oraş al creştinătăţii? Şi bandele de tâlhari şi tineri sălbăticiţi care se furişau în întuneric?

Cei pe lângă care treceau se înclinau politicos, unii chiar îngenun­cheau. Hamalii kaga treceau grăbiţi cu palanchine sau cu lectici kaga pentru o singură persoană. Grupuri de samurai – în uniforme gri, niciodată maro – umblau nepăsători pe străzi.

Treceau pe o stradă mărginită de prăvălii când i se înmuiară picioarele. Se prăbuşi greoi, căzând în mâini şi în genunchi.

Samuraii îl ajutară să se ridice, dar puterile l părăsiseră şi nu mai era în stare să meargă mai departe.