James Clavell

— M am întors în haznaua asta să propovăduiesc iar păgânilor cuvântul Domnului.

— Dar ţi s a interzis, prin edict, sub pedeapsa cu moartea, să te întorci vreodată, fiind vinovat de aţâţare la răzmeriţă. Printr o minune ai scăpat de martiriul de la Nagasaki şi ţi s a poruncit...

— Asta a fost voia Domnului şi un împuţit de edict păgân, al unui nebun mort, n are nimic de a face cu mine, spuse călugărul. Era un spaniol scund, subţire, cu o barbă lungă, neîngrijită. Mă aflu aici ca să duc mai departe lucrarea Domnului. Privi spre părintele Alvito. Cum merge negoţul, părinte?

— Din fericire pentru Spania, foarte bine, răspunse cu răceală Alvito.'

— Eu nu mi petrec timpul în case de negoţ, părinte. Eu mi l petrec cu turma mea.

— Asta i lăudabil, răspunse dell'Aqua tăios. Dar petrece l acolo unde a porucit Papa – în afara Japoniei. Această provincie este numai a noastră. Şi, de asemeni, e teritoriu portughez, nu spaniol. Trebuie să ţi amintesc că trei Papi au poruncit ca toate ordinele religioase, în afara noastră să părăsească Japonia? şi regele Filip a ordonat acelaşi lucru.

— Vorbe goale, Eminenţă. Lucrarea Domnului e mai presus de ordinele pământeşti. M am întors şi am să deschid larg uşile bisericilor şi am să chem mulţimile să se ridice împotriva necredincioşilor.

— De câte ori trebuie să te previn? Nu poţi socoti Japonia un fel de provincie incaşă, locuită de sălbatici din junglă, care n au nici istorie, nici cultură. Îţi interzic să predici şi stărui să te supui ordinelor Sanctităţii Sale.

— O să convertim păgânii. Ascultă, Eminenţă, mai sunt încă o sută dintre fraţii mei în Manila, care aşteaptă să se îmbarce să vină aici, toţi buni spanioli, şi o mulţime dintre conchistadorii noştri glorioşi ca să ne apere, dacă va fi nevoie. O să predicăm în văzul tuturor şi o să ne purtăm sutanele în văzul tuturor, n o să ne furişăm în cămăşi de mătase, idolatre, ca iezuiţii!

— Ţi se interzice să stârneşti autorităţile, pentru că are să se aleagă praful de Sfânta Biserică!

— Ţi o spun în faţă că ne întoarcem în Japonia şi o să rămânem în Japonia. O să predicăm Cuvântul în ciuda ta – în ciuda oricărui prelat, episcop, rege şi chiar a oricărui Papă, întru gloria Domnului!

Călugărul trânti uşa în urma lui.

Roşu de mânie, dell'Aqua îşi turnă un pahar de Madeira. Un strop de vin pică pe suprafaţa lustruită a mesei.

— Spaniolii ăştia or să ne distrugă pe toţi. Dell'Aqua bău încet, încercând să se domolească.

În cele din urmă spuse:

— Martin, trimite câţiva dintre oamenii noştri să l urmărească, şi ar fi bine să i previi deîndată pe Kiyama şi Onoshi. Nu se ştie ce o să se întâmple dacă nebunul ăla o să facă zarvă în public.

— Da, Eminenţă. La uşă şovăi. Mai întâi Blackthorne şi acum Perez. Parcă e prea mare potriveala. Pesemne că spaniolii din Manila au ştiut de Blackthorne şi I au lăsat să vină aici doar să ne scoată din minţi.

— Poate, dar probabil că nu. Dell'Aqua îşi termină paharul şi l aşeză atent pe masă. În orice caz, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu grija cuvenită, nici unul din ei nu va fi lăsat să aducă vreun rău Sfintei Biserici – oricare ar fi preţul.

CAPITOLUL 20

— Fir aş eu afurisit, dacă asta nu e viaţă!

Blackthorne zăcea încântat pe burtă pe salteaua groasă, pe jumătate înfăşurat într un chimonou de bumbac, cu capul sprijinit pe braţe. Mâinile fetei alergau pe spatele lui, apăsându i muşchii şi alinându i trupul şi sufletul, aproape făcându l să toarcă de plăcere ca un motan. O altă fată turna saké într o ceaşcă mică de porţelan. A treia aştepta deoparte, ţinând în mâini o tavă lăcuită cu un coş de bambus, plin vârf cu peşte prăjit în grăsime, în stil portughez, cu încă un clondir de saké şi câteva beţişoare.

— Nan desu ka, Anjin san? Ce e, prea onorate pilot, ce aţi spus?

— Nu ştiu s o spun în Nihon go, Rako san. Zâmbi fetei care i oferea saké. În schimb, arătă spre ceaşcă: cum se spune la asta? Namae ka?

— Sabazuki.

Ea o spuse de trei ori şi el repetă, apoi cealaltă fată, Asa, îi oferi peşte şi el dădu din cap:

— Iyé, domo. Nu ştia să spună "acum sunt sătul", aşa că încercă, în "schimb, "nu foame acum".

— Ah! Ima hara hette wa oranu, îi explică Asa, corectându l.

El repetă expresia de mai multe ori şi ele râseră de pronunţia lui, dar, în cele din urmă, izbuti s o facă să sune cum trebuie.

N am să învăţ niciodată limba asta, gândi. N ai cum lega sunetele ei de engleză sau latină, ori portugheză.

— Anjin san? Asa îi oferi din nou tava.

Dădu iarăşi din cap şi şi puse mâinile pe stomac cu gravitate, dar acceptă saké şi goli ceaşca până la fund. Sono, fata care i masa spatele, se oprise, aşa că el îi luă mâna şi şi o puse pe gât şi se prefăcu că geme de plăcere. Ea pricepu imediat şi continuă.

De fiecare dată când golea mica ceaşcă, aceasta era reumplută imediat. Ia o mai încetişor, gândi, asta e a treia ploscă şi simt cum mi s a dus până în călcâie.

Cele trei fete, Asa, Sono şi Rako, sosiseră o dată cu zorii, aducând cha, despre care părintele Domingo îi spusese că chinezii îi zic uneori t'ee şi că este băutura naţională a Chinei şi Japoniei. Somnul îi fusese agitat după întâlnirea cu asasinul, dar băutura înţepătoare şi fierbinte îl întărise. Aduseseră prosoape mici, fierbinţi, făcute sul, uşor par­fumate. Când el le privise nedumerit, neştiind la ce se folosesc, Rako, care era mai mare peste fete, îi arătase cum să le întrebuinţeze pentru faţă şi mâini.

Apoi îl însoţiseră cu garda sa de patru samurai la baia de aburi, în celălalt capăt al acestei aripi a castelului, şi l dăduseră în seama slugilor de la baie. Tot timpul cât ţinuse baia, i se potrivise barba, i se săpunise părul şi i se făcuse masaj, cei patru samurai asudaseră răbdători.

După aceea se simţise ca prin minune renăscut. Îi dăduseră un alt chimonou de bumbac, lung până la genunchi şi alte şosete tabi – iar fetele îl aşteptau. Îl conduseseră într o altă încăpere, unde se aflau Kiri şi Mariko. Mariko îi spusese că seniorul Toranaga hotărâse să l trimită pe Anjin san, peste câteva zile, într una din provinciile sale ca să se întremeze şi că nobilul Toranaga era foarte mulţumit de el, aşa că n avea de ce să şi facă vreun fel de griji, pentru că se afla în grija seniorului Toranaga. N ar binevoi Anjin san să înceapă să facă hărţile cu materialele pe care ea o să i le pună la îndemână? În curând au să fie alte întâlniri cu stăpânul, iar stăpânul făgăduise că nu peste mult timp ea va fi liberă să răspundă oricăror întrebări pe care l ar putea pune Anjin san. Seniorul Toranaga era nerăbdător ca Blackthorne să i cunoască pe japonezi, după cum el însuşi era nerăbdător să afle despre lumea din afară, despre navigaţie şi viaţa pe mare. Apoi Blackthorne fusese dus la doctor. Spre deosebire de samurai, doctorii purtau părul tăiat scurt, fără coadă.

Bleckthorne îi ura pe doctori şi se temea de ei, dar acest doctor fusese diferit. Fusese blând şi neînchipuit de curat. Cei mai mulţi dintre doctorii europeni erau bărbieri, grosolani şi la fel de plini de păduchi şi murdari ca toţi ceilalţi. Doctorul acesta îl palpase cu grijă, îl privise politicos, îl ţinuse pe Blackthorne de încheietura mâinii ca să i ia pulsul, îi cercetase ochii, gura, urechile şi i ciocănise uşor spatele, genunchii şi tălpile, cu mişcări liniştitoare. Tot ceea ce vroia de obicei un doctor european era să ţi vadă limba şi să întrebe: "Unde te doare?"; apoi îţi lua sânge, ca să ţi îndepărteze stricăciunea din el, şi ţi dădea un vomitiv puternic ca să ţi cureţe stricăciunea din măruntaie.

Blackthorne nu putea suferi să i se ia sânge şt să fie curăţit astfel pe dinăuntru, şi de fiecare dată îi şi era mai rău. Dar acest doctor n avea nici bisturiu, nici castron pentru sângerare, nici mirosul greu care i înconjura de obicei pe doctorii din ţara lui, aşa că i venise inima la loc şi se liniştise puţin.

Doctorul îi atinsese întrebător cicatricea de pe coapsă. Black­thorne imitase sunetul unei arme de foc, pentru că acolo, cu mulţi ani în urmă, carnea i fusese străbătută de un glonţ de muschetă. Doctorul spusese: ah, so desu, şi dăduse din cap. Îl mai pipăise apăsat, dar nedureros, pe şale şi pe pântece. În cele din urmă, doctorul îi vorbise lui Rako şi ea încuviinţase din cap, se înclinase şi i mulţumise.

— Ichi ban? întrebase Blackthorne voind să ştie dacă totul era în ordine.

— Hai, Anjin san.

— Honto ka?

— Honto.

Ce cuvânt folositor, honto – "E adevărat?", "Da, adevărat" – gândi Blackthorne.

— Domo, doctor san.

— Do itashimashité, spusese doctorul înclinându se. Pentru nimic, nu te mai gândi la asta.

Blackthorne se înclinase la rândul lui. Fetele îl conduseseră afară şi abia acum, când zăcea pe aşternuturile groase, cu chimonoul de bumbac desfăcut şi cu Sono plimbându şi uşor mâinile pe spatele lui, îşi aminti că stătuse gol în faţa doctorului, a fetelor şi a samurailor, dar că nici nu băgase de seamă şi nici nu se simţise ruşinat.

— Nan desu ka, Anjin san? întrebă Rako. Ce e, prea onorate pilot? De ce râzi?

Dinţii i albi îi străluceau, iar sprâncenele îi erau smulse şi pictate sub formă de semilună. Purta părul negru într un coc înalt, şi un chimonou cu flori roz şi o eşarfă gri verzuie.

— Pentru că sunt fericit, Rako san. Dar cum să ţi o spun? Cum să ţi spun că am râs pentru că sunt fericit şi că, pentru prima oară de când am plecat de acasă, nu mai simt grijile care mă apăsau. Pentru că mi simt spatele şi tot trupul minunat. Pentru că mă bucur de încrederea lui Toranaga sama şi pentru că am dat trei lovituri zdravene afurisiţilor de iezuiţi şi alte şase scârnăviilor de portughezi!

Apoi sări în picioare, îşi strânse bine chimonoul pe el şi începu un dans marinăresc deslănţuit, cântând un cântec vesel de punte ca să ţină măsura.

Rako şi celelalte fete îl priveau încremenite. Uşa se deschise imediat şi samuraii de pază rămaseră şi ei cu ochii gata să le iasă din orbite. Blackthorne dansă şi cântă nestăpânit, până ce nu mai rezistă şi se prăbuşi, izbucnind în râs. Fetele bătură din palme, iar Rako încercă să l imite, fără să izbutească, chimonoul prea lung încurcând o. Celelalte se ridicară şi l convinseră să le arate cum să facă şi el încercă, iar ele se înşirară una lângă alta, cu chimonourile ridicate, urmărindu i paşii. Dar nu izbutiră şi n curând sporovăiau de zor, chicotind şi fluturându şi evantaiele.

Brusc, gărzile deveniră solemne şi se înclinară adânc. Toranaga stătea în prag, îsoţit de Kiri şi Mariko şi de nelipsiţii săi samurai de pază. Fetele îngenuncheară, îşi lipiră palmele de podea şi se înclinară, dar râsul nu le dispăruse de pe faţă şi nici nu se citea vreo urmă de teamă pe chipul lor. Se înclină şi Blackthorne politicos, dar nu tot atât de adânc ca femeile.

— Konnichi wa, Toranaga sama, spuse.

— Konnichi wa, Anjin san, răspunse Toranaga. Apoi puse o întrebare.

— Stăpânul meu întreabă ce făceaţi, senhor? spuse Mariko.

— A fost doar un dans, Mariko san, spuse Blackthorne simţindu se caraghios, Se numeşte hornpipe. E un dans marinăresc şi, în timp ce dansăm, obişnuim să cântăm cântece marinăreşti. Eram fericit, atâta tot, pesemne saké ul e de vină. Îmi pare rău, sper că nu l am tulburat pe Toranaga sama.

Ea traduse.

— Stăpânul meu spune că ar dori să vadă dansul şi să audă cântecul.

— Acum?

— Bineînţeles că acum.

Imediat Toranaga se aşeză cu picioarele încrucişate, iar mica sa suită se răspândi prin încăpere. Toţi îl priveau pe Blackthorne aşteptând.

Poftim, nebunule, îşi spuse Blackthorne, uite ce se întâmplă dacă nu te păzeşti! Acum n ai încotro, trebuie să joci, deşi ţi ai pierdut glasul şi paşii îţi sunt nesiguri.

Totuşi îşi legă strâns chimonoul şi şi dădu drumul cu patimă, învârtindu se, aruncându şi picioarele, răsucindu se, săltând şi răcnind cât îl ţinea gura.

Tăcere deplină.

— Stăpânul meu spune că n a văzut niciodată, în viaţa lui, aşa ceva.

— Arigato goziemashita! spuse Blackthorne, asudând tot, parte din pricina efortului, parte din pricina stânjenelii.

Apoi Toranaga îşi puse săbiile deoparte, îşi prinse poalele chimonoului în brâu şi trecu lângă el.

— Seniorul Toranaga va dansa dansul dumitale, spuse Mariko.

— Da?

— Te roagă să l înveţi, spune.

Şi Blackthorne începu. Îi arătă pasul de bază, apoi îl repetă de câteva ori. Toranaga îl prinse repede.

Blackthorne era foarte impresionat de agilitatea bărbatului bur­tos şi mult mai în vârstă decât el.

Apoi Blackthorne începu să cânte şi să danseze, iar Toranaga i se alătură, mai nesigur la început, în strigătele vesele ale privitorilor. Toranaga îşi scoase chimonoul, îşi încrucişă braţele şi începu să danseze la fel de vioi, alături de Blackthorne, care şi aruncă şi el chimonoul, cântă şi mai tare şi iuţi ritmul, prea conştient de absurdul a ceea ce făceau, dar furat de hazul jocului. În cele din urmă Blackthorne făcu un fel de salt răsucit pe un picior şi se opri. Bătu din palme şi se înclină în faţa lui Toranaga şi toţi aplaudară pentru stăpânul lor, care era foarte fericit.

Toranaga se aşeză în mijlocul camerei gâfâind uşor. Imediat Rako se repezi să i facă vânt cu evantaiul şi celelalte alergară să i aducă chimonoul, dar Toranaga îşi împinse chimonoul spre Blackthorne şi luă, în schimb, pe cel simplu.

— Stăpânul meu spune că ar fi încântat să l primeşti în dar. Apoi adăugă: Aici este socotită o mare cinste ca seniorul tău să ţi dea un chimonou, chiar şi foarte vechi, spuse Mariko

— Arigato goziemashita, Toranaga sama. Blackthorne se înclină adânc. Da, înţeleg cinstea pe care mi o face, Mariko san. Te rog mulţumeşte i seniorului Toranaga cu vorbele cuvenite, pe care eu, din păcate, nu le ştiu încă, şi spune i că am să l păstrez ca pe o comoară şi n am să uit niciodată onoarea mare pe care mi a făcut o dansând alături de mine.

Toranaga era şi mai încântat.

Cu mult respect, Kiri şi celelalte slujnice îl ajutară pe Black­thorne să  şi pună chimonoul stăpânului lor şi i arătară cum să şi lege eşarfa. Chimonoul era din mătase maro, cu cinci însemne purpurii, iar eşarfa din mătase albă.

— Seniorul Toranaga spune că i a plăcut dansul. Într o zi poate că o să ţi arate unele dintr ale noastre. Ar vrea să înveţi japoneza cât se poate de repede.

— Şi mie mi ar plăcea. Dar şi mai mult, gândi Blackthorne, mi ar plăcea să fiu în hainele mele, să mi mănânc mâncarea mea, în cabina mea, de pe corabia mea, cu tunurile mele încărcate, cu pistoalele la brâu, pe puntea aplecată sub velele umflate de vânt. Aţi vrea să l întrebaţi pe seniorul Toranaga când îmi pot recăpăta corabia înapoi?

— Senhor?

— Corabia mea, senhora. Vă rog întrebaţi l când îmi pot căpăta nava înapoi. Şi, deasemenea, şi echipajul. Toată încărcătura ei a fost luată, erau douăzeci de mii de monezi de argint în casa de fier. Sunt sigur că va înţelege că noi suntem negustori şi că, deşi preţuim ospitalitatea sa, am vrea să facem negoţ cu mărfurile pe care le am adus cu noi, şi să ne întoarcem acasă. O să ne ia aproape optsprezece luni ca să ajungem în ţara noastră.

— Stăpânul meu spune că nu trebuie să ţi faci griji. Totul se va face cât de curând cu putinţă. Mai întâi trebuie să fii sănătos şi puternic. Vei pleca pe înserat.

— Senhora?

— Seniorul Toranaga a spus că urmează să pleci pe înserat, senhor. Am spus o greşit?

— Nu, nu, deloc, Mariko san. Dar acum o oră, sau cam aşa, mi ai spus c o să plec peste câteva zile.

— Da, dar acum el spune că ai să pleci diseară.

Ea tălmăci toate acestea lui Toranaga, care răspunse din nou.

— Stăpânul meu zice că este mai bine şi mai potrivit să pleci diseară. Nu trebuie să ţi faci griji, Anjin san, te afli în grija sa. O trimite pe doamna Kiritsubo la Yedo ca să facă pregătirile pentru întoarcerea sa. Ai să pleci cu ea.

— Te rog, mulţumeşte i din partea mea. Poate să... pot să ntreb dacă ar fi cu putinţă să l elibereze pe fratele Domingo? Omul ştie foarte multe.

Ea traduse.

— Stăpânul meu spune, îmi pare rău, dar omul a murit. El a trimis după călugăr ieri, imediat după ce l ai rugat, dar era deja mort.

Blackthorne rămase dezamăgit.

— Cum a murit?

— Stăpânul meu spune că a murit când i s a strigat numele.

— Bietul om!

— Stăpânul meu spune, viaţa şi moartea sunt acelaşi lucru. Sufletul preotului va aştepta până n cea de a patruzecea zi, apoi se va naşte iar. De ce să fim trişti? Asta e legea de nestrămutat a naturii. Începu să spună ceva, dar se răzgândi, adăugând doar: Budiştii cred că avem mai multe naşteri sau renaşteri, Anjin san. Până ce, în cele din urmă, devenim desăvârşiţi şi ajungem în nirvana – în rai.

Blackthorne îşi îndepărtă, pentru moment, tristeţea şi se con­centră asupra lui Toranaga şi asupra prezentului.

— Pot să l întreb, vă rog, dacă echipajul meu... Se opri când Toranaga îşi îndreptă privirea către uşă.

Un tânăr samurai intră grăbit în cameră, se înclină în faţa lui Toranaga şi aşteptă.

Toranaga spuse:

— Nan ja?

Blackthorne nu înţelese nimic din cele ce se spuneau, dar i se păru că prinde porecla părintelui Alvito – "Tsukku". Văzu privirea lui Toranaga zburând spre el şi licărirea unui zâmbet şi se întrebă dacă Toranaga trimisese după preot din pricina celor spuse de el. Sper că da, gândi, şi trag nădejde că Alvito e în rahat până peste cap. Hotărî să nu l întrebe pe Toranaga, deşi se simţea forte ispitit să o facă.

— Kare ni matsu yoni, spuse Toranaga scurt.

— Gyoi.

Samuraiul se înclină şi plecă grăbit. Toranaga se întoarse din nou către Blackthorne.

— Nan ja, Anjin san?

— Ce ziceai, căpitane? spuse Mariko. Despre echipaj?

— Da. Toranaga sama poate să i ia şi pe ei sub protecţia sa? Să poruncească să fie bine trataţi? Vor fi şi ei trimişi la Yedo?

Ea îl întrebă. Toranaga îşi puse săbiile la cingătoarea scurtului său chimonou.

— Stăpânul meu spune, bineînţeles, s au făcut deja toate pregătirile pentru ei. Nu trebuie să te îngrijorezi în privinţa lor. Sau în privinţa navei.

— Corabia mea e în ordine? S au îngrijit de ea?

— Da. Spune că nava este deja la Yedo.

Toranaga se ridică. Toţi începură să se ncline, dar Blackthorne izbucni pe neaşteptate:

— Doar un lucru... Se opri, blestemându se, dându şi seama că fusese nepoliticos.

Era limpede că Toranaga terminase întrevederea, toţi începuseră să se încline, dar fuseseră opriţi de cuvintele lui Black­thorne şi acum erau încurcaţi, neştiind dacă să continue cu plecăciunile sau să aştepte, ori să înceapă din nou.

— Nan ja, Anjin san? Vocea lui Toranaga era aspră şi neprietenoasă, pentru că şi el, pe moment, fusese descumpănit.

— Gomen nasai, îmi pare rău, Toranaga sama. N am vrut să fiu nepoliticos. Am vrut doar să întreb dacă i s ar îngădui doamnei Mariko să stea de vorbă cu mine, pentru câteva clipe, înainte să plec. Mi ar fi de folos.

Ea l întrebă.

Toranaga mai mult mormăi încuviinţarea şi plecă urmat de Kiri şi de garda sa.

Sunteţi toţi nişte ticăloşi ţâfnoşi, îşi spuse Blackthorne. Iisuse Cristoase, trebuie să fii atât de atent! Îşi şterse fruntea cu mânecă şi văzu imediat stânjeneala de pe faţa lui Mariko. Rako se grăbi să i ofere o batistă mică dintre acelea din care păreau să le aibă la îndemână, într o catitate nelimitată, ascunse undeva la spatele obi ului. Atunci îşi dădu seama că purta chimonoul stăpânului şi că, bineînţeles, nu ţi ştergi fruntea asudată cu mâneca lui. Pentru Dumnezeu, ai comis deci o altă blasfemie! N am să învăţ niciodată, Dumnezeule din ceruri, niciodată!

— Anjin san? Rako îi oferea puţin saké.

Îi mulţumi şi l dădu pe gât. Imediat ea îi umplu din nou ceaşca. Observă că tuturor le străluceau frunţile de sudoare.

— Gomen nasai, le spuse tuturor, cerându şi iertare, şi luă ceaşca şi i o oferi lui Mariko glumind:

— Nu ştiu dacă e politicos sau nu, dar nu doriţi puţin saké? E îngăduit? Sau trebuie să mă dau cu capul de podea?

Ea râse:

— O, da, este foarte politicos, şi nu, te rog, să nu ţi spargi capul. Nu i nevoie să mi ceri scuze, căpitane. Bărbaţii nu cer iertare doamnelor. Orice fac ei e corect. Cel puţin aşa credem noi, doam­nele. Ea le explică fetelor ce spusese şi ele dădură din cap tot atât de grav, dar ochii le jucau în cap. N aveai cum să ştii, Anjin san, continuă Mariko, apoi luă o mică înghiţitură de saké şi i dădu înapoi ceaşca. Mulţumesc, dar nu, n am să iau mai mult saké, mulţumesc. Saké ul mi se duce direct în cap şi n genunchi. Înveţi repede – trebuie să ţi vină foarte greu. Nu te îngrijora, Anjin san, seniorul Toranaga mi a spus că te socoteşte foarte bine înzestrat. Nu ţi ar fi dat niciodată chimonoul său dacă nu ar fi fost foarte mulţumit:

— A trimis după Tsukku san?

— Părintele Alvito?

— Da.

— Trebuia să l fi întrebat pe domnia sa, căpitane. Mie nu mi a spus. Într asta a fost foarte înţelept, pentru că femeile n au minte şi nici pricepere în treburile politice.

— Ah, so desu ka? Aş vrea ca toate femeile noastre să fie tot pe atât de... înţelepte.

Mariko îşi făcea vânt cu evantaiul şi se aşeză comod, cu picioarele ghemuite sub ea.

— Dansul dumitale a fost foarte frumos, Anjin san. Doamnele voastre dansează la fel?

— Nu, numai bărbaţii. Acela a fost un dans pentru un singur bărbat, un dans marinăresc.

— De vreme ce doreşti să mi pui întrebări, aş putea să ţi pun eu mai întâi câteva?

— Desigur.

— Cum arată doamna, soţia domniei tale?

— Are douăzeci şi nouă de ani. E înaltă faţă de dumneata. După măsurile noastre, eu am şase picioare şi doi inci, ea are cinci picioare şi opt inci, dumneata ai cam cinci picioare, aşa că ea ar fi cu un cap mai înaltă decât dumneata şi, de asemeni, la fel de – la fel de bine proporţionată. Părul e de culoarea... Arătă spre grinzile de cedru lustruite şi fără pată şi toţi ochii se ntoarseră către ele, apoi reveniră la el. Cam de culoarea aceea. Blond, cu o urmă roşcată. Ochii i sunt albaştri, mult mai albaştri decit ai mei, albaştri verzi. Poartă părul lung şi slobod mai tot timpul.

Mariko le tălmăci şi ele şi ţinură respiraţia, priviră la grinzile de cedru şi apoi din nou spre el, samuraii de strajă ascultând şi ei foarte atent. Urmă o întrebare din partea lui Rako.

— Rako san întreabă dacă ea e la fel ca noi la trup.

— Da, dar şoldurile îi sunt mai mari, mai curbate, talia mai pronunţată şi... ei bine, în general, femeile noastre sunt mai rotunde şi au sânii mult mai mari.

— Toate femeile voastre – şi bărbaţii – sunt mult mai înalţi decât noi?

— În general, da. Dar unii dintre oamenii de la noi sunt tot atât de mărunţi ca voi. Eu găsesc statura voastră încântătoare. Foarte plăcută.

Asa întrebă ceva şi interesul lor crescu.

— Asa întreabă, în ceea ce priveşte împărţitul pernei, cum sunt femeile voastre faţă de ale noastre?

— Îmi pare rău, nu înţeleg.

— O, te rog, iartă mă. Perna – adică problemele intime. A împărţi perna, în vorbirea noastră, înseamnă împreunarea fizică dintre bărbat şi femeie. E mult mai politicos decât preacurvie, neh?

Blackthorne îşi alungă stinghereala şi spuse:

— Eu, ăă... am avut doar.. ăă... o singură experienţă aici – asta a fost... ăă... În sat – şi nu mi o amintesc prea limpede, pentru că... ei, eram atât de istovit de drum, aşa că am fost pe jumătate treaz, pe jumătate adormit. Dar... ăă... mi s a părut foarte mulţumitoare.