James Clavell

Mariko se încruntă.

— De când ai venit aici, ai împărţit perna o singură dată cu o femeie?

— Da.

— Trebuie să te simţi foarte încordat, neh? Una dintre aceste doamne ar fi foarte încântată să mpartă perna cu dumneata, Anjin san. Sau toate, dacă doreşti.

— Ei?

— Bineînţeles. Dacă n o vrei pe niciuna dintre ele, nu ţi face griji, sigur n au să fie jignite. Numai să mi spui ce fel de femeie ţi ar plăcea şt vom face toate pregătirile de cuviinţă.

— Mulţumesc, spuse Blackthorne. Dar nu acum.

— Eşti sigur? Te rog, iartă mă, dar Kiritsubo san a dat porunci foarte precise ca să ne ngrijim de sănătatea dumitale şi s o îmbunătăţim. Cum poţi să fii sănătos fără să mparţi perna cu cineva? E foarte important pentru un bărbat, neh? O, foarte, da.

— Mulţumesc, dar sunt... poate... ceva mai încolo...

— Ai avea timp îndeajuns. M aş bucura să mă ntorc mai târziu. Va fi destulă vreme să stăm de vorbă, dacă doreşti. Ai avea cel puţin patru ceasuri, spuse binevoitoare. Nu trebuie să pleci înainte de apusul soarelui.

— Mulţumesc, dar nu acum, spuse Blackthorne năucit de felul deschis şi lipsit de delicateţe a propunerii.

— Ele, într adevăr, ar fi bucuroase să ţi fie de folos, Anjin san. O! Poate... poate că ai prefera un băiat?

— Ha?

— Un băiat. E tot atât de simplu, dacă doreşti. Zâmbetul ei era neprefăcut, vocea firească. Ce s a întâmplat?

— Vorbeşti serios când îmi propui un băiat?

— Da, de ce, Anjin san? Ce s a ntâmplat? Am spus doar că am trimite un băiat aici, dacă domnia ta doreşti.

— Nu doresc! Blackthorne simţea cum i se urcă sângele în obraz. Arăt eu ca un afurisit de sodomit?

Cuvintele biciuiră încăperea. Toţi se uitau la el încremeniţi. Mariko se înclină cu umilinţă, ţinându şi capul lipit de podea.

— Te rog, iartă mă, am făcut o greşeală îngrozitoare. Te am jignit, dar nu încercam decât să ţi fiu de folos. N am discutat niciodată până acum cu un – un străin, afară doar de sfinţii părinţi, aşa că n aveam cum să vă cunosc obiceiurile – obiceiurile intime. Nu mi s a vorbit niciodată despre ele, Anjin san... preoţii nu vorbesc despre asta. Aici unii bărbaţi vor câteodată băieţi – preoţii, din când în când, ai noştri, şi unii dintr ai voştri. Eu mi am închipuit prosteşte că obiceiurile voastre sunt la fel ca ale noastre.

— Eu nu sunt preot şi ăsta nu e obiceiul nostru, în general.

Căpetenia samurailor, Kazu Oan, privea mânios. El fusese însărcinat cu protecţia barbarului şi cu sănătatea lui şi văzuse cu proprii i ochi nemaipomenita bunăvoinţă pe care semorul Toranaga i o arătase lui Anjin san, iar acum Anjin san era furios.

— Ce i cu el? întrebă ameninţător, pentru că era limpede că netoata de femeie spusese ceva ce l jignise pe foarte importantul său prizonier.

Mariko îi explică despre ce se vorbise şi ce răspunsese Anjin san.

— Într adevăr, nu înţeleg, Oan san, de ce e atât de supărat, îi zise.

— E ca un taur ieşit din minţi, doar pentru că i ai oferit un băiat?

— Da.

— Îmi cer iertare, dar ai fost politicoasă? Poate că ai folosit un cuvânt greşit?

— O, nu, Oan san, sunt foarte sigură. Mă simt îngrozitor. Sigur eu sunt de vină.

— Trebuie să fie altceva. Ce?

— Nu, Oan san. Numai asta a fost.

— Niciodată n o să i înţeleg pe barbarii ăştia, spuse Oan ex­asperat. Pentru binele nostru, al tuturor, domoleşte l, Mariko san. Trebuie să fie şi din pricină că n a împărţit perna cu nici o femeie de atâta timp. Tu, îi porunci lui Sono, mai adu saké, saké fierbinte şi prosoape fierbinţi. Tu, Rako, freacă i gâtul diavolului. Slujnicile aler­gară să îndeplinească poruncile. Brusc îl străfulgeră un gând: Mă întreb dacă nu e din pricină că e neputincios. Povestea lui cu cele petrecute în sat a fost destul de tulbure, neh? Pesemne că bietul om e furios din cauza neputinţei lui şi tu ai adus vorba tocmai despre asta.

— Îmi pare rău, dar nu cred că e aşa. Doctorul a spus că este foarte bine înzestrat.

— Dacă e neputincios, asta ne ar lămuri, neh? Ar fi destul să mă facă şi pe mine să urlu. Da! Întreabă l.

Mariko făcu imediat ceea ce i se poruncise şi Oan fu îngrozit când barbarului i se urcă iar sângele în obraji şi un torent de cuvinte barbare umplu încăperea.

— El – el a spus nu. Vocea lui Mariko era aproape o şoaptă.

— Tot ce a zis înseamnă doar "nu"?

— Ei – când se nfurie –, ei folosesc îndelung tot soiul de blesteme.

Oan începuse să asude neliniştit, căci era direct răspunzător.

— Domoleşte l!

Unul dintre ceilalţi samurai, un soldat mai în vârstă, spuse, dornic să fie de ajutor:

— Oan san, poate că e dintre aceia cărora le plac câinii, neh? În Coreea, noi am auzit nişte poveşti ciudate despre Mâncătorii de Usturoi. Da, lor le plac câinii şi... da, îmi amintesc acum, câinii şi raţele. S ar putea ca aceste capete aurii să fie ca Mâncăii de Usturoi, put la fel ca ei, nu? Poate că vrea o raţă.

Oan spuse:

— Mariko san, întreabă l! Nu, Poate că e mai bine să nu l întrebi, dar potoleşte l... Se opri brusc.

Hiro matsu se apropie din celălalt capăt. Samuraiul salută ţeapăn, încercând să nu i tremure vocea, pentru că bătrânul Pumn de Fier, care, în cele mai bune împrejurări, era un om al disciplinei, în ultima săptămână fusese ca un tigru opărit sub coadă, iar astăzi era chiar mai rău. Zece oameni fuseseră retrogradaţi pentru dezordine, toată garda de noapte defilase dezonorată prin tot castelul, la doi samurai li se poruncise să şi facă seppuku, pentru că întârziaseră să se prezinte la schimb, patru gunoieri de noapte fuseseră aruncaţi peste parapet pentru că li se răsturnase un coş în grădina castelului.

— Se poartă cum se cuvine, Mariko san? îl auzi Oan pe Pumn de Fier întrebând arţăgos. Era sigur că neroada de femeie, care stârnise tot acest necaz, avea să i trântească adevărul, ceea ce, cu siguranţă şi pe bună dreptate, le ar fi zburat capetele de pe umeri.

Spre uşurarea lui o auzi spunând:

— Da, stăpâne. Totul e bine, mulţumesc.

— Ţi se porunceşte să pleci cu Kiritsubo san.

— Da, stăpâne.

În timp ce Hiro matsu îşi continuă inspecţia, Mariko începu să cugete asupra motivului pentru care era trimisă de acolo. Doar ca să tălmăcească pentru Kiri şi barbar pe timpul călătoriei? Cu siguranţă că asta nu e aşa de important! Mergeau şi celelalte doamne ale lui Toranaga? Doamna Sazuko? Nu e primejdios pentru Sazuko să călătorească acum pe mare? Am să plec singură cu Kiri sau vine şi soţul meu? Dacă el rămâne – şi ar fî datoria lui să rămână cu seniorul său –, cine va avea grijă de casă? De ce trebuie să mergem cu corabia? Drumul Tokaido nu mai e sigur? Ishido n o să ne facă nici un rău? Da, ar putea, ţinând cont de valoarea noastră ca ostatici – doamna Sazuko, Kiritsubo şi celelalte. Din pricina asta suntem trimise pe mare?

Mariko urâse totdeauna marea. Chiar şi numai vederea ei îi făcea rău. Dar, dacă trebuie să plec, o să plec, asta este. Karma. Îşi îndreptă gândurile de la lucrurile ce nu puteau fi ocolite către problemele imediate – descumpănitorul barbar străin care nu i adusese altceva decât necazuri.

Când Pumn de Fier dispăru după colţ, Oan îşi ridică capul şi toţi oftară uşuraţi. Asa venea în fugă pe coridor cu butelca de saké, urmată îndeaproape de Sono cu prosoape fierbinţi.

Îl urmăriră pe barbar în timp ce era servit. Văzură expresia foarte încordată de pe faţa lui şi felul cum acceptă saké ul fără plăcere şi prosoapele fierbinţi cu mulţumiri reci.

— Oan san, de ce nu trimiţi pe una dintre femei după raţă? şopti samuraiul în vârstă. Îi dăm drumul pe aici. Dac o vrea, totul e minunat, dacă nu, se preface că n a văzut o.

Mariko clătină din cap.

— Poate că n ar trebui să riscăm. Se pare, Oan san, că neamul ăsta de barbari are ceva împotriva discuţiilor despre împărţitul pernei, neh? Este primul de acest fel venit aici, aşa că trebuie să ne purtăm cu grijă.

— Aşa i, spuse Oan. A fost destul de blând până nu s a pomenit de treaba asta. Privi încruntat spre Asa.

— Îmi pare rău, Oan san. Ai toată dreptatea, a fost doar vina mea, spuse Asa imediat, înclinându se, cu capul aproape atingând podeaua.

— Da. Am să raportez despre asta lui Kiritsubo san.

— Oh!

— Cred într adevăr că ar trebui să i se spună şi stăpânei să fie prevăzătoare cu acest bărbat dacă vine vorba despre împărţitul per­nei, spuse Mariko. Eşti foarte înţelept, Oan san. Da, dar poate că, într un fel, Asa a fost doar o unealtă a sorţii, ca să o ferim pe doamna Kiritsubo şi chiar pe seniorul Toranaga de a fi puşi într o încurcătură îngrozitoare! Gândeşte te doar ce s ar fi întâmplat dacă însăşi Kirit­subo san ar fi pus ieri întrebarea de faţă cu seniorul Toranaga! Dacă barbarul s ar fi purtat în faţa lui ca acum...

Oan se cutremură.

— Ar fi curs sânge! Ai dreptate, Mariko san, ar trebui să i mulţumim Asei. Am să i explic lui Kiritsubo san ce noroc am avut.

Mariko îi mai oferi lui Blackthorne saké.

— Nu, mulţumesc.

— Încă o dată îmi cer scuze pentru nerozia mea. Domnia ta vroia să mi pună câteva întrebări?

Blackthorne îi urmărise discutând între ei, nemulţumit că nu era în stare să priceapă şi că nu putea să i înjure deschis pentru insultele lor sau să i dea pe paznici cap în cap.

— Da. Ai spus că sodomia e socotit ceva firesc aici?

— O, îmi cer iertare, putem, te rog, discuta despre altceva?

— Sigur, senhora, dar mai întâi, ca să te pot înţelege limpede, să terminăm acest subiect. Deci sodomia e normală aici, da?

— Tot ce are legătură cu împărţitul pernei e normal, răspunse sfidătoare, împinsă de lipsa lui de maniere şi de prostia lui evidentă, amintindu şi că Toranaga îi spusese să i răspundă la toate întrebările care n aveau legătură cu politica, dar să i înşiruie mai târziu toate întrebările puse. De asemeni, trebuia să nu bage în seamă prostiile lui pentru că Anjin era totuşi un barbar, poate pirat, sub o sentinţă de condamnare la moarte, care, deocamdată, era suspendată la bunul plac al lui Toranaga. Da, să împarţi perna cu cineva e foarte firesc, Anjin san. Cât priveşte bărbatul care merge cu un alt bărbat sau băiat, ce amestec ar putea avea alţii, în afară de ei, în traeba asta? Ce rău e în asta, pentru ei sau alţii – sau eu sau dumneata? Niciunul!

Ce s eu, gândi ea, un om de rând fără carte şi fără minte!? Un negustor netot, să mă pierd în faţa unui biet barbar? Nu. Sunt samurai! Da, eşti Mariko, dar eşti şi foarte proastă! Tu eşti femeie şi trebuie să l tratezi ca pe oricare bărbat, dacă vrei să l stăpâneşti. Măguleşte l, încuviinţază i spusele, fii mieroasă. Uiţi de armele tale? De ce te face să te porţi ca un copil de doisprezece ani?

Îşi îndulci glasul:

— Dar, dacă crezi...

— Sodomia e un păcat dezgustător, ceva diavolesc, o grozăvenie blestemată de Dumnezeu şi ticăloşii aceia dedaţi la ea sunt scursurile lumii!

Blackthorne se năpusti împotriva ei cu un potop de cuvinte, arzându l încă insulta că ea îşi închipuise că el ar fi putut fi unul dintre aceia. Iisuse, cum a putut să creadă? Stăpâneşte te, îşi spuse. Te porţi ca un boşorog de puritan fanatic, sau ca un calvinist! De ce eşti atât de pornit împotriva lor? Nu pentru că ai dat de ei pretutindeni pe corăbii, pentru că mai toţi marinarii au încercat asta, altfel cum ar fi putut să nu şi piardă minţile atâtea luni pe mare? Nu pentru că şi tu ai fost ispitit şi te ai urât pentru asta? Nu pentru că atunci când erai tânăr, a trebuit să te baţi ca să scapi, iar odată ai fost prins şi pus jos şi aproape violat, dar ai izbutit să scapi şi l ai omorât pe unul dintre ticăloşii ăia, cuţitul tău a ţâşnit parcă singur în gâtlejul omului, aveai atunci doisprezece ani şi a fost primul om pe care l ai ucis, primul dintr un lung şir de morţi?

— Da, Mariko san, e un păcat blestemat de Dumnezeu şi e cu totul împotriva legilor Domnului şi ale omului!

— Eşti sigur că aceste cuvinte creştine se potrivesc şi la alte lucruri? răspunse ea înţepat, fără să vrea, iritată de grosolănia lui. Păcat? Care este, aici, păcatul?

— Ar trebui să ştii. Eşti catolică, nu i aşa? Ai fost educată de iezuiţi, nu?

— Un sfânt părinte m a învăţat să vorbesc latina şi portugheza şi să scriu în latină şi portugheză. Nu ştiu ce înţelegi dumneata prin cuvântul catolic. Eu sunt creştină de aproape zece ani, iar ei n au discutat cu noi despre împărţitul pernei. N am citit niciodată cărţile voastre despre treaba asta, ci doar cărţi religioase. Să mparţi perna cu cineva e un păcat? Cum ar putea să fie? Cum ar putea ceva ce i dă omului bucurie să fie un păcat?

— Întreabă l pe părintele Alvito!

Aş vrea să pot, gândi ea tulburată, dar mi s a poruncit să nu vorbesc cu nimeni despre cele ce se spun între noi, decât cu Kiri şi cu seniorul meu, Toranaga. I am rugat pe Dumnezeu şi pe Fecioară să m ajute, dar Ei nu mi au vorbit. Singurul lucru pe care l ştiu e că, de când ai venit aici, sunt numai necazuri. Eu n am avut altceva decât necazuri...

— Dacă e un păcat, aşa cum spui, de ce atât de mulţi dintre preoţii noştri o fac şi au făcut o întotdeauna? Unele din sectele budiste chiar o recomandă ca pe un fel de ritual. În clipa Norilor şi Ploii nu eşti tot atât de aproape de cer pe cât poate un muritor să fie? Preoţii nu sunt oameni răi, nu toţi dintre ei. Se ştie că şi câtorva dintre sfinţii părinţi le place să împartă perna în felul acesta. Sunt ei păcătoşi? Bineînţeles că nu! De ce să fie lipsiţi de o plăcere obişnuită dacă le sunt interzise femeile? E o prostie să spui că orice are legătură cu împărţitul pernei este un păcat şi e blestemat de Dumnezeu!

— Sodomia e o oroare de neînchipuit, e împotriva tuturor legilor! Întreabă ţi confesorul!

Tu eşti o oroare de neînchipuit, căpitane pilot, ar fi vrut Mariko să strige. Cum îndrăzneşti să fii atât de necioplit şi cum poţi să fii atât de înapoiat! Împotriva lui Dumnezeu, zici? Ce nerozie! Poate împotriva zeului tău cel rău. Zici că eşti creştin, dar sigur nu eşti. Eşti însă sigur un mincinos şi un şarlatan. Poate că ştii, într adevăr, lucruri extraordinare şi ai fost în locuri ciudate, dar nu eşti creştin şi ce faci tu e blasfemie. Eşti trimis de Satan? Păcat? Ce prostie!

Baţi câmpii despre lucruri fireşti şi te porţi ca un nebun. Îi tulburi pe sfinţii părinţi, îl tulburi pe seniorul Toranaga, bagi zânzanie între noi, loveşti în credinţele noastre şi ne chinui cu vorbe în doi peri despre ce e şi ce nu e adevărat – ştiind că noi nu putem afla pe dată adevărul.

Vreau să ţi spun că te dispreţuiesc, pe tine şi pe toţi barbarii. Da, barbarii au lăsat urme asupra întregii mele vieţi. Nu l au urât ei pe tatăl meu pentru că n avea încredere în ei şi pentru că l a rugat, în văzul tuturor, pe dictatorul Goroda să i alunge pe toţi de pe pământul nostru? Nu barbarii i au otrăvit sufletul dictatorului, aşa încât el a început să l urască pe tatăl meu, cel mai credincios general al său, omul care l ajutase chiar mai mult decât generalul Nakamura sau seniorul Toranaga? Nu barbarii l au făcut pe dictator să l insulte pe tatăl meu, scoţându l din minţi, forţându l să facă lucruri necugetate şi asfel să pricinuiască toate suferinţele mele?

Da, ei au făcut toate astea şi chiar mai mult. Dar tot ei au adus cuvântul nepreţuit al Domnului şi, în clipele mele de restrişte, când m au adus înapoi din îngrozitorul exil în şi mai îngrozitorea viaţă, Părintele Inspector mi a arătat Calea, mi a deschis ochii şi sufletul şi m a botezat. Calea mi a dat putere să ndur, mi a umplut inima cu o pace nemărginită, m a eliberat din chinul fără sfârşit şi m a binecuvântat cu făgăduiala mântuirii veşnice.

Orice s ar întâmpla, eu sunt în mâinile Domnului. O, Fecioară, dă mi pacea Ta şi ajută pe această biată păcătoasă să ţi biruie duşmanii!

— Îmi cer iertare pentru obrăznicia mea, spuse ea. Ai dreptate să fii furios. Sunt doar o femeie proastă. Te rog, ai răbdare cu mine şi iartă mă, Anjin san.

Pe loc mânia lui Blackthorne începu să se domolească. Cum ar putea un bărbat să fie furios multă vreme pe o femeie, dacă ea recunoaşte deschis că a greşit şi că el are dreptate?

— Şi eu îmi cer iertare, Mariko san, spuse el ceva mai liniştit, dar la noi, să dai de înţeles că un bărbat e pervertit, e sodomit, e cea mai rea ocară.

Atunci sunteţi cu toţii naivi, nerozi, şi la fel de ticăloşi şi neciopliţi, însă la ce te poţi aştepta de la un barbar? îşi zise în sinea ei, însă cu glas tare spuse plină de căinţă:

— Bineînţeles că dumneata ai dreptate. N am vrut să te jignesc, Anjin sama, te rog acceptă scuzele mele. O, da, oftă ea, cu atâta miere în glas că până şi soţul ei, în cea mai proastă dispoziţie a lui, ar fi fost îmblânzit, o, da, a fost numai vina mea. Îmi pare rău.
***
Soarele atinsese orizontul dar părintele Alvito încă aştepta în sala de audienţe, cu toate cărţile pilot, grele, în mâini.

Blestematul de Blackthorne, gândi.

Era pentru prima dată când Toranaga îl făcea să aştepte, prima oară în atâţia ani când aştepta la un daimyo, chiar şi la Taiko. În ultimii opt ani de stăpânire ai lui Taiko i se acordase incredibilul privilegiu de intrare liberă, imediată, la fel ca şi lui Toranaga. Dar privilegiul fusese câştigat de la Taiko pentru că vorbea curgător japoneza şi avea o pricepere deosebită în afaceri. Priceperea sa în tainele negoţului din lume îl ajutase pe Taiko să şi sporească incredibila avere. Deşi Taiko era aproape analfabet, dovedea o mare uşurinţă la învăţatul limbilor străine, şi avea vaste cunoştinţe politice. Aşa că Alvito se aşezase fericit la picioarele despotului ca să l instruiască şi să se instruiască şi, dacă asta era voia Domnului, să l convertească. Aceasta era sarcina pentru care fusese anume pregătit, meticulos, de dell'Aqua, care i adusese cei mai buni profesori de cunoştinţe practice dintre toţi iezuiţii şi negustorii portughezi din Asia. Alvito ajunsese omul de încredere al lui Taiko, una dintre cele patru persoane – şi singurul străin – care văzuse vreodată toate camerele cu tezaurul personal al lui Taiko.

La câteva sute de paşi se afla donjonul castelului, principala fortificaţie. Avea şapte nivele şi era apărat de o mulţime de ziduri, porţi şi fortificaţii. La etajul al patrulea erau şapte camere cu uşi de fier, fiecare ticsită cu lingouri de aur şi cufere cu monezi de aur. La etajul de deasupra se aflau camerele cu argint, gemând de lingouri şi lăzi cu monezi. Iar în cel de deasupra lui se găseau mătăsuri rare, ceramică, săbii şi armuri – tezaurul împărăţiei.

După socotelile noastre, gândi Alvito, valoarea lor trebuie să fie de cel puţin cincizeci milioane ducaţi, mai mult decât venitul anual din tot Imperiul Spaniol, Imperiul Portughez şi Europa, laolaltă. Cea mai mare avere în bani lichizi de pe pământ.

Nu e acesta adevăratul scop? reflectă el. Cine stăpâneşte castelul Osaka nu are în mână şi această incredibilă avere? Iar această avere nu i dă, prin urmare, putere asupra ţării? N a fost, oare, făcut castelul Osaka de necucerit tocmai ca să apere această bogăţie? N a sângerat toată ţara ca să construiască acest castel, să l facă de neatins spre a apăra aurul şi a l păstra până când Yaemon va ajunge la majorat?

Cu a suta parte din el am putea construi câte o catedrală în fiecare mare oraş, câte o biserică în fiecare târg şi câte o misiune în fiecare sat de pe tot cuprinsul ţării. Numai de l am putea obţine, spre a l folosi întru slava Domnului.

Taiko iubise puterea. Şi iubise aurul pentru puterea pe care i o dădea asupra oamenilor. Tezaurul fusese închegat, în timpul celor şaisprezece ani de guvernare absolută, din darurile uriaşe, obligatorii, pe care, după datină, toţi daimyo trebuiau să le ofere anual, şi din veniturile propriilor lui feude. Prin dreptul cuceritorului, Taiko stăpânea o pătrime din întreaga ţara. Cu toate cheltuielile, din venitul lui anual rămâneau cinci milioane de koku. Şi, pentru că era Stăpân al întregii Japonii, cu mandatul împăratului, teoretic îi aparţinea venitul tuturor feudelor. El nu lua nimic de la nimeni, dar toţi daimyo, toţi samuraii, ţăranii, meşteşugarii, negustorii, hoţii, tâlharii, barbarii, chiar şi eta dădeau de bunăvoie foarte mult. Pentru siguranţa lor.

Atâta vreme cât averea era neştirbită, Osaka necucerită şi Yaemon custodele de facto, îşi spuse Alvito, Yaemon va stăpâni când va împlini vârsta, indiferent de Toranaga, Ishido sau oricine altcineva.

Păcat că Taiko era mort. Cu toate păcatele lui, cunoşteam diavolul cu care aveam de a face. De fapt, păcat că Goroda a fost omorât, pentru că el ne a fost un adevărat prieten. Dar el e mort, la fel şi Taiko, iar acum noi avem alţi păgâni pe care trebuie să îi apropiem – Toranaga şi Ishido.

Alvito îşi aminti noaptea în care murise Taiko. El fusese poftit de Taiko să stea de veghe – el, împreună cu Yodoko sama, soţia lui Taiko, şi doamna Ochiba, concubina lui oficială şi mama Moştenitorului. Priviseră şi aşteptaseră înconjuraţi de miresmele nesfârşitei nopţi de vară.

Apoi primele semne ale morţii îşi făcură apariţia şi totul se sfârşise.

— Sufletul lui s a dus. Acum este în mâinile Domnului, spusese el blând, când fusese sigur că totul se terminase. Făcuse semnul crucii şi binecuvântase trupul neînsufleţit.

— Fie ca Buddha să mi ia stăpânul în grija lui şi să renască degrabă ca să şi ia iar împărăţia în mâini, şoptise Yodoko printre lacrimi. Era o femeie frumoasă, samurai de viţă nobilă, care i fusese soţie credincioasă şi sfetnic timp de patruzeci şi patru de ani din cei cincizeci şi nouă ai ei. Îi închise ochii şi dăduse ultimele îngrijiri trupului neînsufleţit, acesta fiind privilegiul ei. Se înclinase trist de trei ori şi apoi îi părăsise, pe el şi pe doamna Ochiba.

Moartea fusese uşoară. De luni de zile Taiko fusese bolnav şi n seara aceea i se aştepta sfârşitul. Cu câteva ore mai devreme, el deschisese ochii şi zâmbise către Ochiba şi Yodoko, şoptind cu o voce abia auzită:

— Ascultaţi, acesta este poemul meu de moarte:

Ca rouă m am născut,

Ca rouă mă duc

Castelul Osaka şi tot ce am făcut

E doar un vis

Într un alt vis.
Un ultim zâmbet, atât de cald, din partea despotului, pentru ele şi pentru el.

— Ocrotiţi mi fiul, voi toţi.

Şi apoi ochii i se înceţoşaseră pentru totdeauna.

Părintele Alvito îşi aminti cât de mişcat fusese de ultimul său poem, care i se potrivea atât de bine lui Taiko. El sperase, dat fiind că fusese poftit acolo, ca, în pragul morţii, Stăpânul întregii Japonii să se căiască şi să primească adevărata credinţă şi sfânta împărtăşanie, pe seama cărora glumise de atâtea ori. Dar n a fost să fie. "Ai pierdut pentru totdeauna împărăţia Domnului, sărmane", murmurase trist, pentru că îl admirase pe Taiko, ca geniu militar şi politic.

— Dar dacă împărăţia Dumnezeului tău nu e decât gaura dintre bucile unui barbar? spusese doamna Ochiba.

— Poftim?

El nu fusese sigur că auzise exact, vocea ei şuierând neaşteptat de răutăcios. O ştia pe doamna Ochiba de aproape doisprezece ani, de când avea cincisprezece ani, când Taiko o luase concubină oficială. Întotdeauna fusese docilă şi supusă, abia scoţând un cuvânt, totdeauna cu un zâmbet dulce şi fericit pe buze. Dar acum...

— Am spus: Dar dacă împărăţia Dumnezeului tău nu e decât gaura dintre bucile unui barbar?

— Dumnezeu să te ierte! Stăpânul tău nu e mort decât de câteva clipe...

— Domnul şi stăpânul meu e mort, aşa că înrâurirea ta asupra lui s a şfârşit şi ea, neh? El te a vrut aici, foarte bine, ăsta a fost dreptul lui, dar acum el se află în Marele Necunoscut şi nu mai porunceşte. Acum eu poruncesc. Preotule, puţi, totdeauna ai puţit şi murdăria ta strică aerul. Acum pleacă imediat din castelul meu şi lasă ne singuri cu durerea noastră.