James Clavell

— Da, e adevărat, Căpitane General, spuse Alvito. Dar eu nu înţeleg de ce el e încă în castel şi a fost de acord cu amânarea întrunirii. E de necrezut să se fi lăsat manevrat. Cu siguranţă trebuie să ştie că Osaka e închisă mai straşnic decât cu centura de castitate a unui cruciat gelos. Ar fi trebuit să plece încă de acum câteva zile.

Ferriera spuse:

— Dacă el e vital, de ce i sprijiniţi pe Onoshi şi Kiyama? Cei doi nu s au alăturat lui Ishido, împotriva lui? De ce nu i sfătuiţi împotriva acestui lucru? S a discutat doar acum două zile.

— Ne au spus hotărârea lor, căpitane, n am discutat.

— Atunci poate c ar fi trebuit s o faceţi, Eminenţă. Dacă e atât de important, de ce nu le porunciţi să şi schimbe hotărârea? Ameninţându i cu excomunicarea.

Dell'Aqua oftă:

— Aş dori să fie atât de simplu. Nu faci lucruri din acestea în Japonia. Ei nu suferă amestecul dinafară în problemele lor. Chiar şi o sugestie din partea noastră trebuie prezentată cu deosebită atenţie.

Ferriera goli pocalul de argint, îşi mai turnă vin şi se linişti, ştiind că avea nevoie de iezuiţi de partea lui, pentru că, fără ei ca tălmaci, era neajutorat. Călătoria asta trebuie să ţi reuşească, îşi spuse. Ai fost soldat şi ai asudat unsprezece ani în serviciul regelui spre aţi câştiga pe drept – şi chiar de douăzeci de ori pe atât – cea mai mare răsplată ce stătea în puterea lui s o acorde, căpitănia generală, pe timp de un an, a Corăbiei Negre şi odată cu aceasta venitul cuvenit rangului, o zecime din câştig, a zecea parte din toată mătasea, din tot aurul, din tot argintul şi din tot profitul fiecărui schimb de mărfuri. Acum eşti bogat pentru toată viaţa, pentru treizeci de vieţi, dacă le ai avea, totul numai din această singură călătorie. Dacă o duci la bun sfârşit.

Mâna lui Ferriera se îndreptă spre mânerul floretei, spre crucea de argint încrustată în lucrătura filigranată:

— Pe sângele lui Cristos, Corabia mea Neagră va pleca la timp din Nagasaki până n Macao şi apoi, cu cele mai mari bogăţii din istorie, se va îndrepta către sud, cu musonul de noiembrie, către Goa şi de acolo acasă! Dumnezeu mi e martor că aşa o să se ntâmple.

Şi apoi adăugă în gând: Chiar dacă pentru asta trebuie să pârjolesc toată Japonia, tot Macao şi toată China, pe Sfânta Fecioară!

— Rugile noastre sunt alături de tine, bineînţeles că da, răspunse dell'Aqua, sincer. Cunoaştem importanţa călătoriei tale.

— Atunci ce mi sugeraţi? Fără autorizaţiile şi cărţi de liberă trecere sunt legat de mâini şi de picioare. Nu i putem evita pe regenţi? Poate există altă cale.

Dell'Aqua clătină din cap.

— Martin? Tu eşti sfetnicul nostru în ale negoţului.

— Îmi pare rău, dar nu e cu putinţă, spuse Alvito. Ascultase schimbul aprins de replici, fierbând de indignare. Cretin nenorocit, arogant şi prost crescut, gândise atunci, apoi adăugase imediat: O, Doamne, dă mi răbdare, pentru că fără acest om şi alţii ca el, Biserica e pierdută aici. Căpitane General, sunt sigur că într o zi sau două totul o să fie gata. O săptămână cel mult. Toranaga are probleme foarte importante în acest moment. Totul are să fie în ordine, sunt sigur.

— Am s aştept o săptămână. Nu mai mult. Unda de ameninţare din glasul lui Ferriera era înfricoşătoare. Mi ar plăcea să pun mâna pe ereticul ăla. Aş smulge eu adevărul din el. A spus ceva Toranaga despre o presupusă flotă? O flotă duşmană?

— Nu.

— Aş vrea să ştiu adevărul, pentru că, la întoarcere, nava mea o să se legene ca un porc îngrăşat, cu calele gemând de mai multe mătăsuri decât au fost aduse vreodată la un singur transport. E una dintre cele mai mari corăbii din lume, dar n am nici o escortă, aşa că, dacă o singură fregată duşmană ar fi să ne prindă pe mare – sau târfa aia de navă olandeză, Erasmus –, am fi la mila ei. M ar face să cobor stindardul imperial al Portugaliei fără multă bătaie de cap. Ar fi bine ca englezul să nu şi scoată corabia în larg, cu arme, tunuri şi ghiulele la bord.

— È vero, è solamente vero, murmură dell'Aqua.

Ferriera îşi termină vinul:

— Când urmează să fie trimis Blackthorne la Izu?

— Toranaga n a spus, răspunse Alvito. Mi se pare c o să fie curând.

— Astăzi?

— Nu ştiu. Regenţii se întâlnesc peste patru zile. Aş înclina să cred că ar fi după asta.

Dell'Aqua spuse apăsat:

— Lui Blackthorne nu trebuie să i se facă vreun rău. Nici lui, nici lui Toranaga.

Ferriera se ridică.

— Am să mă întorc pe navă. O să cinaţi cu noi? Amândoi? Pe nserat? Avem un clapon grozav, o pulpa de vacă şi vin de Madeira, chiar şi pâine proaspătă.

— Mulţumesc, eşti foarte amabil. Chipul lui dell'Aqua se lumină uşor. Da, puţină mâncare bună ar fi minunată. Eşti foarte amabil.

— Ai să fii înştiinţat îndată ce Toranaga o să mi trimită vreo vorbă, căpitane general, spuse Alvito.

— Mulţumesc.

După ce Ferriera plecă şi Părintele Inspector fu sigur că el şi Alvito nu puteau fi auziţi, spuse neliniştit:

— Martin, ce altceva a mai apus Toranaga?

— Vrea o explicaţie, în scris, despre întâmplarea cu contrabanda de arme şi cererea de conchistadori.

— Mamma mia...

— Toranaga a fost prietenos, chiar amabil, dar – ei bine –, nu l am văzut niciodată astfel, până acum.

— Ce a spus – cuvânt cu cuvânt?

— "Înţeleg, Tsukku san, că mai marele ordinului vostru creştin, cel dinainte, părintele da Cunha, a scris guvernatorilor din Macao şi Goa şi viceregelui spaniol din Manila, don Sisco y Vivera, în iulie 1588, după numărătoarea voastră, cerând ca sute de soldaţi spanioli, cu arme de foc, să invadeze ţara spre a sprijini câţiva daimyo creştini într o răscoală pe care mai marele preoţilor creştini de aici încerca s o pună la cale împotriva seniorului lor de drept, fostul meu stăpân, Taiko. Care erau numele acestor daimyo? E adevărat că n au fost trimişi soldaţi, dar un număr mare de arme de foc a ajuns prin contrabandă din Macao în Nagasaki sub sigiliul vostru creştin? E adevărat că Marele Părinte a pus mâna, în taină, pe aceste arme, când s a întors în Japonia pentru a doua oară, ca ambasador de Goa, în martie sau aprilie 1590, după numărătoarea voastră şi, în taină, le a trecut, prin contrabandă, cu nava portugheză Santa Cruz, din Nagasaki înapoi în Macao?" Alvito îşi şterse transpiraţia de pe mâini.

— A mai spus şi altceva?

— Nimic important, Eminenţă. N am avut nici o posibilitate să i explic, mi a cerut să plec imediat. Politicos, totuşi m a dat afară.

— De unde şi primeşte blestematul ăla de englez informaţiile?

— Aş vrea s o ştiu şi eu.

— Toate datele şi numele acelea. Nu te ai înşelat? Le a spus chiar aşa?

— Nu, Eminenţă. Numele erau scrise pe o bucată de hârtie. Mi a arătat o.

— Scrisul lui Blackthorne?

— Nu. Numele erau scrise fonetic în japoneză, în hiragana.

— Trebuie să aflăm cine tălmăceşte pentru Toranaga. Trebuie să fie uluitor de bun. Sigur nu e unul dintr ai noştri? Nu poate să fie fratele Manuel, nu? întrebă âmărât, folosind numele de botez al lui Masamanu Jiro.

Jiro era fiul unui samurai creştin, care fusese educat de iezuiţi din copilărie şi, fiind inteligent şi devotat, fusese ales să intre în seminar spre a fi pregătit ca preot, legat prin cele patru jurăminte, de care nu era vreunul până acum dintre japonezi. Jiro fusese alături de Ordin timp de douăzeci de ani şi apoi, de necrezut, plecase înainte de a fi hirotonisit, iar acum era un duşman neîmpăcat al Bisericii.

— Nu, Manuel e încă în Kyushu, arde l ar în veci focul iadului. A rămas un duşman înverşunat al lui Toranaga, nu l a ajutat niciodată. Din fericire, n a fost niciodată părtaş la nici un secret politic. Tălmaciul a fost doamna Maria, spuse Alvito, folosind numele de botez al lui Toda Mariko.

— Toranaga ţi a spus o?

— Nu, Eminenţă. Dar s a întâmplat să aud că ea se află în vizită la castel şi că a fost văzută cu englezul.

— Eşti sigur?

— informaţia noastră este întru totul adevărată

— Bine, spuse dell'Aqua. Poate că Domnul ne ajută în felul Lui de nepătruns. Trimite după ea imediat.

— Am văzut o deja. M am străduit s o întâlnesc ca din întâmplare. Era încântătoare, ca întotdeauna, amabilă, ca întotdeauna, pioasă, ca întotdeauna, dar mi a spus anume înainte de a avea prilejul s o întreb eu: "Bineînţeles, părinte, împărăţia noastră este o ţară cu totul aparte şi unele lucruri trebuie să rămână, prin tradiţie, foarte secrete. Nu e la fel şi n Portugalia, şi n Ordinul Iezuiţilor?"

— Eşti confesorul ei...

— Da. Dar n o să spună nimic.

— De ce?

— E limpede că a fost prevenită dinainte şi i s a interzis să discute ce s a întâmplat şi ce s a spus. Îi cunosc prea bine. În această privinţă, puterea lui Toranaga este mai mare decât a noastră.

— Credinţa ei este atât de slabă? Pregătirea pe care i am făcut o n are nici o putere? Cu siguranţă că nu. Este tot atât de devotată şi de bună creştină ca oricare dintre femeile pe care le am cunoscut. Într o zi are să devină călugăriţă – poate chiar prima stareţă japoneză.

— Da, dar acum n o să spună nimic.

— Biserica este în primejdie. Asta e important, poate prea impor­tant, spuse dell'Aqua. Ea ar înţelege asta. E mult prea inteligentă să nu o înţeleagă.

— Vă rog, nu i puneţi aşa credinţa la încercare. Noi trebuie să pierdem. Ea m a prevenit, tot atât de limpede de parcă ar fi fost pus pe hârtie.

— Poate c ar fi bine s o punem la încercare. Pentru propria ei mântuire.

— Depinde de Eminenţa Voastră s o porunciţi sau nu. Dar mă tem, Eminenţă, că ea trebuie să i dea ascultare lui Toranaga, nu nouă.

— Am să mă gândesc la Maria, spuse dell'Aqua, da.

Îşi lăsă privirea să rătăcească asupra focului, strivit de greutatea misiunii lui. Biata Maria! Eretic blestemat! Cum să ocolim capcana? Cum să ascundem adevărul în legătură cu armele? Cum a putut un Părinte Inspector ca da Cunha, care era atât de bine pregătit, cu atâta experienţă, cu şapte ani de şedere în Macao şi Japonia, cum a putut să facă o greşeală atât de grosolană?

— Cum? întrebă el flăcările.

Pot să răspund, îşi spuse. E prea uşor. Intri în panică, sau uiţi gloria Domnului, sau devii prea plin de mândrie, sfidător sau cu inima împietrită. Cine n ar fi făcut la fel, poate, în aceleaşi împrejurări? Să fii primit de Taiko cu mare cinste, la apusul soarelui, o întâlnire triumfală, cu pompă şi ceremonie – aproape ca un act de pocăinţă din partea lui Taiko, care părea să fie pe punctul de a se converti. Şi apoi să te trezeşti în mijlocul aceleiaşi nopţi cu edictele de expulzare ale lui Taiko, care decretau că toate ordinele religioase trebuiau să părăsească Japonia în douăzeci de zile, şi, sub pedeapsa cu moartea, să nu se mai întoarcă niciodată şi, ce era mai rău, că tuturor convert­iţilor japonezi din întreaga ţară li se ordona să se lepede de credinţă imediat, sau altfel vor fi exilaţi, sau condamnaţi la moarte pe loc.

Împins de deznădejde, Părintele Inspector îi sfătuise înnebunit pe câţiva daimyo creştini din Kyushu – printre ei Onoshi, Misaki, Kiyama şi Harima din Nagasaki – să se răzvrătească spre a salva Sfânta Biserică şi scrisese disperat conchistadorilor să sprijine revolta.

Flăcările dansau şi trosneau pe grătarul de fier. Da, totul e adevărat, gândi dell'Aqua. De aş fi ştiut măcar, sau dacă da Cunha m ar fi întrebat întâi pe mine. Dar cum ar fi putut? E nevoie de şase luni ca să ajungă o scrisoare în Goa şi probabil încă şase ca alta să vină înapoi şi da Cunha a scris, într adevăr, imediat, dar el era Părintele Inspector, direct răspunzător, şi trebuia să facă faţă pe loc dezastrului.

Deşi dell'Aqua se îmbarcase imediat ce primise scrisoarea, cu scrisori de prezentare ca ambasador, aranjate în grabă, din partea viceregelui din Goa, îi trebuiseră luni să ajungă în Macao, ca aici să afle doar că da Cunha era mort şi că lui şi tuturor preoţilor li se interzicea, sub pedeapsa cu moartea, să intre în Japonia.

Dar armele deja plecaseră.

Apoi, după zece săptămâni, venise vestea că Biserica nu mai era nimicită în Japonia, că Taiko nu mai aplica noile sale legi. Doar cincizeci de biserici fuseseră arse. Numai Takayama fusese nimicită. Şi se şoptea că, deşi edictele ar rămâne oficial în picioare, Taiko era acum gata să lase lucrurile cum fuseseră, dacă sfinţii părinţi aveau să facă convertirile cu mai puţin zgomot, convertiţii lor să fie mai discreţi şi să se poarte cum se cuvine, iar slujbele sau alte servicii religioase să nu se mai ţină în public cu fast, iar creştinii prea zeloşi să înceteze cu incendierea bisericilor budiste.

Apoi, când greaua încercare părea pe sfârşite, dell'Aqua îşi amin­tise că armele plecaseră cu săptămâni în urmă, sub sigiliul Părintelui Inspector da Cunha şi că ele zăceau încă în magaziile iezuite din Nagasaki.

Urmaseră mai multe săptămâni de chin până ce armele fuseseră trecute în taină, prin contrabandă, înapoi în Macao – da, sub sigiliul meu de data asta, îşi aminti dell'Aqua, nădăjduind că secretul fusese înmormântat pentru totdeauna. Dar secretele astea nu ţi dau niciodată pace, oricât de mult ai dori sau te ai ruga.

Cât de multe ştie ereticul?

Mai bine de o oră, Eminenţa Sa rămase nemişcat în scaunul de piele, cu spătar înalt, privind fără să vadă focul. Alvito aşteptă liniştit Ungă bibliotecă, cu mâinile aşezate în poală. Raze de lumină dansau reflectate de crucifixul de argint de pe peretele din spatele Părintelui Inspector. Pe peretele lateral era un mic tablou al pictorului veneţian Tizian, pe care dell'Aqua îl cumpărase în tinereţea sa la Padova, unde fusese trimis de tatăl său să studieze dreptul. Celălalt perete era plin cu Biblii şi cărţile sale, în latină, portugheză, italiană şi spaniolă. Şi două rafturi cu cărţi şi pamflete japoneze din propria tipografie mobilă a ordinului, din Nagasaki, pe care el o comandase şi o adusese, cu multă cheltuială, din Goa, cu zece ani în urmă: cărţi de rugătiuni şi catehisme de toate felurile, tălmăcite în japoneză cu atâta trudă de iezuiţi, lucrări adaptate din japoneză în latină, încercând să i ajute pe prozeliţii japonezi să înveţe acea limbă; şi, în sfârşit, două cărţi mici, de nepreţuit, prima gramatică portughezo japoneză, opera de o viaţă a părintelui Sancho Alvarez, tipărită acum şase ani, şi perechea ei, incredibilul dicţionar portughezo latino japonez, tipărit anul trecut cu litere romanice şi în scriere hiragana. Fusese început din porunca sa în urmă cu douăzeci de ani, primul dicţionar de cuvinte japoneze alcătuit vreodată.

Părintele Aivito luă cartea şi o mângâie cu drag. Ştia că era o operă de artă, unică. De optsprezece ani el însuşi alcătuia o astfel de lucrare şi sfârşitul era încă departe. Dar a lui urma să fie un dicţionar cu explicaţii suplimentare şi mult mai amănunţit, aproape o prezen­tare a Japoniei şi japonezilor, şi el ştia, fără să se mândrească cu asta, eă, dacă izbutea s o termine, avea să fie o capodoperă în comparaţie cu lucrarea părintelui Alvarez şi că, dacă era ca numele lui să fie amintit vreodată, avea să fie din pricina cărţii sale şi a Părintelui Inspector, care era singurul părinte pe care l ştiuse vreodată.

— Vrei să pleci din Portugalia, fiule, şi să intri în slujba Domnului? îi spusese uriaşul iezuit în prima zi când îl întâlnise.

— O, da, vă rog, părinte, răspunse, lungindu şi gâtul spre el cu o dorinţă disperată.

— Câţi ani ai, fiule?

— Nu ştiu, părinte, poate zece, poate unsprezece, dar ştiu să scriu şi să citesc, m a învăţat preotul şi sunt singur, n am pe nimerii, nu aparţin nimănui...

Dell'Aqua îl luase la Goa şi apoi la Nagasaki, unde intrase în seminarul Ordinului Iezuit, cel mai tânăr european din Asia, aparţinând, în sfârşit, cuiva. Urmaseră apoi miracolul talentului său la limbi străine şi funcţiile sale de încredere ca translator şi sfătuitor în probleme de negoţ, mai întâi pe lângă Harima Tadao, daimyo de Hizen, din Kyushu, unde se găsea Nagasaki, şi apoi, cu timpul, pe lângă însuşi Taiko. Fusese hirotonisit şi mai târziu i s acordat şi privilegiul celui de al patrulea jurământ. Acesta era un jurământ special, mai presus de jurămintele obişnuite de sărăcie, castitate şi supunere, acordat doar celor mai de seamă iezuiţi, jurământul de supunere faţă de însuşi Papa; să fii unealta lui întru lucrarea Domnului, să mergi acolo unde Papa însuşi îţi porunceşte şi să faci ceea ce el doreşte; să ajungi, aşa cum gândise fondatorul ordinului, soldatul basc Loyola, unul dintre Regimini Militantis Ecclesiae, unul dintre cei dăruiţi trup şi suflet, soldaţii aleşi ai lui Iisus, în slujba Vicarului Său, Papa.

Am fost norocos, gândi Alvito. O, Doamne, ajută mi să fiu de folos.

În cele din urmă, dell'Aqua se ridică, îşi dezmorţi oasele şi se îndreaptă spre fereastră. Soarele strălucea pe ţiglele aurite ale don­jonului central al castelului, ce se avânta spre cer, eleganţa simplă a construcţiei subliniin­du i soliditatea. Turn al diavolului, gândi. Cât timp o să rămână acolo ca să amintească fiecăruia dintre noi? Sunt doar cincisprezece... nu, şaptespreze­ce ani de când Taiko a pus patru sute de mii de oameni să sape şi să construiască, secătuind ţara ca să plătească pentru el, monumentul lui, apoi în numai doi ani, castelul Osaka era terminat. Incredibil om! Incredibil popor! Da. Şi străjuieşte acolo de neclintit. Afară doar de Degetul Domnului. Îi poate nărui într o clipită, dacă El vrea. O, Doamne, ajută mă să ţi îndeplinesc voia Ta.

— Ei bine, Martin, se pare că avem treabă. Dell'Aqua începu să se preumble în sus şi n jos, vocea lui fiind acum tot atât de hotărâtă ca şi pasul. În legătură cu pilotul englez: dacă nu l apărăm, are să fie omorât şi suntem în primejdie să cădem în dizgraţia lui Toranaga. Dacă reuşim să l apărăm, curând are să şi bage singur gâtul în laţ. Dar putem cuteza să aşteptăm? Prezenţa lui e o ameninţare pentru noi şi nu se ştie cât rău poate să mai facă până ntr acea fericită zi. Sau îl putem ajuta pe Toranaga să l înlăture. Sau, până la urmă, îl convertim.

Alvito clipi.

— Poftim?

— E inteligent, bun cunoscător într ale catolicismului. Nu sunt, de fapt, cei mai mulţi englezi catolici în sufletul lor? Răspunsul este da, dacă regele sau regina lor sunt catolici, şi nu, dacă el sau ea sunt protestanţi. Englezii nu se sinchisesc de religie. Pentru moment sunt porniţi împotriva noastră, dar nu e asta din pricina Armadei? Poate că Blackthorne poate fi convertit. Asta ar fi soluţia perfectă – pentru gloria Domnului şi pentru salvarea sufletului său eretic de osânda veşnică, către care cu siguranţă se ndreaptă.

Apoi, Toranaga: O să i dăm hărţile pe care le vrea. Explică i cum e cu "sferele de influenţă". De fapt, hotarele nu pentru asta au fost trase, să separe influenţa portugheză de cea a prietenilor noştri spanioli? Si, è vero! Spune i că celelalte probleme importante, eu, personal, voi fi onorat să i le pregătesc şi că i le voi prezenta cât mai curând cu putinţă. Fiindcă va trebui să verific faptele în Macao, n ar putea să încuviinţeze un oarecare răgaz? Şi totodată, spune i că eşti încântat să i aduci la cunoştinţă faptul că, în acest an, Corabia Neagră va naviga cu trei săptămâni mai devreme, cu cea mai mare încărcătură de mătăsuri şi argint care a fost vreodată, că toate bunurile noastre şi partea noastră de încărcătură – reflectă un moment – şi că cel puţin o treime din întreaga încărcătură va fi vândută printr un misit numit de Toranaga însuşi.

— Eminenţă, căpitanului general n o să i placă să navigheze mai devreme şi n o să i placă să...

— Tu va trebui să obţii imediat de la Toranaga autorizaţia de navigaţie pentru Ferriera. Du te la el imediat cu răspunsul meu. Să l impresionăm cu graba noastră, nu e ăsta unul dintre lucrurile pe care le admiră? Având autorizaţiile acum, Ferriera are să cedeze în privinţa problemei minore a sosirii mai devreme, cât despre misit, pentru căpitanul general nu e nici o deosebire între un băştinaş sau altul. Oricum el îşi va primi partea lui de câştig.

— Dar, de obicei, seniorii Onoshi, Kiyama şi Harima îşi împart între ei misitia. Nu ştiu dacă au să se învoiască.

— Atunci, rezolvă problema. Toranaga ne va da răgaz numai cu acest preţ. Singurele lucruri de care are nevoie sunt: putere, influenţă şi bani. Noi ce putem să i oferim? Nu putem să i dăm pe acei daimyo creştini. Noi...

— Nu încă, spuse Alvito.

— Chiar dacă am putea, nu ştiu încă dacă ar trebui sau dacă o vom face. Onoshi şi Kiyama se duşmănesc aprig, dar s au unit împotriva lui Toranaga pentru că sunt siguri că el are să distrugă Biserica – şi pe ei – dacă va obţine vreodată controlul asupra Consiliului.

— Toranaga va sprijini Biserica. Isihido e adevăratul nostru duşman.

— Nu ţi împărtăşesc încrederea, Martin. Nu trebuie să uităm că, deoarece Onoshi şi Kiyama sunt creştini, toţi vasalii lor, cu zecile de mii, sunt creştini. Nu i putem jigni. Singura înlesnire pe care i o putem face lui Toranaga este ceva legat de negoţ. Îi place enorm negoţul, dar n a izbutit niciodată să participe personal. Aşa că favoarea pe care o sugerez eu s ar putea să l ispitească şi să ne acorde o amânare, pe care, poate, o vom putea extinde într una permanentă. Ştii cât de mult le place japonezilor acest gen de soluţie – măciuca ridicată, pe care ambele părţi se fac că n o văd.

— După părerea mea, nu e înţelept, din punct de vedere politic, ca seniorul Onoshi şi seniorul Kiyama să se întoarcă împotriva lui Toranaga în acest moment. Ar trebui să urmeze vechea zicală: lasă ţi totdeauna portiţă de scăpare, nu? Aş putea să le sugerez că dacă i ar da lui Toranaga douăzeci şi cinci de procente – aşa ca fiecare dintre ei, Onoshi, Kiyama, Harima şi Toranaga să aibă părţi egale – ar fi foarte uşor să îndulcească lovitura trecerii lor "temporare" de partea lui Ishido şi împotriva lui.

— Atunci Ishido n o să mai aibă încredere în ei şi are să ne urască şi mai mult când o să afle.

— Ishido ne urăşte şi acum peste măsură. Ishido nu are mai multă încredere în ei decât au ei în el şi noi încă nu ştim de ce i s au alăturat ei. Cu acordul lui Onoshi şi Kiyama, am putea să facem propunerea oficială ca şi cum ar fi, de fapt, ideea noastră, spre a ţine balanţa între Ishido şi Toranaga. Între patru ochi îi putem spune lui Toranaga de generozitatea lor.

Dell'Aqua cântări avantajele şi dezavantajele planului.

— Excelent, spuse în cele din urmă. Fă aşa cum spui. Acum, în privinţa ereticului. Dă i astăzi lui Toranaga rutterele lui. Du te înapoi la Toranaga imediat. Spune i că ele ne au fost trimise în taină.

— Cum să i explic întârzierea?

— Nu i explici. Spune i adevărul: au fost aduse de Rodrigues, dar nici unul dintre noi n a observat că pachetul sigilat conţinea cărţile pilot dispărute. De fapt noi nu l am deschis timp de două zile. În agitaţia cu ereticul am uitat, bineînţeles, de ele. Cărţile pilot dovedesc că Blackthorne este pirat, hoţ şi trădător. Propriile lui cuvinte au să ne scape de el o dată pentru totdeauna, ceea ce, cu siguranţă, e justiţia divină. Spune i lui Toranaga adevărul – că Mura i le a dat părintelui Sebastio, cum s a şi întâmplat de fapt, care ni le a trimis nouă, ştiind că noi vom şti ce să facem cu ele. Asta l scapă pe Mura, pe părintele Sebastio, pe toţi. Ar trebui să i spunem lui Mura printr un porumbel călător ce s a făcut. Sunt sigur că Toranaga îşi va da seama că am avut la inimă interesele lui şi nu pe ale lui Yabu. Ştie că Yabu a făcut o înţelegere cu Ishido?

— Aş zice că da, Eminenţă. Dar se zvoneşte că Yabu şi Toranaga sunt prieteni acum.

— N aş avea încredere în puiul ăsta de diavol.

— Sunt sigur că Toranaga n are. Mai cu seamă că Yabu nu s a angajat faţă de el cu nimic.

Brusc atenţia le fu abătută de o ceartă violentă de afară. Uşa se deschise şi un călugăr cu glugă intră desculţ în încăpere, smucindu se din mâinile părintelui Soldi.

— Domnul Iisus Cristos să vă binecuvânteze, spuse, cu glas răguşit de ură. Fie ca El să vă ierte păcatele.

— Călugăre Perez, ce cauţi aici? izbucni dell'Aqua.