James Clavell



Yüklə 4,63 Mb.
səhifə26/58
tarix07.08.2018
ölçüsü4,63 Mb.
#68255
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   58

Mariko făcu precum i se ceruse.

— El zice că mulţi oameni din ţara lui au vederea slabă, Yodoko sama, dar poartă ochelari. Întreabă dacă noi avem. I am spus că da, unii dintre noi – de la barbarii din sud. Că obişnuiai să porţi, dar că acum nu o mai faci.

— Da. Prefer ceaţa ce mă nconjoară. Da, nu mi plac multe ce văd în zilele noastre. Yodoko se întoarse şi privi spre băiat prefăcându se că abia acum îl văzuse. O! Fiule! Deci iată te! Te căutam. Ce bine i să l vezi pe kwampaku! Se înclină plină de respect.

— Mulţumesc, mamă bună. Yaemon strălucea de bucurie şi se înclină la rândul lui. O, trebuia să l fi auzit pe barbar. Ne a desenat o hartă a lumii şi ne a povestit lucruri cu haz despre oameni care nu fac baie deloc! Niciodată în toată viaţa lor şi locuiesc în case de zăpadă, şi poartă piei de animale precum kami cei răi.

Bătrâna vorbi cu dispreţ:

— Fiul meu, cred că cu cât aceşti oameni vin mai puţin pe aici, cu atât e mai bine. Nu i am putut înţelege niciodată şi tot timpul miros atât de îngrozitor. N am putut pricepe niciodată cum preaslăvitul Taiko, tatăl tău, i a putut îngădui. Dar el era bărbat, ca şi tine, şi voi aveţi mai multă răbdare decât o biată femeie. Tu ai un dascăl bun, Yaemon sama. Ochii ei bătrâni se întoarseră iar spre Toranaga. Seniorul Toranaga are mai multă răbdare decât oricine din împărăţie.

— Răbdarea e importantă pentru un bărbat şi vitală pentru un conducător, spuse Toranaga. Şi setea de cunoaştere este o însuşire de seamă, nu, Yaemon sama? şi cunoaşterea se arată prin locuri ciudate.

— Da, unchiule. O, da, spuse Yaemon. Are dreptate, nu, mamă bună?

— Da, da. Aşa i. Dar eu sunt bucuroasă că sunt femeie şi nu trebuie să mi fac griji cu astfel de lucruri, neh? Yodoko îmbrăţişă băiatul ce venise să se aşeze lângă ea. Deci, fiul meu, de ce mă aflu eu aici? Să l iau pe kampaku. De ce? Deoarece kampaku întârzie de la masă şi de la lecţia de scriere

— Nu mi place să scriu şi mă duc să înot!

Toranaga spuse cu o gravitate prefăcută:

— Când eram de vârsta ta, nici mie nu mi plăcea să scriu. Dar mai târziu, când am avut douăzeci de ani, a trebuit să las luptele şi să mă întorc la şcoală. Asta mi a plăcut şi mai puţin.

— Să te întorci la şcoală, unchiule? După ce o părăsiseşi pentru totdeauna? O, ce îngrozitor!

— Un conducător trebuie să scrie bine, Yaemon sama. Nu doar citeţ, ci frumos, iar kampaku mai bine decât oricare altul. Cum altfel ar putea să i scrie Majestăţii Sale Imperiale sau marilor daimyo? Un conducător trebuie să facă multe lucruri care sunt dificile.

— Da, unchiule. E foarte greu să fii kampaku. Yaemon se încruntă plin de importanţă. Cred că eu am să mi fac lecţiile acum şi nu la douăzeci de ani, pentru că atunci o să am treburi importante de stat.

Toţi erau foarte mândri de el.

— Eşti foarte înţelept, fiule, spuse Yodoko.

— Da, mamă bună. Sunt înţelept ca tata, cum zice şi mama. Când se întoarce mama acasă?

Yodoko se uită fix la Toranaga.

— Curând.

— Nădăjduiesc că foarte curând, spuse Toranaga.

Ştia că Yodoko venise să ia băiatul trimisă de Ishido. Toranaga adusese copilul şi străjile direct în grădină ca să şi scoată şi mai mult duşmanul din sărite. De asemeni, şi să i arate băiatului pe ciudatul pilot, lipsindu l astfel pe Ishido de bucuria de a i oferi el această plăcere.

— E foarte obositor să trebuiască să tot fiu cu ochii pe fiul meu, spunea Yodoko. Ar fi foarte bine să o avem din nou acasă, aici, în Osaka, pe doamna Ochiba, atunci eu m aş putea reîntoarce în templu, neh? Cum se simte ea? Dar doamna Genjiko?

— Amândouă se bucură de o sănătate excelentă, îi spuse Toranaga, chicotind în sinea lui.

Cu nouă ani în urmă, dintr o neobişnuită pornire prietenească, Taiko îi propusese să se însoare cu doamna Genjiko, sora mai tânără a doamnei Ochiba, concubina lui favorită.

— Atunci casele noastre vor fi unite pentru totdeauna, neh? spusese Taiko.

— Da, alteţă. Mă voi supune, deşi nu merit această cinste, răspun­sese Toranaga plin de respect, dorind această legătura cu Taiko. Dar ştia că, deşi Yodoko, soţia lui Taiko, putea să fie de acord, totuşi concubina lui, Ochiba, îl ura şi avea să şi folosească uriaşa influenţă ce o avea asupra lui Taiko ca să împiedice căsătoria. Şi, în acelaşi timp, era mai înţelept să se ferească de a o avea pe sora ei de soţie, pentru că asta i ar fi dat puteri enorme asupra lui şi, în plus, ceea ce nu era deloc lipsit de importanţă, i ar fi dat cheile de la averea lui. Dar dacă s ar fi măritat cu fiul lui, Sudara, atunci Toranaga, ca şef al familiei, ar fi rămas cu puterea neştirbită. Îi trebuise toată priceperea ca să aranjeze căsătoria dintre Sudara şi Genjiko, dar izbutise şi acum Genjiko era o pavăză de nepreţuit împotriva Ochibei, fiindcă Ochiba îşi adora sora.

— Nora mea nu este încă în chinurile facerii – se aşteptau să înceapă ieri – dar bănui că doamna Ochiba va pleca imediat ce nu mai e nici un pericol.

— După trei fete e timpul ca Genjiko să ţi dea un nepot, neh? Am să înalţ rugăciuni pentru naşterea lui.

— Mulţumesc, spuse Toranaga, ţinând la ea ca întotdeauna, ştiind că vorbea din inimă, deşi el nu reprezenta nimic altceva decât primejdii pentru casa ei.

— Aud că doamna ta, Sazuko, e grea?

— Da. Sunt foarte norocos.

Toranaga adăugă la celelalte şi gândul la cea mai nouă concubină a sa, la tinereţea, puterea şi căldura ei. Nădăjduiesc să avem un fiu, îşi spuse. Da, asta ar fi foarte bine. Şaptesprezece ani e o vârstă potrivită să ai primul copil, dacă ai o sănătate perfectă ca a ei.

— Da. Sunt foarte norocos.

— Buddha te a binecuvântat.

Yodoko simţi o undă de invidie. Părea atât de nedrept ca Toranaga să aibă cinci fii în viaţă, patru fiice şi deja cinci nepoate, şi în plus copilul lui Sazuko ce stătea să se nască, iar el, în putere şi cu atâţia ani în faţă şi cu numeroasele concubine din casa lui, putea zămisli şi mai mulţi fii. Iar toate speranţele ei erau adunate în acest singur copil de şapte ani, în aceeaşi măsură al ei cât şi al Ochibei. Da, Yaemon este şi fiul meu, gândi. Cât am urât o la început pe Ochiba...

Îi văzu pe toţi cu privirile aţintite asupra ei şi tresări.

— Da?

Yaemon se încruntă:



— Am zis, putem să mergem să mi fac lecţiile, mamă bună? Am spus o de două ori.

— Îmi pare rău, fiule, mă furaseră gândurile. Aşa se întâmplă când îmbătrineşti. Da, atunci hai să mergem.

Kiri o ajută să se ridice. Yaemon alergă înainte. Samuraii în gri erau deja în picioare şi unul dintre ei îl prinse şi îl săltă cu dragoste pe umeri. Cei patru samurai care o însoţiseră pe Yodoko aşteptau deoparte.

— N ai vrea, te rog, să faci câţiva paşi cu mine, senior Toranaga? Am nevoie de un braţ puternic de care să mă sprijin.

Toranaga fu în picioare cu o sprinteneală uimitoare. Ea îl luă de braţ, dar nu se folosi de puterea lui.

— Da. Am nevoie de un braţ puternic. Şi Yaemon are nevoie. La fel şi împărăţia.

— Sunt totdeauna gata să vă slujesc, spuse Toranaga.

Când se îndepărtară de ceilalţi, ea spuse încet:

— Fii regent unic. Ia puterea şi cârmuieşte tu singur. Până când Yaemon ajunge la vârsta potrivită.

— Testamentul lui Taiko o interzice – chiar dacă eu aş dori o –, dar n o doresc. Clauzele lui nu îngăduie nici unui regent să ia puterea de unul singur. N am căutat niciodată să iau puterea doar pentru mine. Niciodată.

— Tora chan, spuse ea folosind numele pe care i l dăduse Taiko cu mulţi ani în urmă, noi avem puţine taine, tu şi cu mine. Ai putea s o faci, dacă ai vrea. Eu răspund pentru doamna Ochiba. Ia puterea pentru cât trăieşti. Fii shogun şi fă...

— Doamnă, ceea ce spuneţi înseamnă trădare. Eu – nu – caut – să – ajung – shogun.

— Bineînţeles, dar te rog, ascultă mă, pentru ultima oară. Fii shogun, fă l pe Yaemon singurul tău moştenitor. El ar putea să fie shogun, după tine. Nu e el din spiţa Fujimoto – prin doamna Ochiba, prin bunicul ei, Goroda, şi mai departe până în timpuri străvechi? Fujimoto!

Toranaga rămase cu privirea aţintită asupra ei.

— Credeţi că toţi daimyo ar fi de acord cu aşa ceva, sau că alteţa sa, Fiul Cerului, ar putea încuviinţa numirea?

— Nu. Nu pentru Yaemon singur. Dar, dacă tu ai fi shogun acum şi l ai adopta, ai putea să i convingi, pe toţi. Noi te vom sprijini, eu şi doamna Ochiba.

— S a învoit ea cu asta? întrebă Toranaga uluit.

— Nu, nu i am spus o niciodată. Dar ea va fi de acord. Răspund eu pentru ea. Dinainte.

— Nici nu poate fi vorba de una ca asta, doamnă.

— Tu poţi să te descurci cu Ishido şi cu toţi ceilalţi. Totdeauna te ai descurcat. Mă tem de ce aud, Tora chan, zvonuri despre război, cine pe cine sprijină, şi ntoarcerea vremurilor întunecate. Când o să nceapă războiul, o să ţină la nesfârşit şi o să l înghită pe Yaemon.

— Da. Şi eu cred asta. Da, dacă o să nceapă, n o să se mai termine niciodată.

— Atunci ia puterea! Fă ce vrei, oricui şi oricum vrei. Yaemon e un băiat de ispravă. Ştiu că îţi place. Are mintea tatălui său şi, sub mina ta, am avea toţi de câştigat. Trebuie să şi capete moştenirea.

— Eu nu mă împotrivesc lui sau succesiunii lui. De câte ori trebuie s o spun?

— Moştenitorul va fi distrus dacă tu nu l sprijini cu fapta.

— Dar eu îl sprijin! spuse Toranaga. În orice chip. Aşa m am înţeles cu Taiko, regretatul vostru soţ.

Yodoko oftă şi se înfăşură mai bine în sutană.

— Oasele astea bătrâne au îngheţat. Atât de multe taine şi bătălii, trădări, morţi şi victorii, Tora chan. Eu sunt doar o femeie şi foarte, foarte singură. Sânţ bucuroasă că mi am închinat viaţa lui Buddha şi că mai toate gândurile mele sunt îndreptate acum spre Buddha şi viaţa mea viitoare. Dar în viaţa asta trebuie să mi apăr fiul şi să ţi spun toate astea. Sper că ai să mi ierţi îndrăzneala

— Întotdeauna caut şi mă bucur de sfatul vostru.

— Mulţumesc. Îşi îndreptă puţin spatele. Ascultă, cât trăiesc eu, nici Moştenitorul, nici doamna Ochiba n au să meargă niciodată împotriva ta.

— Da.


— Ai să te gândeşti la ce ţi am spus?

— Testamentul fostului meu stăpân nu îngăduie. Nu pot să merg împotriva lui sau jurământului sacru, de regent.

Merseră un timp în tăcere. Apoi Yodoko oftă.

— De ce n ai lua o de nevastă?

Toranaga rămase ca trăznit.

— Pe Ochiba?

— De ce nu? E o alegere politică întru totul potrivită. Q alegere perfectă pentru tine. E frumoasă, tânără, în putere, din spiţa cea mai bună, parte Fujimoto, parte Minowara, soarele îi luminează chipul, şi are o nemărginită sete de viaţă. Tu acum nu ai nici o soţie legitimă – aşa că, de ce nu? Asta ar rezolva problema succesiunii şi ar împiedica sfâşierea împărăţiei în bucăţi. Cu siguranţă c o să ai alţi fii de la ea. Yaemon o să te urmeze pe tine, apoi fiii lui sau ceilalţi fii ai ei. Ai putea să ajungi shogun. Ai avea putere dată de locul tău în stat şi putere de tată, aşa că l ai putea pregăti pe Yaemon după gândul tău. L ai adopta după lege şi ar fi fiul tău la fel de bine ca şi ceilalţi. De ce să nu te nsori cu doamna Ochiba?

Pentru că e o pisică sălbatică, o tigroaică vicleană, cu chip şi trup de zeiţă, care se crede împărăteasă şi se poartă astfel, îşi spuse în sinea lui Toranaga. N ai putea niciodată să ai atâta încredere în ea ca să o primeşti. Ar fi chiar în stare să ţi vâre un ac în ochi, în timp ce dormi, prefăcându se că te mângâie. O, nu, nu ea! Chiar dacă m aş însura cu ea numai cu numele – şi ea n ar primi niciodată asta – o, nu! E cu neputinţă. Pentru tot felul de motive, nu numai acela că ea m a urât şi a uneltit căderea mea şi a casei mele dintotdeauna, de când a fătat prima oară, acum unsprezece ani.

Chiar de atunci, chiar de la şaptesprezece ani, era pornită să mă distrugă. O, atât de delicată pe dinafară ca prima piersică coaptă a verii şi la fel de înmiresmată. Dar pe dinăuntru e sabie de oţel, cu o minte pe măsură, urzindu şi vrăjile, făcându l, în curând, pe Taiko nebun după ea şi îndepărtându i pe toţi şi toate. Da, îl băgase sub papuc pe Taiko de când avea cincisprezece ani, când o luase mai întâi con­cubină. Da, şi nu uita că, de fapt, chiar de atunci, ea l a avut pe el la aşternut, nu el pe ea, oricât de mult şi ar fi închipuit el altfel. Da, chiar la cincisprezece ani Ochiba ştia ce voia şi cum să obţină. Apoi s a întâmplat miracolul, dându i lui Taiko un fiu, în sfârşit, ea, singura din toate femeile pe care le a avut la viaţa lui. Cu câte a împărţit perna? O sută pe puţin, el, o hermină care şi a lăsat mai multă Sevă a Bucuriei în mai multe Lăcaşuri Cereşti decât zece bărbaţi obişnuiţi! Da. Femei de toate vârstele, de toate castele, întâmplătoare sau concubine ofi­ciale, de la prinţese Fujimoto până la concubine de a patra mână. Dar nici una nu rămăsese vreodată grea, deşi, mai târziu, multe dintre cele pe care Taiko le îndepărtase sau de care divorţase, ori le găsise soţi, avuseseră copii de la alţi bărbaţi. Nici una, în afară de doamna Ochiba.

Dar ea îi dăduse primul fiu când el avea cincizeci şi trei de ani, o biată fiinţă firavă, bolnăvicioasă, care murise curând, Taiko smulgându şi hainele, aproape nebun de durere, învinovăţindu se pe el, nu pe ea. Apoi, patru ani mai târziu, în chip miraculos, ea fătase iar, printr o minune – un alt băiat, surprinzător de sănătos de data asta, ea având acum douăzeci şi unu de ani. Neasemuita Ochiba, o numise Taiko.

A fost Taiko tatăl lui Yaemon? Ehei, ce n aş da să ştiu adevărul. O să l ştim vreodată? Pesemne că nu, dar ce n aş da pentru o dovadă, oricare ar fi asta.

Ciudat că Taiko, atât de priceput în toate celelalte, n a fost şi în privinţa Ochibei, îndrăgind o pe ea şi pe Yaemon la nebunie. Ciudat ca, din toate femeile, ea să ajungă mama moştenitorului său, ea, al cărei tată, şi tată vitreg, şi mamă au murit din pricina lui Taiko.

O fi fost ea atât de iscusită să împartă perna cu un alt bărbat, să i ia sămânţa, apoi să l şteargă de pe faţa pământului ca să fie în siguranţă? Nu o dată, ci de două ori?

Ar putea fi atât de vicleană? O, da!

Să mă nsor cu Ochiba? Niciodată.

— Sunt onorat că aţi făcut o asemenea propunere, spuse Toranaga.

— Eşti bărbat, Tora chan. Ai putea să mânuieşti asemenea femeie cu uşurinţă. Eşti singurul om din împărăţie care ar putea, neh? Ea ar fi o pereche minunată pentru tine. Priveşte o cum se luptă să apere interesele fiului ei şi ea e doar o femeie fără apărare. Ar fi o soţie demnă de tine.

— Nu cred că ea s ar gândi vreodată la asta.

— Şi dacă ar face o?

— Aş vrea s o aflu. Doar eu. Da, asta ar fi o nemăsurată onoare.

— Multă lume crede că numai tu stai între Yaemon şi succesiune.

— Mulţi oameni sunt nerozi.

— Da. Dar tu nu eşti, Toranaga sama. Nici doamna Ochiba.

Nici tu, doamna mea, gândi el.


CAPITOLUL 18


La cea mai întunecată oră din noapte, asasinul sări peste zid în grădină. Era aproape cu neputinţă de zărit. Era un bărbat mărunt şi purta haine negre, strâns lipite de trup, şosetele tabi erau negre, iar capu i era acoperit cu o glugă şi o mască neagră. Alergă fără zgomot spre faţada de piatră a fortăreţei interioare, oprindu se chiar lângă zidurile înalte. La cincizeci de iarzi mai încolo, doi samurai în maro păzeau intrarea principală. Aruncă îndemânatic un cârlig înfăşurat în cârpe, de care era prinsă o funie subţire de mătase. Cârligul se prinse de marginea de piatră a ambrazurii. Bărbatul se căţără pe frânghie, se strecură prin deschizătură şi dispăru înăuntru.

Coridorul luminat de lumânări era liniştit. Se grăbi de a lungul lui, în tăcere, deschise o uşă exterioară şi ieşi afară pe parapet. O altă aruncare îndemânatică şi o scurtă căţărare şi el se afla în coridorul de deasupra. Santinelele de la colţurile parapetului nu l auziră, deşi erau atente.

Se vârî într o nişă în zid când o patrulă de samurai în maro trecură fără zgomot pe lângă el. Când se îndepărtară, se strecură uşor de a lungul acestui coridor. La colţ se opri. Se uită prudent de cealaltă parte. Un samurai păzea uşa de la celălalt capăt. Flăcările lumânărilor dansau în tăcere. Santinela stătea cu picioarele încrucişate, apoi căscă, îşi rezemă spatele de zid şi se întinse. Ochii i se închiseră pentru o clipă. În aceeaşi clipă asasinul ţâşni înainte. Fără zgomot. Alcătui un laţ cu funia de mătase ce o avea în mâini, îl trecu în jurul gâtului santinelei şi smuci puternic. Degetele străjerului încercară să tragă de laţ, dar era deja mort. O lovitură scurtă cu pumnalul între vertebre, la fel de precisă ca a unui chirurg, şi străjerul rămase nemişcat.

Bărbatul împinse uşor uşa. Sala de audienţe era goală, uşile interioare nepăzite. Trase cadavrul înăuntru şi împinse uşa la loc. Traversă încăperea fără şovăială şi alese uşa interioară din stânga. Era din lemn şi puternic ferecată. Îşi trecu pumnalul curbat în mâna dreaptă. Ciocăni încet.

— "În zilele împăratului Shirakawa...", spuse, dând prima parte a parolei.

De cealaltă parte a uşii se auzi şuieratul oţelului părăsind teaca şi răspunsul:

— "... trăia un om înţelept numit Enraku ji..."

— "... care a scris cea de a treizeci şi una sutră." Am un mesaj urgent pentru seniorul Toranaga.

Uşa se deschise şi asasinul plonja înăuntru. Pumnalul pătrunse de jos în sus în gâtul primului samurai, chiar sub bărbie, şi ieşi afară tot atât de repede, împlântându se cu o mişcare identică în cel de al doilea străjer. O uşoară răsucire şi din nou fu tras afară. Amândoi bărbaţii rămaseră morţi în picioare. Prinse pe unul dintre ei şi l lăsă să cadă uşor; celălalt se prăbuşi, dar fără zgomot. Sângele curgea din ei pe podea şi trupurile se răsuceau în chinurile morţii.

Bărbatul se grăbi de a lungul acestui coridor interior, slab luminat. Apoi se deschise un shoji. Îngheţă şi şi roti încet privirea.

La zece paşi mai departe, cu o tavă în mâini, Kiri îl privea cu gura căscată.

El văzu că cele două ceşti de pe tavă erau nefolosite şi mâncarea neatinsă. Un fir de abur ieşea din ceainic. Lângă el troznea o lumânare. Apoi tava căzu, iar mâinile ei se strecurară în obi şi ieşiră cu un pumnal, gura i se mişca fără să scoată vreun sunet, iar el deja alerga către colţ. La celălalt capăt se deschise o uşă şi un samurai uimit, cu ochii cârpiţi de somn, se holbă de a lungul coridorului.

Asasinul ţâşni către el şi găsi în dreapta panoul shoji pe care îl căuta şi pe care îl sfâşie. Kiri ţipă, afară se dădu alarma, dar el alergă sigur prin întuneric, traversă încăperea pe lângă femeile şi slujnicele lor trezite din somn, ieşind în coridorul cel mai îndepărtat.

Aici era întuneric beznă, dar el înaintă fără să şovăie, pe pipăite, ca să nimerească uşa căutată. O trase şi se aruncă asupra siluetei întinse în aşternut. Dar braţul îi fu prins ca într o menghină şi se pomeni luptându se pe duşumea. Se luptă cu pricepere, se desprinse şi lovi iar cu pumnalul, dar nu nimeri, încurcându se de învelitoare. O azvârli şi se aruncă asupra adversarului cu pumnalul pregătit pentru o lovitura mortală. Dar omul se răsuci cu neaşteptată agilitate şi îşi îngropă călcâiul în pântecele lui. Durerea explodă în el, iar victima îi scăpă.

Apoi samuraii se îngrămădiră în pragul uşii, unii cu felinare, iar Naga, ciufulit şi doar cu fişia de pânză în jurul şoldurilor, păşi cu sabia ridicată între el şi Blackthorne.

— Predă te!

Asasinul se prefăcu că loveşte, strigă: "Namu Amida Butsu" – în numele lui Buddha Amida – îndreptă pumnalul asupra sa şi cu ambele mâini şi l împlântă în gât, chiar sub bărbie. Sângele ţâşni şi el se nărui în genunchi. Naga lovi o singură dată – sabia lui ca un arc rotitor – şi capul se rostogoli.

În tăcere Naga ridică capul şi i smulse masca. Chipul era comun, ochii încă clipeau. Săltă capul de moţul din creştet, părul fiind tuns ca al samurailor.

— Îl cunoaşte cineva?

Nu i răspunse nimeni. Naga îl scuipă în faţă, aruncă furios capul unuia din oamenii săi, sfâşie hainele negre şi ridică braţul drept al mortului, găsind ce căuta. Micul tatuaj – semnul chinezesc pentru Amida, un Buddha anume – era imprimat la subţioară.

— Cine e ofiţerul gărzii?

— Eu, stăpâne. Omul era alb la faţă.

Naga ţâşni spre el şi ceilalţi se împrăştiară care încotro. Ofiţerul nu încercă să se ferească de cumplita lovitura de sabie care i zbură capul, o parte din umăr şi un braţ.

— Haybusa san, porunceşte tuturor oamenilor din schimbul aces­ta să coboare în curte, spuse Naga unui ofiţer. Dublaţi garda pentru schimbul următor. Luaţi cadavrul de aici. Ceilalţi sunteţi... Se opri când Kiri apăru în uşă, cu pumnalul încă în mână. Ea se uită la cadavru, apoi la Blackthorne.

— Anjin san nu e rănit? întrebă ea.

Naga îşi aruncă privirea spre bărbatul care îl depăşea cu mult în înălţime şi care gâfâia. Nu vedea nici răni, nici sânge. Doar un om mahmur de somn, care fusese cât pe ce să fie ucis. Alb la faţă, dar netemător.

— Eşti rănit, pilotule?

— Nu înţeleg.

Naga veni lângă el şi i desfăcu chimonoul ca să vadă dacă fusese rănit.

— A, înţeleg acum. Nu. Nu rănit, îl auzi pe uriaş spunându i şi l văzu clătinând din cap.

— Bine, spuse. Pare să nu fie rănit, Kiritsubo san.

Îl văzu pe Anjin san arătând către cadavru şi spunând ceva.

— Nu te înţeleg, răspunse Naga. Anjin san, tu stai aici. Şi apoi către unul dintre oamenii săi: Adu i ceva de mâncare şi băutură, dacă vrea.

— Asasinul a avut un tatuaj Amida, neh? întrebă Kiri.

— Da, doamnă Kiritsubo.

— Diavoli – diavoli.

— Da.

Naga se înclină spre ea, apoi privi spre unul din samuraii îngroziţi.



— Tu, urmează mă. Ia şi capul!

Se îndepărtă întrebându se cum o să i spună tatălui său. O, Buddha, îţi mulţumesc pentru că mi ai apărat tatăl.


***
— Era ronin, spuse Toranaga scurt. N o să i poţi da niciodată de urmă, Hiro matsu san.

— Da. Dar Ishido e răspunzător. N are onoare dacă face asta, neh? Să folosească spurcăciunile astea de asasini! Te rog, te implor, lasă mă să adun acum legiunile. O să sfârşesc cu asta odată pentru totdeauna.

— Nu. Toranaga îşi întoarse privirea către Naga. Eşti sigur că Anjin san nu e rănit?

— Da, alteţă.

— Hiro matsu san, ai să i coborî în rang pe toţi cei din schimbul ăsta, pentru că nu şi au îndeplinit datoria. Li se interzice să şi facă seppuku. Li se porunceşte să trăiască cu această ruşine în faţa oamenilor mei, ca soldaţii cei mai de rând. Porunceşte ca santinelele moarte să fie târâte de picioare prin castel şi oraş până la terenul de execuţie. Să i mănânce câinii.

Privi către fiul său, Naga. La începutul serii sosise un mesaj urgent de la mânăstirea Johji din Nagoya despre ameninţarea lui Ishido faţă de Naga. Toranaga poruncise imediat ca fiul său să rămână în încăperile lor, înconjurat de străji, iar ceilalţi membri ai familiei aflaţi în Osaka – Kiri şi doamna Sazuko – să fie la fel de bine păziţi. Mesajul de la stareţ spunea că el socotea că ar fi fost înţelept s o elibereze imediat pe mama lui Ishido şi s o trimită înapoi în oraş împreună cu slujnicele sale. "Nu îndrăznesc să pun în primejdie, prosteşte, viaţa unuia dintre iluştrii voştri fii. Ceea ce e mai rău e că starea sănătăţii ei nu e bună. A răcit. E mai bine să moară la casa ei şi nu aici."

— Naga san, şi tu eşti la fel de răspunzător pentru că asasinul a pătruns înăuntru, spuse Toranaga cu o voce rece şi tăioasă. Fiecare samurai e răspunzător, fie că era de strajă sau nu, fie că era treaz sau dormea. Eşti amendat cu jumătate din venitul anual.

— Da, stăpâne, spuse tânărul, surprins că i se îngăduia să mai păstreze ceva, inclusiv capul. Te rog, ia mi şi mie rangul, spuse. Nu pot trăi cu ruşinea asta. Nu merit decât dispreţ pentru nepriceperea mea, stăpâne.

— Dacă vroiam să te cobor în rang, aş fi făcut o. Ţi se porunceşte să pleci deîndată la Yedo. Vei pleca la noapte cu douăzeci de oameni şi te vei înfăţişa fratelui tău. S ajungi acolo în cel mai scurt timp! Pleacă!


Yüklə 4,63 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   ...   58




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin