James Clavell

— Ajutor... pentru Dumnezeu, am nevoie de ajutor... nu pot s o ţin aşa multă vreme... ajutor...

Se purta cu disperare ca un nebun, ştiind că era singurul lucru care l ar fi putut salva.

— E nebun – e posedat, strigă Mariko, pricepând deîndată ce avea de gând Blackthorne.

— Da, spuse Yabu încercând să şi revină, uimit încă de vederea lui Toranaga şi neştiind încă dacă Anjin san juca teatru sau înnebunise cu adevărat.

Mariko se pierduse cu firea. Nu ştia ce să facă. Anjin san l a salvat pe seniorul Toranaga, dar cum de a ştiut? se întreba întruna, fără rost.

Blackthorne era palid la faţă, afară de pata stacojie lăsată de palma lui Ishido. Dansa fără încetare, aşteptând disperat un ajutor care nu mai venea. Apoi, blestemându i în sinea sa pe Yabu şi Buntaro – lepădături laşe – şi pe Mariko – târfă neroadă – se opri brusc din dans, se înclină în faţa lui Ishido ca o păpuşă dezarticulată pornind apoi, pe jumătate mergând, pe jumătate dansând, către poartă.

— Urmaţi mă, urmaţi mă! strigă sugrumat, încercând să i ducă după el precum Cântăreţul din Hammel.

Samuraii în gri îi tăiară calea. Urlă, prefăcându se înfuriat şi le porunci autoritar să se dea la oparte din drum, trecând imediat la un râs isteric.

Ishido înşfăcă un arc şi o săgeată. Samuraii se împrăştiară. Blackthorne era aproape de poartă. Se întoarse încolţit, ştiind că n avea rost să fugă. Neputincios, îşi începu iar dansul zănatec.

— E nebun, câine turbat! Câinii turbaţi trebuie îndepărtaţi! Vocea lui Ishido era aspră. Puse săgeata în arc şi ţinti.

Imediat Marâko ţâşni de lângă litiera lui Toranaga şi începu să meargă spre Blackthorne.

— Nu te îngrijora, senior Ishido, strigă ea. N ai de ce să ţi faci griji, e o nebunie trecătoare, mi se îngăduie...

Apropiindu se, Văzu cât de istovit era Blackthorne, zâmbetul lui forţat şi se înspăimântă fără să vrea.

— Acum pot să te ajut, Anjin san, spuse ea grăbit. Trebuie să încercăm să – să ieşim afară. Am să vin după dumneata. Nu ţi fie teamă, n o să tragă în noi. Te rog, acum nu mai dansa.

Blackthorne se opri îndată, se întoarse şi porni tăcut pe pod. Ea venea la un pas în urma lui, după cum era obiceiul, aşteptând săgeţile, auzindu le.

O mie de ochi priveau nebunul uriaş şi micuţa femeie înaintând pe pod, îndepărtându se.

Yabu îşi reveni.

— Dacă l vreţi mort, lăsaţi mă pe mine, Ishido sama. Vă înjosiţi luându i viaţa. Un general nu omoară cu propriile mâini. Alţii trebuie s o facă pentru el. Veni foarte aproape şi şi coborî vocea. Lăsaţi l în viaţă. Nebunia i a venit de la lovitura voastră. El e daimyo în ţara lui şi lovitura... – cum a zis şi Mariko san, neh? Credeţi mă, ne mai folositor viu.

— Poftim?

— Ne e mai folositor viu. Aveţi încredere în mine. Îl puteţi avea mort oricând. Avem nevoie de el viu.

Ishido citi disperare pe chipul lui Yabu şi adevăr. Lăsă arcul jos.

— Foarte bine, dar într o zi am să l vreau viu. Am să l atârn de picioare deasupra gropii.

Yabu înghiţi în sec şi făcu o jumătate de plecăciune. Nervos, făcu semn coloanei să înainteze, temându se că Ishido are să şi amintească de litieră şi de "Kiritsubo".

Prefăcându se plin de respect, Buntaro luă iniţiativa şi puse samuraii în uniformă maro în mişcare. Nu l frământa gândul că Toranaga apăruse ca un kami, printr o minune, în mijlocul lor, ci doar că stăpânul său era în primejdie şi aproape lipsit de apărare. Văzu că Ishido nu şi desprinsese ochii de Mariko şi Anjin san, dar cu toate astea i se înclină politicos şi se aşeză în spatele litierei lui Toranaga, să şi apere stăpânul de săgeţi, dacă lupta începea aici.

Coloana se apropia acum de poartă. Yabu trecu în spate, ca un fel de ariergardă singuratică. Se aştepta ca n orice moment coloana lor să fie oprită. Cu siguranţă, gândi, unii dintre samuraii în gri trebuie să l fi văzut pe Toranaga. Cât timp va mai trece până o să i spună lui Ishido? N o să creadă că sunt şi eu părtaş la plan? Asta n o să mă distrugă pentru totdeauna?

La jumătatea podului Mariko privi pentru o clipă în urmă.

— Vin după noi, Anjin san, amândouă litierele trec pe poartă şi acum sunt pe pod!

Blackthorne nu răspunse, nici nu se întoarse. Trebuia să şi adune toată voinţa rămasă ca să se ţină pe picioare. Îşi pierduse sandalele, faţa i ardea de la lovitură, iar capu i plesnea de durere. Ultimele străji îl lăsară să treacă dincolo de grilajul cu ţepi. O lăsară apoi pe Mariko fără s o oprească. Şi apoi litierele.

Blackthorne îi duse după el pe coborâşul uşor, în josul dealului, peste o porţiune de teren descoperit şi peste ultimul pod. Numai când se află în pădure, unde nu mai puteau fi zăriţi din castel, abia atunci se prăbuşi.

CAPITOLUL 23

— Anjin san, Anjin san!

Pe jumătate conştient, o lăsă pe Mariko să l ajute să bea puţin saké. Coloana se oprise, cu samuraii în maro strâns grupaţi în jurul litierei închise, şi cu escorta în gri în faţa şi în spatele lor. Buntaro strigase la una dintre slujnice, care adusese imediat un vas din bagajul hamalilor, le spuse soldaţilor din garda sa personală să i ţină pe toţi departe de litiera lui "Kiritsubo san", apoi se grăbi spre Mariko.

— Anjin san e bine?

— Da, da, cred că da, răspunse Mariko.

Yabu li se alătură. Încercând să l îndepărteze pe căpitanul samurailor lui Ishido, spuse nepăsător:

— Acum putem porni, căpitane. Lăsăm aici câţiva oameni şi pe Mariko san. Când barbarul o să şi mai vină în fire, ea şi ceilalţi or să ne urmeze.

— Cu tot respectul, Yabu san, dar vom aştepta. Am poruncă să vă predau pe toţi teferi la galeră. Într un singur convoi.

Priviră toţi spre Blackthorne, care se înecă uşor cu vinul.

— Mulţumesc, spuse el cu voce spartă. Acum suntem în siguranţă? Cine mai ştie că...

— Acum eşti în siguranţă, îl întrerupse Mariko, anume. Stătea cu spatele spre căpitan şi l prevenea din priviri. Anjin san, acum eşti în siguranţă şi n ai de ce să te îngrijorezi. Înţelegi? Te a cuprins un fel de rău. Priveşte în jur, eşti în siguranţă acum!

Blackthorne se supuse. Văzu căpitanul şi samuraii în gri şi înţelese. Cu ajutorul vinului îşi revenea repede în puteri.

— Îmi pare rău, senhora. Cred că a fost doar o spaimă. Încep să îmbătrânesc. M apucă des nebunia şi niciodată nu mi pot aminti după aceea ce s a întâmplat. E obositor să vorbeşti portugheza, nu? O schimbă pe latină. Mă înţelegi?

— Preadeajuns.

— Această limbă este "mai uşoară"?

— Poate, răspunse ea uşurată, pentru că el înţelesese că trebuie să fie prudent, chiar vorbind latina, care era pentru japonezi o limbă aproape de neînţeles şi cu neputinţă de învăţat, afară doar de o mână de oameni din împărăţie, educaţi de iezuiţi şi mai toţi meniţi preoţiei. Ea era singura femeie din lumea lor care ştia să vorbească, să citească şi să scrie în latină şi portugheză.

— Ambele limbi sunt dificile, fiecare are greutăţile ei.

— Cine altcineva cunoaşte aceste greutăţi?

— Soţul meu şi cel care ne conduce.

— Eşti sigură?

— Purtarea lor arată aceasta.

Căpitanul samurailor în gri se mişcă neliniştit şi i spuse ceva lui Mariko.

— Întreabă dacă eşti încă periculos, dacă ar trebui să ţi se lege mâinile şi picioarele. I am spus că nu. Acum ţi a trecut.

— Da, spuse el trecând iar la portugheză. M apucă deseori. Dacă cineva mă loveşte peste faţă, mă scoate din minţi. Îmi pare rău. Niciodată nu mi pot aminti ce se întâmplă în timpul ăsta. E mâna Domnului.

Îl văzu pe căpitan concentrându se asupra buzelor şi gândi: "Te am prins, ticălosule, pariez că înţelegi portugheza."

Sono, slujnica, îşi ţinea capul lipit de perdelele litierei. Ascultă şi veni la Mariko.

— Iertaţi mă, Mariko san, dar stăpâna mea vrea să ştie dacă nebunul e îndeajuns de întremat ca să ne continuăm drumul? Întreabă dacă n ai vrea să dai nebunului litiera domniei tale, căci stăpâna crede c ar trebui să ne grăbim din pricina refluxului. Toată zarva pe care a făcut o nebunul a tulburat o şi mai mult. Dar ştiind că nebunii sunt năpăstuiţi de zei, are să se roage pentru însănătoşirea lui şi îi va da leacuri să se vindece, imediat ce ajungem la bord.

Mariko traduse.

— Da. Mă simt bine acum. Blackthorne se ridică nesigur în picioare.

Yabu ţipă o comandă.

— Yabu san spune că ai să mergi în litieră, Anjin san. Mariko zâmbi când el începu să protesteze. Eu sunt, într adevăr, foarte puter­nică şi n ai de ce să te îngrijorezi, am să merg pe lângă dumneata, aşa că poţi vorbi dacă doreşti.

Se lăsă ajutat să urce în litieră. Porniră imediat. Mersul legănat era odihnitor şi se întinse istovit pe spate. Aşteptă până ce căpitanul uniformelor gri se îndepărtă spre capul coloanei, apoi şopti în latină avertizând o:

— Centurionul acela înţelege cealaltă limbă.

— Aşa i. Şi cred că şi puţină latină, îi răspunse ea în şoaptă, la fel de încet. Pentru un timp merse tăcută. Nu încape îndoiala, eşti un om curajos. Îţi mulţumesc pentru că l ai salvat.

— Tu ai un curaj deosebit.

— Nu, Domnul Dumnezeu mi a călăuzit paşii pe calea cuvenită şi a făcut să fiu puţin de folos. Din nou îţi mulţumesc.

În noapte, oraşul părea un tărâm de basm. Casele bogate aveau multe lampioane colorate, luminate cu ulei sau cu lumânări, atârnând deasupra porţilor sau în grădini, iar panourile shoji deveneau astfel de o transparenţă încântăţoare. Chiar şi casele sărace arătau plăcut din pricina panourilor shoji. Lampioanele luminau drumul trecătorilor, oamenilor kaga şi samurailor, care mergeau călări.

— În case, noi folosim lămpi cu ulei şi lumânări, dar o dată cu lăsarea nopţii mai toţi oamenii se duc la culcare, îi explica Mariko, în timp ce şi continuau drumul pe străzile întortocheate ale oraşului. Trecătorii se înclinau, cei foarte săraci rămâneau în genunchi până după trecerea lor, iar marea strălucea sub lumina lunii.

— Şi la noi e la fel. Cum gătiţi? Pe plită, cu lemne?

Lui Blackthorne îi reveniseră repede puterile şi nu şi mai simţea genunchii moi. Ea refuzase să se urce înapoi în litieră, aşa că el stătea culcat, bucurându se de aerul curat şi de conversaţie.

— Noi folosim vase cu cărbuni. Noi nu mâncăm ceea ce mâncaţi voi, aşa că la noi gătitul e mai simplu. Doar orez şi puţin peşte, de cele mai multe ori crud, sau gătit pe cărbuni, cu un sos picant şi legume murate, şi poate puţină supă. Carne deloc, niciodată. Noi suntem un popor care mănâncă puţin – n avem încotro, numai foarte puţin din pământul nostru, probabil a cincea parte, poate fi cultivată – iar noi suntem mulţi. La noi e o virtute să te mulţumeşti cu puţin, chiar şi când e vorba de mâncare.

— Eşti curajoasă. Îţi mulţumesc. Săgeţile n au zburat, căci spatele tău a stat pavăză.

— Nu, căpitane de corăbii. A fost din voia Domnului.

— Eşti curajoasă şi eşti frumoasă.

Ea merse un timp în tăcere. Până acum nu mi a spus nimeni niciodată că sunt frumoasă, nimeni, gândi.

— Nu sunt curajoasă şi nici frumoasă. Săbiile sunt frumoase. Onoarea e frumoasă.

— Curajul e frumos şi tu îl ai din belşug.

Mariko nu răspunse. Îşi amintea întâmplările dimineţii, cu toate cuvintele şi gândurile urâte. Cum poate fi un bărbat atât de curajos şi atât de prost, atât de blând şi atât de crud, atât de cald şi atât de nesuferit, toate deodată? Anjin san a fost de un curaj fără margini când i a abătut atenţia lui Ishido de la litieră; a fost foarte deştept prefăcându se nebun, scoţându l astfel pe Toranaga din capcană. Cât de înţelept a fost Toranaga să scape astfel! Dar fii atentă, Mariko, se preveni. Gândeşte te la Toranaga şi nu la acest străin. Adu ţi aminte de răul din el şi stăpâneşte ţi căldura umedă din pântece, pe care n ai mai simţit o niciodată până acum, căldură despre care vorbesc curtezanele şi cărţile despre împărţitul pernei.

— Da, spuse ea. Curajul e frumos şi tu îl ai din plin. Apoi trecu din nou pe portugheză. Latina e o limbă atât de obositoare.

— Ai învăţat o la şcoală?

— Nu, Anjin san, mai târziu. După ce m am măritat, am trăit foarte multă vreme departe, în nord. Eram singură, doar cu slugile şi sătenii, şi singurele cărţi pe care le aveam erau în portugheză şi latină – câteva gramatici, cărţi religioase şi o Biblie. Învăţând limbile, timpul trecea mai uşor şi mi ţinea mintea ocupată. Am fost foarte norocoasă.

— Unde era soţul dumitale?

— La război.

— Câtă vreme ai fost singură?

— Noi avem o zicală, că timpul n are o singură măsură, el poate fi ca gerul sau ca fulgerul, ca o lacrimă, ca un asediu, ca o furtună, ca un apus de soare sau chiar ca o stâncă.

— E o vorbă înţeleaptă; îi spuse. Apoi adăugă; Portugheza dumi­tale e foarte bună, senhora. Şi latina. Mai bună decât a mea.

— Vorbele îţi sunt dulci ca mierea, Anjin san!

— E hontol

— Honto e un cuvânt bun. Honto e că, într o bună zi, a venit în sat un părinte creştin. Eram ca două suflete rătăcite. A stat patru ani şi m a ajutat nemăsurat de mult. Mă bucur că pot vorbi bine, spuse ea fără înfumurare. Tatăl meu a vrut să învăţ limbi străine.

— De ce?

— Gândea că trebuie să cunoaştem diavolul cu care avem de luptat.

— Era un om înţelept.

— Nu. N a fost înţelept.

— De ce?

— Într o zi am să ţi spun povestea. E întristătoare.

— De ce ai fost singură atâta vreme – cât o stâncă?

— De ce nu te odihneşti? Mai avem încă mult de mers.

— Vrei să urci în litieră? Dădu iar să se ridice, dar ea clătină din cap.

— Nu, mulţumesc. Te rog, stai unde eşti. Îmi place să merg pe jos.

— Bine. Dar nu mai vrei să stăm de vorbă?

— Dacă îţi face plăcere, putem discuta. Ce vrei să ştii?

— De ce ai fost singură vreme cât o stâncă?

— Soţul meu m a trimis departe. Prezenţa mea îl ofensase. A avut perfectă dreptate să facă asta. M a onorat nedivorţând de mine. Apoi m a onorat chiar mai mult, primindu ne, pe mine şi fiul meu, înapoi acasă. Mariko îl privi. Fiul meu are acum cincisprezece ani. Sunt într adevăr o doamnă bătrână.

— Nu te cred, senhora.

— E honto.

— Câţi ani aveai când te ai căsătorit?

— Mulţi, Anjin san. Foarte mulţi.

— Noi avem o zicală: vârsta e ca gerul, sau ca un asediu, sau ca un apus de soare, uneori chiar ca o stâncă. Ea râse. Tot ce e legat de ea e atât de plin de graţie, gândi, fermecat. La dumneata, Venerabilă Doamnă, bătrâneţea e o încântare.

— Pentru o femeie, Anjin san, bătrâneţea nu e niciodată o încântare.

— Eşti înţeleaptă, pe cât eşti de frumoasă. Latina îi veni pe buze de la sine şi, deşi suna mai oficial şi mai maiestuos, era mai intimă. Fii atent, îşi zise.

Nimeni nu mi a spus până acum că sunt frumoasă, îşi repetă, Mariko în sinea ei. Aş vrea să fie adevărat.

— Aici nu e înţelept să bagi prea tare în seamă femeia altui bărbat, spuse. Obiceiurile noastre sunt destul de severe. De exemplu, dacă o femeie măritată e găsită singură cu un bărbat într o cameră cu uşa închisă – chiar dacă doar stau de vorbă –, prin lege, soţul ei, sau fratele lui, sau tatăl lui are dreptul s o omoare pe loc. Dacă fata e nemăritată, bineînţeles, tatăl poate întotdeauna să facă cu ea ce doreşte.

— Asta nu e nici drept, nici civilizat.

Îi păru rău imediat că l luase gura pe dinainte.

— Noi ne considerăm destul de civilizaţi, Anjin san. Mariko era bucuroasă să fie insultată din nou, căci se destrăma vraja şi stingea căldura. Legile noastre sunt foarte bune. Sunt mult prea multe femei libere şi fără nici un fel de legături, ca un bărbat să ia una care aparţine altuia. De fapt, e în apărarea femeilor. Datoria unei soţii e numai faţă de soţul ei. Ai răbdare. Ai să vezi cât de civilizaţi, cât de înaintaţi suntem. Femeile au locul lor, bărbaţii pe al lor. Un bărbat nu poate să aibă decât o soţie oficială – dar, bineînţeles, mai multe concubine –, însă aici femeile au mult mai multă libertate decât doamnele spaniole sau portugheze, din câte mi s a spus. Putem să mergem nestânjenite unde vrem şi când vrem. Ne putem părăsi soţii, dacă dorim, divorţăm de ei. Putem să refuzăm să ne căsătorim de la bun început, dacă dorim. Suntem stăpânele propriilor noastre averi şi bunuri, ale trupurilor şi sufletelor noastre. Avem puteri deosebite, dacă vrem. Cine se îngrijeşte de toată averea, de toţi banii în gospodăria dumitale?

— Eu, bineînţeles.

— Aici femeia are grijă de toate. Banii nu înseamnă nimic pentru un samurai. Nu sunt de demnitatea unui bărbat adevărat. Eu mă ocup de toată gospodăria soţului meu. El ia toate hotărârile. Eu doar îi îndeplinesc dorinţele întru totul şi plătesc ce i de plată. Asta îi dă lui toată libertatea să şi facă datoria faţă de seniorul său, care e unica lui datorie. O, da, Anjin san, trebuie să ai răbdare, înainte de a vorbi de rău.

— N am vrut să fie o critică, senhora. Numai că noi credem că viaţa e sacră, nimănui nu i se poate lua cu uşurinţă viaţa decât dacă încuviinţează un tribunal – tribunalul reginei.

Ea refuză să se lase împăcată.

— Spui o mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg, Anjin san. Dar n ai zis dumneata "nu e cinstit şi nu e civilizat"?

— Da.

— Atunci asta e o critică, neh? Seniorul Toranaga mi a cerut să ţi atrag atenţia că e necuviincios să vorbeşti de rău înainte de a cunoaşte. Trebuie să iei aminte că civilizaţia noastră, cultura noastră e veche de mii de ani. Dintre care trei mii sunt dovediţi prin documente. O, da, suntem un popor străvechi. La fel de vechi ca şi chinezii. Câtă vreme puteţi urmări în trecut cultura voastră?

— Nu mult, senhora.

— Împăratul nostru, Go Nijo, este al o sută şaptelea în linie neîntreruptă direct din Jimmu tenno, primul fiinţă pământeană coborâtor din cinci generaţii de spirite pământene şi, înaintea lor, şapte generaţii de spirite celeste, care coboară din Kuni toko tachi noh Mikoto – primul spirit – apărut când pământul a fost despărţit de ceruri. Nici chiar China nu poate prezenta o astfel de istorie. De câte generaţii domnesc regii din ţara domniei tale?

— Regina noastră este a treia din dinastia Tudor, senhora. Dar e bătrână şi fără copii, aşa că e ultima.

— O sută şapte generaţii, Anjin san, înapoi către rădăcini divine, repetă ea plină de mândrie.

— Dacă crezi asta, senhora, cum poţi să mai zici că eşti catolică?

O văzu stăpânindu şi mânia şi ridicând din umeri.

— Sunt creştină doar de zece ani, deci novice, şi, deşi cred din toată inima în Dumnezeul creştin, în Dumnezeu Tatăl, şi Fiul, şi Sfintul Duh, împăratul nostru este direct coborâtor din zei sau din Dumnezeu. Este de origine divină. Sunt multe lucruri pe care nu le pot lămuri sau înţelege. Dar stirpea divină a împăratului meu este mai presus de orice îndoială. Da, sunt creştină, dar mai întâi de toate sunt japoneză.

Să fie acesta secretul vostru? Faptul că sunteţi mai întâi de toate japonezi? se întrebă. O privise uluit de ceea ce spunea. Datinile lor sunt nişte aiureli! Banii nu înseamnă nimic pentru un adevărat bărbat? Acum e limpede de ce Toranaga a fost atât de dispreţuitor când am pomenit de bani la prima întâlnire. O sută şapte generaţii? Cu neputinţă! Omorât pe loc doar pentru c ai fost, împreună cu o femeie, într o cameră cu uşa închisă, fără să fii cu nimic vinovat! Asta e barbarie – te trage pe faţă la omor! Nu despre asta vorbise Rodrigues? Nu asta a făcut Omi san? Nu l a omorât pur şi simplu pe ţăranul ăla? Iisuse, nu m am gândit la Omi de zile întregi. Nici la sat. Nici la groapă, nici la mine, îngenuncheat în faţa lui. Lasă l acum, ascultă ce spune femeia, ai răbdare, cum zice ea, pune i întrebări, fiindcă ea îţi va da cheia prin care să l faci pe Toranaga să se alăture planului tău. Acum Toranaga ţi e fără îndoială dator. L ai salvat. El o ştie – toată lumea o ştie. Nu ţi a mulţumit ea, nu pentru c ai salvat o pe ea, ci pe el?

Coloana înainta prin oraş, îndreptându se către mare. Îl văzu pe Yabu mergând cu pas susţinut şi, o clipă, ţipetele lui Pieterzoon îi răsunară dureros în minte.

— Fiecare lucru la timpul său, murmură, cu jumătate de glas.

— Da, spunea Mariko. Trebuie să fie foarte greu pentru dum­neata. Lumea noastră e atât de diferită de a voastră. Foarte diferită, dar foarte înţeleaptă.

Ea zărea figura neclară a lui Toranaga în litiera din faţă şi i mulţumi încă o dată lui Dumnezeu pentru că l scăpase. Cum să i explic barbarului despre noi, cum să l laud pentru vitejia lui? Toranaga îi poruncise să i explice, dar cum?

— Dă mi voie să ţi spun o poveste, Anjin san. Când eram tânără, tatăl meu era general în slujba unui daimyo numit Goroda. La vremea aceea, seniorul Goroda nu era marele dictator, ci doar un daimyo, care lupta încă pentru putere. Tatăl meu l a poftit pe acest Goroda şi pe cei mai de seamă vasali ai lui la un ospăţ. Nici nu i a dat prin minte că nu erau destui bani să cumpere toată mâncarea, saké ul, tăvile lăcuite şi tatami urile pe care o asemenea vizită le cerea, după datină. Să nu crezi că mama gospodărea prost banii, nici pomeneală. Fiecare bănuţ din venitul tatălui meu mergea la vasalii lui şi, deşi oficial el avea bani doar pentru patru mii de războinici, mama, prin felul cum îi drămuia cu chibzuială, a făcut ca el să poată duce în luptă cinci mii trei sute de oameni, pentru cinstea seniorului său. Noi, familia – mama, concubinele oficiale ale tatălui meu, fraţii şi surorile mele – abia dacă aveam destul ca să mâncăm. Dar ce conta asta? Tata şi oamenii lui aveau cele mai bune arme, cei mai buni cai, iar ei îşi dădeau toată silinţa în slujba seniorului lor!

Da, pentru acest ospăţ nu erau destui bani, aşa că mama a mers la meşterii de peruci din Kyoto, şi şi a vândut părul. Mi l amintesc, era ca o picătură de întuneric şi i ajungea până la brâu. Dar l a vândut. Meşterii i l au tăiat în aceeaşi zi şi i au dat o perucă ieftină, iar ea a cumpărat tot ce era de trebuinţă, salvând onoarea tatălui meu. Era datoria ei să plătească cheltuielile, şi a plătit. Ea şi a făcut datoria. Pentru noi datoria e tot ce poate fi mai important.

— Ce a spus tatăl tău când a aflat?

— Ce ar fi putut spune, altceva decât să i mulţumească? Era datoria ei să găsească banii ca să i salveze onoarea.

— Trebuie să l fi iubit foarte mult.

— Iubire e un cuvânt creştin, Anjin san. Iubirea e un gând creştin, un ideal creştin. Noi n avem nici un cuvânt pentru "iubire", aşa cum văd că l înţelegeţi voi. Datorie, credinţă, onoare, respect, dorinţă, acestea sunt cuvintele şi gândurile pe care le avem, şi i tot ce ne trebuie.

Îl privi şi, fără să vrea, revăzu clipa când el îl salvase pe Toranaga şi, prin Toranaga, pe soţul său. Să nu uiţi niciodată că ei amândoi erau prinşi acolo ca ntro cursă, şi că amândoi ar fi morţi acum, dacă n ar fi fost acest bărbat.

Se asigură că nu era nimeni prin preajmă.

— De ce ai făcut ceea ce ai făcut?

— Nu ştiu. Poate, pentru că... Se opri. Erau atâtea lucruri pe care le putea spune: Poate, pentru că Toranaga era fără apărare şi nu voiam să fie ciopârţit... Pentru că, dacă el era descoperit, am fi intrat cu toţii la apă... Pentru că bănuiam că nimeni, în afară de mine, nu ştia şi doar eu puteam hotărî soarta... Pentru că nu voiam să mor – sunt prea multe de făcut ca să mi irosesc viaţa şi Toranaga este singurul om care mi poate da înapoi corabia şi libertatea. În loc de toate astea, răspunse în latină:

— Pentru că El a spus: dă i Cezarului ce este al Cezarului.

— Da, spuse ea şi adăugă în aceeaşi limbă: da, asta încercam şi eu să spun. Cezarului ale sale, iar Domnului ale sale. Tot astfel şi la noi. Dumnezeu este Dumnezeu, şi împăratul nostru e de la Dumnezeu. Iar Cezarul e Cezar şi trebuie onorat ca un Cezar. Apoi, mişcată de înţelegerea şi de blândeţea din vocea lui, spuse: Eşti înţelept. Uneori cred că pătrunzi mai multe decât rosteşti.