James Clavell

Nu faci ceea ce ai jurat că n ai să faci niciodată? se întrebă Blackthorne. Nu eşti făţarnic? Da şi nu. Nu le datorez nimic. Sunt prizonier. Mi au furat nava şi bunurile şi au ucis pe unul dintre oamenii mei. Sunt păgâni... mă rog, unii dintre ei sunt păgâni, iar restul catolici. Nu datorez nimic păgânilor, nici catolicilor. Dar ţi ar plăcea s o pui în pat, şi ncercai s o încânţi, aşa i?

Afurisită conştiinţă!

Acum marea era mai aproape, la o jumătate de milă. Putea deja să vadă o mulţime de corăbii şi fregata portugheză cu luminile de ancoraj. Ar fi o pradă grozavă. Cu douăzeci de băieţi zdraveni aş putea s o iau. Gândurile i se întoarseră spre Mariko. Ciudată femeie, dintr o familie ciudată. De ce l a jignit pe Buntaro, maimuţoiul ăla? Cum s a putut culca cu el – cum s a putut mărita cu el? Ce a vrut să spună cu "întristătoare"?

— Senhora, spuse păstrându şi blândeţea din glas, mama dumitale trebuie să fi fost o femeie deosebită ca să facă aşa ceva.

— Da. Pentru ceea ce a făcut, ea va trăi veşnic. Acum e o legendă. Ea era samurai ca şi... ca şi tatăl meu.

— Am crezut că numai bărbaţii sunt samurai.

— O, nu, Anjin san. Bărbaţii şi femeile sunt deopotrivă samurai, războinici cu îndatoriri faţă de seniorii lor. Mama mea a fost un samurai adevărat, datoria faţă de soţul ei fiind mai presus de orice.

— Ea este acum acasă la dumneata?

— Nu. Nici ea, nici tatăl meu, nici unul dintre fraţii sau surorile mele, sau altcineva din familie. Eu sunt ultima din neamul meu.

— S a întâmplat o nenorocire?

Brusc, Mariko se simţi obosită. Sunt istovită. Sunt sătulă să vor­besc latina şi portugheza, atât de dezgustătoare, şi sunt sătulă să mai fac pe dascălul, îşi zise. Nu sunt dascăl. Nu sunt decât o femeie care şi cunoaşte datoria şi vrea să şi o facă în linişte. Nu mai vreau să simt iarăşi căldura aceea, nimic de la bărbatul ăsta, care mă tulbură atât de mult. Nu vreau să mai ştiu de el.

— Într un fel, Anjin san, a fost o nenorocire. Într o zi am să ţi povestesc despre ea.

Grăbi uşor pasul şi se îndreptă spre cealaltă litieră. Cele două slujnice zâmbiră nervos.

— Avem mult de mers, Mariko san? întrebă Sono.

— Sper că nu prea mult, spuse ea încurajator.

Căpitanul samurailor în gri se ivi brusc din întuneric, de cealaltă parte a litierei. Ea se întrebă câte din cele spuse lui Anjin san fuseseră auzite.

— Nu vrei să chem nişte purtători de kaga, Mariko san? Ai obosit? întrebă căpitanul.

— Nu, nu, mulţumesc. Încetini dinadins mersul, îndepărtându l de litiera lui Toranaga. Nu sunt obosită deloc.

— Barbarul se poartă bine? Nu ţi face necazuri?

— O, nu. Pare destul de potolit acum.

— Despre ce vorbeaţi?

— Tot felul de lucruri. Încercam să i explic unele dintre legile şi obiceiurile noastre. Arătă înapoi către donjonul castelului ce se profila pe cer. Seniorul Toranaga mi a cerut să încerc să l fac să priceapă câte ceva.

— A, da, seniorul Toranaga. Căpitanul aruncă o privire scurtă spre castel, apoi înapoi, către Blackthorne. De ce îl interesează barbarul pe seniorul Toranaga, doamnă?

— Nu ştiu. Cred că din pricină că e atât de ciudat.

Dădură colţul într o altă stradă, cu case ascunse în spatele gardurilor de la grădini. Era puţină lume prin preajmă. Mai departe se aflau docurile şi marea. Catargele se zăreau pe deasupra clădirilor şi aerul era greu de mirosul algelor.

— Despre ce altceva aţi mai vorbit?

— Au nişte idei tare ciudate. Se gândesc tot timpul la bani.

— Se spune că toţi din naţia lor sunt împuţiţi de negustori pirat Nu e nici un samurai printre ei. Ce vrea seniorul Toranaga cu el?

— Îmi pare rău, dar nu ştiu.

— Se spune că e creştin, aşa zice el. Aşa e?

— Nu i creştin ca noi. Eşti creştin, căpitane?

— Stăpânul meu e creştin, deci şi eu sunt creştin. Stăpânul meu este seniorul Kiyama.

— Am cinstea de a l cunoaşte foarte bine. L a onorat pe soţul meu logodindu şi o nepoată cu fiul meu.

— Da, ştiu, doamnă Toda.

— Acum seniorul Kiyama e mai bine? Înţeleg că doctorii nu îngăduie nimănui să l vadă.

— Nu l am văzut de o săptămână. Nici unul dintre noi. Poate c are boala chinezească. Dumnezeu să l apere de aşa ceva şi blestemaţi să fie toţi chinezii! Privi către Blackthorne. Doctorii spun că barbarii ăştia au adus molima în China, în Macao, şi de acolo pe ţărmurile noastre.

— Sumus omnes in manu Dei, spuse ea. Suntem cu toţii în mâinile Domnului.

— Ita, amen, răspunse căpitanul fără să se gândească, căzând în cursă.
***
Blackthorne prinsese clipa când pe căpitan îl luase gura pe dinainte, văzuse fulgerul de mânie de pe faţa acestuia şi l auzi spunând ceva printre dinţi lui Mariko, care roşi şi se opri. Coborî din litieră şi se îndreptă către el.

— Dacă vorbeşti latina, centurionule, atunci fii bun şi stai puţin de vorbă cu mine. Sunt dornic să învăţ cât mai multe despre această măreaţă ţară a voastră.

— Da, vorbesc limba ta, străine.

— Nu e limba mea, centurionule, ci aceea a Bisericii şi a tuturor oamenilor cultivaţi din lumea mea. O vorbeşti bine. Cum şi când ai învăţat o?

Coloana trecea pe lângă ei şi toţi samuraii, atât cei în uniforme gri, cât şi cei în maro, îi priveau. Lângă litiera lui Toranaga, Buntaro se opri şi se întoarse spre ei. Căpitanul şovăi, apoi începu să meargă din nou. Mariko era bucuroasă că Blackthorne li se alăturase. O vreme merseră în tăcere.

— Centurionul vorbeşte limba curgător, minunat, nu i aşa? îi spuse Blackthorne lui Mariko.

— Da, într adevăr. Ai învăţat o în seminar, centurionule?

— Şi tu străine, zise căpitanul rece, fără să i dea ei nici o atenţie, urând amintirea seminarului din Macao, unde fusese trimis de copil de către Kiyama, ca să înveţe limba, acum, că vorbim direct, spune mi de ce ai întrebat o pe această doamnă: "Cine mai ştie...". Cine să mai ştie ce?

— Nu mi amintesc. Mintea mea o luase razna.

— A, razna, da? Atunci de ce ai spus: "Dă i Cezarului ce e al Cezarului"?

— Era doar o zicală. Discutam cu această doamnă, care spune poveşti pline de învăţăminte, care uneori sunt însă greu de înţeles.

— Da, sunt multe de înţeles. Ce te a scos din minţi la poartă? Şi de ce ţi ai revenit atât de repede?

— Asta a fost voia Domnului.

Mergeau din nou lângă litieră, căpitanul furios că fusese păcălit atât de uşor. Fusese prevenit de seniorul Kiyama, stăpânul lui, că femeia era de o isteţime fără margini. ''Nu uita că poartă trădarea în sânge şi că piratul e plămada Satanei. Priveşte, ascultă şi ţine minte. Poate că ea o să se acuze singură şi ar putea ajunge un viitor martor al regenţilor împotriva lui Toranaga. Ucide l pe pirat când începe ambuscada."

Săgeţile veniră din întuneric şi prima străpunse gâtul căpitanului, şi în timp ce şi simţea plămânii în flăcări şi moartea înghiţindu l, ultimul lui gând fu a mirare, căci ambuscada nu trebuia să fie aici, pe această stradă, ci mai departe, jos, lângă docuri, iar atacul nu trebuia să fie împotriva lor, ci a piratului.

O altă săgeată izbise puternic stâlpul litierei, la un deget de capul lui Blackthorne. Două săgeţi străpunseră perdelele trase de la litiera lui Kiritsubo, din faţă, şi alta o lovise pe fata Asa în brâu. Când ea începu să ţipe, hamalii lăsară litierele jos şi o rupseră la fugă prin întuneric. Blackthorne se rostogoli la adăpostul litierei prăbuşite, trăgând o şi pe Mariko cu el. Samuraii în gri şi maro se împrăştiară. O ploaie de săgeţi se abătu asupra ambelor litiere. Una izbi cu zgomot surd pământul în locul unde se aflase Mariko cu o clipă mai devreme. Buntaro se străduia cât putea să acopere cu trupul său litiera lui Toranaga, o săgeată se înfipse în spatele armurii sale din bambus, piele şi zale, apoi, când ploaia de săgeţi încetă, se repezi şi trase perdelele de la litieră. Cele două săgeţi erau înfipte în pieptul şi şoldul lui Toranaga, dar acesta nu era rănit, şi el smulse vârfurile oprite în armura pe care o purta sub chimonou. Apoi îşi aruncă pălăria cu boruri largi şi peruca.

În gardă, cu săgeata pusă în arc, Buntaro scruta întunericul în căutarea duşmanului, iar Toranaga lupta să iasă de sub perdele şi, smulgându şi sabia de sub aşternut, sări în picioare. Mariko încercă să sară în ajutorul lui Toranaga, dar Blackthorne, o trase înapoi cu un strigăt, pentru că alte săgeţi căzură în jurul litierelor, omorând doi samurai în maro şi unul în gri. Alta trecu atât de aproape de Blackthorne încât îi zgârie obrazul. O alta îi ţintui poala chimonoului de pământ. Slujnica Sono era lângă fata ce se zvârcolea de durere, stăpânindu şi plină de curaj ţipetele. Apoi Yabu strigă, arătând cu mâna într o parte. Pe unul dintre acoperişurile de ţiglă se întrezăreau siluete vagi. O ultimă salvă şuieră din întuneric, tot asupra litierelor. Buntaro şi alţi samurai în maro se puseră între ele şi Toranaga. Un bărbat muri. O săgeată trecu prin articulaţia de la umăr a armurii lui Buntaro făcându l să scoată un geamăt de durere. Yabu, cu samuraii în maro şi gri, se aflau acum lângă zid, în urmărirea atacatorilor, dar aceştia dispăruseră în întuneric şi, deşi o duzină de samurai alergaseră spre colţ ca să le taie calea, toţi ştiau că nu aveau nici o speranţă să i prindă. Blackthorne se ridică greoi în picioar şi o ajută şi pe Mariko să se ridice. Era tulburată, dar neatinsă.

— Mulţumesc, spuse ea şi se grăbi către Toranaga ca să i ajute pe ceilalţi să l ferească, de ochii samurailor lui Ishido. Buntaro striga către oamenii săi să stingă faclele de lângă litiere. Atunci unul dintre samuraii în gri spuse: "Toranaga!" şi, deşi fusese rostit încet, auziră cu toţii.

În lumina pâlpâitoare a torţelor, fardul brăzdat de sudoare îl făcea pe Toranaga să pară grotesc.

Unul dintre ofiţerii uniformelor gri se înclină. De necrezut, aici era duşmanul stăpânului său, liber, în afara zidurilor castelului.

— Veţi aştepta aici, senior Toranaga. Tu, spuse el scurt unuia dintre oamenii săi, înştiinţează l deândata pe seniorul Ishido, şi omul plecă în goană.

— Opreşte l, spuse Toranaga încet.

Buntaro slobozi două săgeţi. Omul căzu mort. Ofiţerul trase sabia lungă şi cu un strigăt ascuţit de bătălie, se aruncă asupra lui Toranaga, dar Buntaro era pregătit şi pară lovitura. În aceeaşi clipă samuraii în maro şi gri, îşi traseră săbiile şi se aruncară unii asupra celorlalţi. Se încinse o încăierare învălmăşită. Buntaro şi ofiţerul, la fel de tari amândoi, fandau şi loveau. Brusc un samurai în gri se desprinse din învălmăşeală şi se aruncă asupra lui Toranaga, dar imediat Mariko ridică o torţă, ţâşni înainte şi o aruncă ofiţerului în ochi. Buntaro îşi despică duşmanul în două, apoi se roti, îl ciopârţi pe al doilea şi l spintecă pe altul, care încerca să ajungă la Toranaga, în timp ce Mariko, acum cu o sabie în mână, se feri într o parte din calea lui, fără să şi dezlipească ochii de pe Toranaga sau Buntaro, monstruoasa lui gardă personală.

Patru samurai în gri se aruncară deodată asupra lui Blackthorne, care parcă prinsese rădăcini lângă litiera lui, îi privi apropiindu se, neputincios. Yabu şi un samurai în maro săriră în întâmpinarea lor, luptând ca nişte demoni. Blackthorne se repezi, înşfăcă o torţă şi, rotind o ca pe o ghioagă, îi descumpăni pentru o clipă pe atacatori. Yabu omorî unul, schilodi altul, apoi patru samurai în maro se întoar­seră în fugă să termine cu ultimii doi atacatori. Fără să stea pe gânduri, Yabu şi samuraiul în maro, rănit, se aruncară din nou în luptă, apărându l pe Toranaga. Blackthorne alergă şi culese de jos o sabie lungă, pe jumătate spadă, pe jumătate suliţă, şi fugi lângă Toranaga. În mijlocul zarvei şi ţipetelor, singur Toranaga stătea nemişcat, cu sabia în teacă.

Samuraii în gri luptau plin de curaj. Patru dintre ei se aruncară laolaltă într un atac sinucigaş asupra lui Toranaga. Oamenii lui Toranaga îi opriră. Samuraii în gri se regrupară şi atacară din nou. Apoi un ofiţer porunci ca trei dintre ei să se retragă după ajutoare, iar ceilalţi să le acopere retragerea. Cei trei samurai în gri o rupseră la fugă şi, deşi fură urmăriţi, iar Buntaro ucise unul, ceilaţi doi izbutiră să scape.

Ceilalţi fură ucişi până la unul.

CAPITOLUL 24

Se grăbeau pe străzi lăturalnice şi pustii, mergând pe ocolite către chei şi galeră. Erau zece: în frunte Toranaga, apoi Yabu, Mariko, Blackthorne şi şase samurai. Restul, sub conducerea lui Buntaro, fuseseră trimişi cu litierele şi convoiul de bagaje pe drumul hotărât dinainte, cu porunca de a se îndrepta fără grabă către galeră. Trupul Asei, slujnica, se afla într una din litiere. Într un scurt răgaz în timpul luptei, Blackthorne îi scosese săgeata din rană. Toranaga văzuse sângele negru izbucnind şi privise nedumerit cum pilotul o ţinuse la piept, în loc s o lase să moară liniştită, în singurătate demnă şi apoi, când lupta încetase de tot, cu câtă grijă o pusese în litieră. Fata fusese curajoasă şi nu se văitase deloc, îşi ţinuse doar privirile aţintite asupra lui până când o cuprinsese moartea. Toranaga poruncise să fie lăsată în litiera cu perdele, ca momeală, şi unul din răniţi fusese pus în cea de a doua litieră, în acelaşi scop.

Din cei cincizeci de samurai ai lui Toranaga, care alcătuiseră escorta, cincisprezece fuseseră ucişi pe loc, iar unsprezece răniţi mortal. Cei unsprezece fuseseră trimişi cu cinste şi degrabă în Nemărginire, după datină, trei luându şi viaţa cu mâna lor, opt ajutaţi de Buntaro, la cererea lor. Apoi Buntaro îi strânsese pe cei rămaşi în jurul litierelor închise şi plecase. Patruzeci şi opt de samurai în uniforme gri zăceau în ţărână.

Toranaga ştia că era primejdios de lipsit de apărare, dar era mulţumit. Totul mersese bine, gândi, dacă socoteşti cât de schimbător este norocul. Ce interesantă e viaţa! La început am crezut că e un semn rău că m a văzut pilotul schimbând locul cu Kiri. Apoi pilotul m a salvat, a făcut cu iscusinţă pe nebunul şi mulţumită lui am scăpat de Ishido. Nu mă gândisem că Ishido ar fi putut fi şi la poarta principală, ci doar în curtea exterioară. Asta a fost o scăpare. De ce a venit Ishido acolo? Nu e felul lui să fie atât de prudent. Cine l a sfătuit? Kiyama? Onoshi? sau Yodoko? O femeie ar bănui sau ar putea să bănuie un asemenea şiretlic.

Fusese un plan bun – planul secret de evadare – stabilit de săptămâni, căci era limpede că Ishido avea să încerce să l ţină în castel, că o să i întoarcă pe ceilalţi regenţi împotriva lui, promiţându le orice, că o să şi sacrifice de bunăvoie ostaticul din Yedo, pe doamna Ochiba, şi că o să folosească orice mijloace ca să l ţină sub pază până la ultima întrunire a regenţilor, unde avea să fie încolţit, învinuit de trădare şi înlăturat.

— Dar tot o să te acuze de trădare! îi spusese Hiro matsu când Toranaga trimisese după el cu o noapte în urmă, îndată după lăsarea întunericului, ca să i explice ce are de gând să ncerce şi de ce el, Toranaga, şovăise atâta. Chiar dacă scapi, regenţii or să te acuze în lipsă, cu tot atâta uşurinţă cu care ar face o de faţă cu tine. Aşa că eşti obligat să ţi faci seppuku când ei îţi vor porunci, pentru că o să ţi o poruncească.

— Da, spusese Toranaga. Ca preşedinte al regenţilor sunt obligat s o fac, dacă cei patru votează împotriva mea. Dar iată – scosese un pergament făcut sul din mânecă – aici este demisia mea oficială din Consiliul Regenţilor. I o vei da lui Ishido când se va afla despre fuga mea.

— Ce?

— Dacă mi dau demisia, nu mai sunt legat prin jurământul meu de regent, neh? Taiko nu mi a interzis niciodată să demisionez, neh? Dă i şi asta lui Ishido. Îi înmânase lui Hiro matsu pecetea, sigiliul oficial al funcţiei sale de preşedinte.

— Dar acum eşti total izolat. Eşti pierdut!

— Te nşeli. Ascultă, testamentul lui Taiko a stabilit un consiliu de cinci regenţi care să guverneze ţara. Acum sunt patru. Ca să fie legal, înainte de a îndeplini mapdatul împăratului, cei patru trebuie să aleagă sau să numească un nou membru, al cincilea, neh? Ishido, Kiyama, Onoshi şi Sugiyama trebuie să se înţeleagă, neh? Noul regent nu trebuie să convină tuturor? Bineînţeles! Acum spune mi, bătrân prieten, e pe lumea asta cineva cu care aceşti vrăjmaşi să le convină să şi împartă puterea? Ei? Şi în timp ce ei se ceartă, nu se ia nici o hotărâre şi...

— Noi ne pregătim de război, şi nu mai eşti legat de nici un jurământ, şi poţi s arunci aici puţină miere, dincolo puţină fiere, şi grămada aia de scârnăvii o să se mănânce între ei! spusese Hiro matsu grăbit. Ah, Yoshi Toranaga noh Minowara, eşti un bărbat între bărbaţi. Îmi înghit sabia dacă nu eşti cel mai înţelept om din împărăţie!

Da, a fost un plan bun, gândi Toranaga şi toţi şi au jucat rolurile bine: Hiro matsu, Kiri şi frumoasa mea Sazuko. Şi acum toţi sunt închişi cu străşnicie în castel, şi or să rămână acolo sau o să li se îngăduie să plece. Cred că n o să li se îngăduie niciodată să plece.

Mi ar părea rău să i pierd.

Conducea grupul fără şovăială, cu pas iute, dar măsurat, pasul lui de vânătoare, pas pe care l putea ţine fără încetare două zile şi o noapte, dacă trebuia. Purta încă pelerina de călătorie şi chimonoul lui Kiri, dar îşi ridicase poalele ca să nu l împiedice la mers, iar încălţările militare se alăturau nefiresc acestora.

Traversară o altă stradă pustie şi coborâră o alee. Ştia că Ishido avea să afle curând, şi atunci se va porni o vânătoare îndârjită. E timp destul, îşi spuse.

Da, planul a fost bun. Dar n am prevăzut ambuscada. Asta m a costat trei zile de siguranţă. Kiri era sigură că poate ţine toată treaba neştiută timp de cel puţin trei zile. Dar acum secretul s a spulberat şi n o să mă pot strecura la bordul navei ca să ieşim în larg. Pentru cine a fost ambuscada? Pentru mine sau pentru pilot? Bineînţeles că pentru pilot. Dar săgeţile au fost trase în ambele litiere. Da, dar arcaşii erau destul de departe, şi era greu de desluşit, şi era mai înţelept şi mai sigur să i omoare pe amândoi.

Cine a poruncit atacul, Kiyama sau Onoshi? Sau portughezii? Sau preoţii creştini?

Toranaga întoarse capul să vadă ce face pilotul. Păşea hotărât, ca şi femeia care mergea alături de el, deşi amândoi erau obosiţi. La orizont se zărea vastul masiv colţuros al castelului deasupra căruia se profila, falnic, donjonul. În noaptea asta a fost pentru a doua oară când era cât pe aci să mor acolo. O să fie oare castelul ăsta mormântul meu? Taiko îmi spunea destul de des: "Stirpea mea va dăinui atâta vreme cât va dăinui castelul Osaka, iar tu, Toranaga Minowara, eşti sortit să ţi se scrie epitaful pe zidurile lui. Osaka o să ţi aducă moartea, credin­ciosul meu vasal!" Şi totdeauna urma râsul acela şuierat, muşcător, care l aducea la capătul răbdărilor.

Trăieşte oare Taiko prin Yaemon? Fie că da, fie că nu, Yaemon e moştenitorul lui legal.

Cu un efort, Toranaga îşi desprinse privirea de la castel, dădu un alt colţ şi porni alergând printr un labirint de alei. În cele din urmă se opri în faţa unei uşi roase de vreme. În lemnul ei era încrustat un peşte. Ciocăni într un fel anume. Uşa se deschise imediat. În aceeaşi clipă, samuraiul şleampăt se înclină:

— Alteţă?

— Ia ţi oamenii şi urmează mă, spuse Toranaga şi porni din nou.

— Bucuros.

Samuraiul nu purta chimonoul uniformă maro, ci zdrenţele pestriţe ale roninilor, dar el făcea parte din cele mai bune trupe ale lui Toranaga, pe care acesta le trimisese pe ascuns în Osaka pentru astfel de cazuri extreme. Cincisprezece bărbaţi, îmbrăcaţi la fel, şi bine înarmaţi, îl urmară desfăşurându se iute ca avangardă şi ariergardă, în vreme, ce unul dintre ei alergă să dea alarma şi altor trupe secrete. Curând Toranaga avea cincizeci de soldaţi cu el. O altă sută îi acoperea flancurile. O altă mie avea să fie gata în zori, dacă va avea nevoie de ei. Se destinse şi îşi domoli pasul, simţind că pilotul şi femeia oboseau prea repede. Avea nevoie de ei în putere.

***
Toranaga stătea în întunericul depozitului de mărfuri şi cerceta galera, debarcaderul şi ţărmul. Yabu şi un samurai se aflau lângă el. Ceilalţi fuseseră lăsaţi într un grup strâns la o sută de paşi în urmă, pe alee.

Un detaşament de o sută de samurai în gri aştepta lângă pasarela galerei, la câteva sute de paşi mai departe, dincolo de o porţiune largă de pământ bătătorit, care i ferea de orice atac neaşteptat. Galera era trasă cu bordul la chei, legată de piloni prinşi în debarcaderul de piatră ce înainta o sută de iarzi în mare. Vâslele erau aşezate ordonat, iar pe punte se zărea nedesluşit o mulţime de marinari şi războinici.

— Sunt de ai noştri sau de ai lor? întrebă încet.

— E prea departe ca să fii sigur, răspunse Yabu.

Era vremea fluxului. Dincolo de galeră, bărcile de pescuit veneau şi plecau, felinarele slujindu le şi la pescuit şi ca lumini de poziţie. Spre nord, de a lungul ţărmului, erau trase pe plajă şiruri de bărci de toate mărimile, pe Ungă care trebăluiau câţiva pescari. La cinci sute de paşi spre sud, la alt debarcader de piatră, se afla fregata portugheză Santa Teresa. În lumina torţelor pâlcuri de hamali, încărcau de zor baloturi şi butoaie. Un alt grup mare de samurai în uniforme gri zăboveau în apropiere. Era un lucru obişnuit, căci toate navele portugheze sau străine din port erau, prin lege, sub supraveghere continuă. Numai la Nagasaki navele portugheze veneau şi plecau nestingherite.

Dac am putea întări paza acolo, am dormi cu toţii mai liniştiţi, îşi spuse Toranaga. Da, dar putem să i îngrădim şi să facem din ce în ce mai mult negoţ cu China? Asta i capcana în care ne au prins barbarii din sud, din care nu e nici o scăpare, atâta vreme cât acei daimyo creştini stăpânesc Kyushu şi preoţii sunt de neînlocuit. Cel mai bun lucru pe care l putem face este ceea ce a făcut Taiko. Dă le barbarilor câte ceva, prefă te că le iei înapoi, încearcă să i înşeli, ştiind că, fără negoţul cu China, viaţa ar fi imposibilă.

— Cu îngăduinţa voastră, stăpâne, o să atac imediat, spuse în şoaptă samuraiul.

— V aş sfătui să n o facem, spuse Yabu. Nu ştim dacă oamenii noştri sunt la bord. Şi s ar putea ca o mie de oameni să fie ascunşi pe aici, prin preajmă. Oamenii aceia – arătă spre samuraii în gri de lângă nava portugheză – au să dea alarma. Ne ar fi cu neputinţă să luăm nava şi să ieşim în larg înainte ca ei să ne încolţească. Ne trebuie de zece ori mai mulţi oameni decât avem acum.

— Generalul Ishido o să afle curând, spuse samuraiul. Atunci toată Osaka o să mişune de duşmani mai mulţi ca muştele pe un câmp de bătălie. Eu am o sută cincizeci de oameni, cu cei din flancuri. Asta o să fie de ajuns.

— Nu i îndeajuns ca să fim siguri. Nu, dacă marinarii noştri nu sunt pregătiţi la vâsle. Mai bine să facem cumva şi să i atragem în altă parte pe cei în gri – şi pe toţi cei care ar putea fi ascunşi. Şi pe aceia, arătă Yabu din nou spre oamenii de lângă fregată.

— Cum? spuse Toranaga.

— Să dăm foc străzii.

— Cu neputinţă, protestă samuraiul îngrozit.

Incendierea era o crimă pedepsită cu arderea în public a întregii familii a celui vinovat, indiferent de generaţie. Era cea mai severă pedeapsă prevăzută de lege, focul fiind cea mai mare nenorocire pentru un sat, târg sau oraş din împărăţie. Lemnul şi hârtia erau singurele materiale de construcţie, afară de ţiglele de pe unele acoperişuri. Fiecare casă, fiecare magazie, fiecare colibă şi fiece palat era o cutie de iască.

— Nu putem da foc străzii!

— Ce e mai important, îl întrebă Yabu, distrugerea câtorva străzi sau moartea stăpânului nostru?

— Focul se ntinde, Yabu san. Nu putem să ardem Osaka. Sunt un milion de oameni aici, poate mai mult.

— Acesta e răspunsul tău la întrebarea mea?

Cenuşiu la faţă, samuraiul se ntoarse spre Toranaga:

— Alteţă, voi face orice mi porunciţi. Asta doriţi să fac?

Toranaga privi într o doară către Yabu.

Acesta arătă dispreţuitor cu degetul către oraş.

— Acum doi ani, jumătate din el a ars până n temelii şi priviţi l acum. În urmă cu cinci ani, a fost Focul cel Mare. Câte sute de mii de oameni au pierit atunci? Ce contează asta? Nu sunt decât nişte târgoveţi, negustori, meşteşugari şi eta. Ar fi altceva dacă Osaka ar fi un sat plin de ţărani.