James Clavell

Toranaga cercetase de multă vreme vântul. Adia uşor şi n ar fi înteţit flăcările. Poate. Dar un incendiu putea să se transforme cu uşurinţă într un adevărat ocean de flăcări, care ar fi putut mistui tot oraşul. N ar fi scăpat decât castelul. Ah, n aş şovăi nici o clipă dacă ar cuprinde castelul.

Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre ceilalţi.

— Mariko san, ia pilotul şi pe cei şase samurai ai noştri şi du te la galeră. Prefă te foarte înspăimântată. Spune le samurailor în gri că a fost o ambuscadă – bandiţi sau ronini, nu ştii cine. Spune le unde s a întâmplat şi că ai fost trimisă degrabă de căpitanul escortei ca să aduci ajutoare dintre ei, că lupta e încă în toi, că bănuieşti că Kiritsubo a fost ucisă sau rănită şi roagă i să se grăbească. Dacă o să fii convingătoare, asta o să i îndepărteze pe mulţi.

— Înţeleg perfect, Alteţă.

— Apoi, orice ar face samuraii în gri, du te la bord cu pilotul. Dacă marinarii noştri sunt acolo şi dacă nava şi restul sunt în ordine, întoarce te pe pasarelă şi prefă te că leşini. Ăsta e semnalul nostru. Fă o chiar în capătul pasarelei. Toranaga îşi opri ochii asupra lui Blackthorne. Spune i şi lui ce ai să faci, dar nimic despre leşin.

Se întoarse ca să dea ordine oamenilor rămaşi şi instrucţiuni speciale celor şase samurai.

După ce Toranaga termină, Yabu îl trase deoparte.

— De ce trimiţi barbarul? N ar fi mai sigur să l laşi aici? Mai în siguranţă pentru dumneata?

— Mai sigur pentru el, Yabu san, nu pentru mine. E o momeală folositoare.

— Incendierea străzii ar fi fost totuşi mai sigură.

— Da.

Toranaga se gândi că era mai bine să l aibă pe Yabu de partea sa, nu a lui Ishido. Mă bucur că nu l am făcut să sară din turn ieri.

— Alteţă?

— Da, Mariko san?

— Îmi cer iertare, dar Anjin san întreabă ce se întâmplă dacă nava e n mâinile duşmanului?

— Spune i că nu e nevoie să meargă cu tine dacă nu i destul de întremat.

Blackthorne îşi stăpâni mânia auzind cele spuse de Toranaga.

— Spune i seniorului Toranaga că planul său nu e bun pentru dumneata, că dumneata ar trebui să stai aici. Dacă totul e bine, pot eu să fac un semn.

— Nu pot face asta, Anjin san, nu i ce a poruncit stăpânul nostru, îi spuse Mariko hotărât. Orice plan făcut de el e menit să fie foarte înţelept.

Blackthorne îşi dădu seama că n avea rost să mai insiste. Dum­nezeu să le pedepsească aroganţa încăpăţânată şi setea de sânge, gândi. Dar, pentru Dumnezeu, ce curaj au bărbaţii şi femeia asta.

O urmărise în timpul ambuscadei, cu sabia lungă, aproape cât ea de mare, în mâini, gata să se bată pâna la ultima suflare pentru Toranaga. O dată o văzuse folosind o cu iscusinţă şi, deşi Buntaro îl ucisese pe atacator, ea îi fusese de folos, obligând omul să bată în retragere. Mai era încă sânge pe chimonoul ei, sfâşiat în unele locuri, iar faţa i era murdară.

— Unde ai învăţat să mânuieşti sabia? o întrebase, în timp ce se grăbeau spre docuri.

— Ar trebui să ştii că toate doamnele samurai sunt învăţate foarte de timpuriu să mânuiască pumnalul ca să şi apere onoarea, a lor şi a stăpânilor lor, spuse ea fără să se laude, şi i arătă cum era ţinut stiletul în siguranţă în obi, gata de a fi folosit. Dar unele dintre noi, destul de puţine, sunt învăţate să mânuiască sabia şi suliţa, Anjin san. Unii părinţi socotesc că fiicele lor, trebuie să fie pregătite să lupte pentru seniorii lor în aceeaşi măsură ca şi fiii. Desigur că unele femei sunt mai războinice decât altele şi le place să meargă la luptă alături de soţii sau taţii lor. Mama mea a fost una dintre acestea. Tatăl şi mama mea au hotărât că eu trebuie să învăţ a mânui sabia şi suliţa.

— Dacă n ar fi fost acolo căpitanul samurailor lui Ishido, prima săgeată ar fi trecut direct prin dumneata, îi spuse.

— Prin dumneata, Anjin san, îl corectase ea foarte sigură pe sine. Dar dumneata, mi ai salvat într adevăr viaţa trăgându mă la adăpost.

Acum, privind o, ştia că n ar fi vrut să i se întâmple ceva.

— Lasă mă pe mine să mă duc cu samuraii, Mariko san. Rămâi aici. Te rog.

— Asta nu e cu putinţă, Anjin san.

— Atunci vreau un pumnal. Mai bine dă mi două.

Ea i transmise cererea lui Toranaga, care încuviinţă. Black­thorne strecură unul în chimonou, sub eşarfă. Pe celălalt îl legă cu o fâşie de mătase ruptă din poalele chimonoului, cu mânerul în jos, pe partea dinăuntru a braţului.

— Stăpânul meu întrebă: toţi englezii poartă pumnale tăinuite aşa în mânecă?

— Nu. Dar cei mai mulţi marinari, da.

— Aici n am văzut şi nici la portughezi, spuse ea.

— Cel mai bun loc pentru un pumnal este în cizmă. Atunci poţi să răneşti foarte rău şi foarte repede. Dacă e nevoie.

Ea traduse şi Blackthorne observă privirea atentă a lui Toranaga şi Yabu, şi simţi că nu l voiau înarmat. Bun, gândi. Poate c o să izbutesc să rămân înarmat.

Se gândi iar la Toranaga. După ce atacatorii din ambuscadă fuseseră respinşi, iar samuraii lui Ishido ucişi, Toranaga îi mulţumise, prin Mariko, în faţa tuturor samurailor săi, pentru "credinţa" sa. Nimic mai mult, nici promisiuni, nici comentarii, mei recompense. Dar Blackthorne ştia că acelea aveau să vină mai târziu. Bătrânul călugăr îi spusese că loialitatea era singurul lucru pe care l răsplăteau. "Loialitatea şi datoria, senhor", spusese el. "E cultul lor, acest bushido. Acolo unde noi ne dăm viaţa pentru Dumnezeu, pentru Binecuvântatul Său Fiu Iisus şi pentru Maria, Maica Domnului, animalele astea îşi dau viaţa pentru stăpânii lor şi mor ca nişte câini. Ţine minte, senhor, pentru izbăvirea sufletului tău, sunt animale."

Nu sunt animale, gândi Blackthorne. Şi multe din câte ai spus, părinte, sunt greşite, exagerări de fanatic.

Îi spuse lui Mariko:

— Avem nevoie de un semnal, dacă suntem sau nu în siguranţă pe navă.

Ea traduse senină.

— Seniorul Toranaga spune că o să l facă unul dintre soldaţii noştri.

— Socotesc că nu e o dovadă de curaj să trimiţi o femeie să împlinească o treabă de bărbat.

— Te rog, ai răbdare cu noi, Anjin san. Nu e nici o diferenţă între bărbaţi şi femei. Femeile sunt la fel de buni samurai. Acum o femeie se poate descurca mult mai bine decât un bărbat.

Toranaga vorbi scurt.

— Eşti gata, Anjin san? Acum plecăm.

— E un plan nenorocit şi primejdios şi eu m am săturat să tot fiu o afurisită de gâscă bună de jumulit, dar sunt gata.

Ea râse, se înclină către Toranaga şi o rupse la fugă. Blackthorne şi cei şase samurai alergară după ea.

Era iute de picior şi n o putu ajunge nici după ce dădură colţul şi o porniră peste porţiunea de teren liber. Niciodată nu se simţise atât de fără apărare. În clipa când se iviră de după colţ, samuraii în uniforme gri îi zăriră şi ţâşniră înainte. În curând fură înconjuraţi, iar Mariko începu să turuie înfierbântată. Se alătură şi el babiloniei generale într un amestec gâfâit de portugheză, engleză şi olandeză, făcându le semne să se grăbească, apoi se sprijini pe bâjbâite de pasarelă, fără să aibă nevoie să se prefacă că i se tăiase respiraţia. Încercă să se uite pe galeră, dar nu putu vedea nimic limpede, doar o mulţime de capete apărute la parapet. Erau capete rase de samurai şi de marinari. Dar nu putea desluşi culoarea chimonourilor.

Din spatele său, unul dintre samuraii în gri îi spunea ceva grăbit, iar el se întoarse spunându i că nu l înţelege şi că trebuia să se ducă iute acolo, înapoi pe strada aceea, unde se purta blestemata de luptă.

— Wakarimasu ka? Mişcaţi vă dracului bucile împuţite de aici! Wakarimasu ka? Lupta e acolo!

Mariko îl potopise cu gura pe ofiţerul samurailor în gri. Omul se întoarse către galeră şi strigă porunci. Mai mult de o sută de samurai, toţi în gri, începură să se reverse îndată din navă. Trimise câţiva către nord, de a lungul ţărmului, să iasă în calea răniţilor şi să i ajute, dacă era nevoie. Unul fu trimis în goană să ceară ajutor de la samuraii în gri de lângă fregata portugheză. Lăsând zece oameni să păzească pasarela, porni alergând în fruntea celorlalţi pe strada care şerpuia în sus, către oraş.

Mariko veni lângă Blackthorne.

— Corabia ţi se pare în ordine? îl întrebă.

— Pluteşte.

Cu un efort uriaş, Blackthorne se prinse de frânghiile pasarelei şi se căţără pe punte. Mariko îl urmă. Doi samurai în uniformă maro veniră după ea.

Marinarii îngrămădiţi lângă parapetul babord le făcură loc. Patru samurai în gri păzeau duneta şi alţi doi se aflau la provă. Toţi erau înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, şi săbii.

Mariko îl luă la întrebări pe unul dintre marinari. Omul îi răspunse îndatoritor.

— Toţi sunt marinari angajaţi s o ducă pe Kiritsubo la Yedo, îi spuse ea lui Blackthorne.

— Întreabă l... Blackthorne se opri recunoscându l pe ofiţerul îndesat pe care l făcuse căpitanul galerei după furtună. Konbanwa, căpitan san! Bună seara.

— Konbanwa, Anjin san. Watakushi iyé căpitan san ima, răspunse ofiţerul rânjind prietenos şi clătinând din cap. Arătă spre un marinar subţiratic, cu părul aspru strâns într o coadă gri cenuşie, care stătea singur pe duneţă. Imasu căpitan san!

— Ah, so desu? Halloa, căpitan san! strigă Blackthorne şi se înclină, apoi îşi coborî vocea: Mariko san, afla dacă mai sunt uniforme gri jos.

Înainte ca ca sa mai poată spune ceva, căpitanul îi întorsese plecăciunea şi strigă către un ofiţer. Ofiţerul dădu din cap şi răspunse pe larg. Câţiva dintre marinari încuviinţară şi ei cu voce tare. Căpitanul şi toţi de pe bord erau foarte impresionaţi.

— Ah, so desu, Anjin san! Apoi căpitanul strigă: Keirei! Să trăiţi!

Toţi de pe navă, în afara samurailor, se înclinară spre Blackthorne în chip de salut.

Mariko spuse:

— Acest ofiţer i a spus căpitanului c ai salvat nava în timpul furtunii, Anjin san. Nouă nu ne ai povestit despre furtună, nici despre călătoria dumitale.

— Nu era cine ştie ce de spus. N a fost decât o furtună între atâtea altele. Te rog, mulţumeşte căpitanului şi spune i că sunt fericit să fiu din nou la bord. Întreabă l dacă galera e gata să plece când sosesc ceilalţi. Şi adăugă încet: Află dacă mai sunt uniforme gri jos.

Ea făcu precum i se ceruse.

Căpitanul veni la ei şi ea i ceru mai multe lămuriri şi apoi, după ce află din spusele căpitanului cât de însemnată era prezenţa lui Blackthorne la bord, ea se înclină către Blackthorne:

— Anjin san, el îţi mulţumeşte pentru că i ai salvat nava şi zice că e gata. Adăugă apoi încet: Despre restul nu ştie nimic.

Blackthorne privi spre ţărm. Nu se vedea nici urmă de Buntaro sau de coloană spre miazănoapte. Samuraiul trimis în goana spre sud, către Santa Teresa, mai avea vreo sută de iarzi până să ajungă, dar încă nu putea fi zărit.

— Ce facem? spuse când nu mai putu suporta aşteptarea.

Ea se întreba: E corabia în siguranţă? Hotărăşte.

— Omul acela o să ajungă acplo dintr o clipă într alta, spuse el privind la fregată.

— Ce?

El arătă cu mâna.

— Acela: samuraiul!

— Ce samurai? Îmi pare rău, dar nu pot să văd atât de departe, Anjin san. Văd tot ce i pe corabie, dar soldaţii în gri, din faţă, îi zăresc ca prin ceaţă. Care bărbat?

El îi spuse adăugând în latină:

— Acum el e doar la cincizeci de paşi. Acum se vede. Avem nevoie grabnică de ajutor. Cine dă semnalul? E important, ar trebui dat repede.

— Soţul meu se zăreşte cumva? întrebă ea în portugheză.

El clătină din cap.

Şaisprezece uniforme gri stau între stăpânul meu şi salvarea lui, îşi spuse ea. O Doamne, ocroteşte l.

Apoi, încredinţându şi sufletul lui Dumnezeu, înspăimântată că putuse lua o hotărâre greşită, se îndreptă cu paşi şovăielnici spre capătul pasarelei şi se prefăcu că leşină.

Blackthorne fu luat prin surprindere. Îi văzu capul izbindu i se tare de traversele de lemn. Când ţâşni spre ea, marinarii începură să se îngrămă­dească, iar samuraii în gri din doc şi de pe punţi se strânseră în jurul lor. O ridică şi o duse înapoi prin mulţime spre dunetă.

— Aduceţi puţină apă. Apă, hai?

Marinarii se holbau la el fără să nţeleagă. Disperat îşi scormoni mintea ca să găsească cuvântul japonez. Bătrânul călugăr i l spusese de cincizeci de ori. Doamne, care e?

— Ah, mizu, mizu, hai?

— Ah, mizu! Hai, Anjin san.

Un om plecă în grabă. Deodată se auzi un strigăt de alarmă.

Pe ţărm, treizeci dintre samuraii lui Toranaga deghizaţi în ronini ieşeau în salturi din alee. Samuraii în gri care urcau de pe chei se răsuciră înapoi pe pasarelă. Cei de pe dunetă şi din provă îşi întindeau gâturile ca să vadă mai bine. Brusc cineva strigă un ordin. Arcaşii puseră săgeţile în arcuri. Toţi samuraii de jos, în maro şi în gri, îşi traseră săbiile şi mai toţi alergară înapoi spre debarcader.

— Bandiţii, strigă unul dintre samuraii în maro. Era semnalul. Îndată cei doi samurai în maro de pe punte se despărţiră, unul mergând spre provă, altul spre pupă. Cei patru de pe uscat se răpândiră în evantai, amestecându se cu samuraii în gri care aşteptau.

— Staţi!

Samuraii ronini ăi lui Toranaga atacară. O săgeată îl izbi pe un bărbat în piept şi el căzu ca un bolovan. Imediat samuraiul în maro de la provă îl ucise pe arcaşul în gri, încercă şi pe celălalt, dar acesta fu mai iute şi ei îşi încrucişară săbiile, cel în gri strigând către ceilalţi, prevenindu i că fuseseră înşelaţi. Samuraiul în maro de pe dunetă îl rănise grav pe unul dintre cei patru ai lui Ishido, dar ceilalţi trei terminară iute cu el şi alergară către capătul pasarelei, împrăştiind marinarii din calea lor. Samuraii de pe chei luptau pe viaţă şi pe moarte, cei în gri copleşindu i pe cei patru în maro, ştiind că fuseseră trădaţi şi că, în orice clipă, şi ei aveau să fie înghiţiţi valul atacatorilor. Căpetenia samurailor lui Ishido de pe punte, o matahală cu barba căruntă, îşi aţinti privirile către Blackthorne şi Mariko.

— Omorâţi i pe trădători! urlă şi, cu un strigăt de bătălie, atacă.

Blackthorne îi văzuse pe toţi privind în jos către Mariko, care încă zăcea leşinată, dorinţa de a ucide li se citea în ochi şi ştiu că, dacă nu primesc repede ajutor, au să fie morţi amândoi, iar sprijinul n avea să vină din partea marinarilor: îşi amintea că numai samuraii puteau să lupte cu samuraii.

Îşi strecură stiletul în mână şi l aruncă într un arc prelung. Se opri în gâtul samuraiului. Ceilalţi doi se năpustiră asupra lui cu săbiile ridicate. Blacktorne ţinea în mână cel de al doilea stilet fără să se depărteze de lângă Mariko, ştiind că n ar îndrăzni s o lase fără apărare. Cu coada ochiului văzu că lupta de pe pasarelă era aproape câştigată. Doar trei soldaţi în gri mai rezistau pe puntea de dedesubt, doar aceştia trei opreau ajutorul să se reverse pe bord. Dac ar putea rămâne în viaţă cel puţin un minut, ar fi salvaţi amândoi. Omoară i, omoară i pe ticăloşi!

Simţi, mai mult decât văzu, sabia venind spre gâtul lui şi sări înapoi din calea ei. Unul dintre samuraii în gri încercă să l împungă cu sabia, celălalt se opri lângă Mariko cu sabia ridicată. În clipa aceea, Black­thorne o văzu pe Mariko revenindu şi. Ea se aruncă în picioarele samuraiului luat pe nepregătite trântindu l pe punte. Apoi năpustin­du se spre samuraiul mort, îi smulse sabia din mâna ce încă zvâcnea şi, cu un strigăt, sări în poziţie de apărare. Samuraiul în gri izbutise să se ridice în picioare şi, urlând de furie, înaintă spre ea. Mariko se trase înapoi şi lovi curajoasă, dar Blackthorne ştia că era pierdută, bărbatul fiind prea puternic. Blackthorne izbuti să se ferească de o altă lovitură mortală din partea adversarului său, îl izbi cu piciorul, şi şi arunca stiletul asupra celui care o ataca pe Mariko. Lama îl lovi violent în spate, făcându l să şi greşească lovitura, dar Blackthorne se trezi pe dunetă, încolţit şi fără ajutor: un samurai în gri urca în fugă scările după el, iar celălalt, care abia câştigase lupta de la provă, venea în fugă pe punte către el. Sări spre parapet ca să se salveze în mare, dar alunecă pe puntea lac de sânge.

Albă la faţă ca varul, Mariko privea în sus spre samuraiul uriaş care încă o ţinea încolţită, deşi se clătina pe picioare şi viaţa se scurgea din el repede, dar nu îndeajuns de repede. Îl lovi cu toată puterea, dar el pară lovitura, îi prinse sabia şi i o smulse din mână. Îşi adună ultimele puteri şi o atacă în timp ce samurai ronini năvăleau pe pasarelă peste cadavrele soldaţilor în gri. Unul se aruncă asupra celui care o ataca pe Mariko, un altul slobozi o săgeată spre dunetă.

Săgeata intră în spatele samuraiului în gri, dezechilibrându l, şi sabia lui spintecă aerul pe lângă Blackthorne, oprindu se în parapet. Blackthorne încercă să se tragă într o parte, dar bărbatul îl prinse, îl trânti pe punte şi îşi încârligă degetele spre ochii lui. O altă săgeată îl lovi în umăr pe cel de al doilea samurai în gri, iar acesta scăpă sabia din mână, urlând de durere şi furie, trăgând în zadar de coada săgeţii. A treia săgeată îl făcu să se nvârtă în loc. Sângele îi ţâşni din gură şi, înecându se, cu ochii holbaţi, bâjbâi după Blackthorne şi căzu peste el, în timp ce ultimul samurai în gri se repezi cu un pumnal scurt în mână. Lovitura porni. Blackthorne era fără putere, dar o mână de prieten prinse braţul cu pumnal, apoi capul duşmanului zbură de pe umeri şi un jet puternic de sânge ţâşni în sus. Amândouă cadavrele fură îndepărtate de pe el şi Blackthorne fu ridicat în picioare. Ştergându şi faţa de sânge, o văzu ca prin ceaţă pe Mariko întinsă pe punte, samurai ronini învârtindu se în jurul ei. Îi dădu la o parte pe cei care l sprijineau şi porni împleticindu se către ea, dar genunchii îl lăsară şi leşină.

CAPITOLUL 25

Zece minute bune îi trebuiseră lui Blackthorne să recapete îndeajuns de multă putere ca să stea în picioare neajutat. În tot acel răstimp roninii samurai îi omorâseră pe cei grav răniţi şi aruncaseră cadavrele în mare. Cei şase samurai în maro şi toţi samuraii în gri muriseră. Nava fusese curăţată şi pregătită pentru plecare imediată, marinarii fuseseră trimişi la rame şi alţii stăteau lângă babale, aşteptând să slobozească parâmele de amaraj. Toate torţele fuseseră stinse. Câţiva samurai fuseseră trimişi în recunoaştere de a lungul ţărmului, spre nord, să i iasă în cale lui Buntaro. Grosul oamenilor lui Toranaga – se grăbea către sud, cam la douăsute de paşi mai departe, lângă un dig de piatră, unde ocupară o poziţie puternică de apărare împotriva celor o sută de samurai în gri de la fregată, care, văzând atacul, se apropiau în goană.

După ce totul pe bord fu cercetat şi răscercetat, căpitanul îşi duse mâinile pâlnie la gură şi strigă spre ţărm. Imediat, mai mulţi samurai deghizaţi în ronini, comandaţi de Yabu, apărură din întuneric şi se răspândiră în evantai, ca nişte bariere protectoare, spre nord şi sud. Atunci apăru Toranaga şi porni încet către pasarelă, singur. Aruncase chimonoul de femeie şi pelerina neagră de călătorie şi şi ştersese fardurile. Acum purta armura şi peste ea un chimonou simplu, maro, şi săbiile la brâu. Golul din spatele lui era închis de ultimele sale străji şi falanga se puse în mişcare, cu pas măsurat, către debarcader.

Ticălosul! gândi Blackthorne. Eşti un ticălos crud, lipsit de inimă, dar ai măreţie, nu încape nici o îndoială în privinţa asta.

Mai devreme o văzuse pe Mariko dusă jos, ajutată de o femeie tânără şi presupusese că era rănită, dar nu grav, pentru că toţi samuraii grav răniţi sunt omorâţi pe loc, dacă ei nu vor sau nu pot să se omoare singuri, iar ea era samurai.

N avea deloc putere în mâini, dar se prinse de timonă şi se ridică ajutat de un marinar şi se simţi mai bine, briza uşoară îndepărtându i greaţa. Clătinându se pe picioare, încă ameţit, îl urmări cu privirea pe Toranaga.

Deodată din donjon ţâşni o explozie de lumină şi se auziră slab bătăile clopotelor de alarmă. Apoi, de pe zidurile castelului începură să se nalţe către cer focuri. Focuri de alarmă.

Iisuse, pare că s a aflat vestea, trebuie să se fi auzit despre fuga lui Toranaga!

În tăcerea desăvârşită îl văzu pe Toranaga întorcându şi capul şi privind în urmă. Luminile începură să licărească în tot oraşul. Fără grabă, Toranaga se întoarse din nou spre galeră şi urcă la bord.

Vântul aduse dinspre nord strigăte îndepărtate. Buntaro! El trebuie să fie, cu restul coloanei. Blacktorne scrută întunericul adânc al nopţii, dar nu văzu nimic. Spre sud, spaţiul gol dintre atacatorii în gri şi samuraii în maro, aşezaţi în poziţie de apărare, se micşora repede. Cântări din ochi cele două grupuri. Aproape egale, acum. Dar pentru câtă vreme?

— Keirei!

Toţi de la bord îngenunchiară şi se plecară adânc când Toranaga urcă pe punte. Toranaga făcu un semn lui Yabu, care venea în urma lui. Imediat Yabu luă comanda, dând ordinele de plecare. Cincizeci de samurai din falangă se căţărară în fugă pe pasarelă, ca să ia poziţii de apărare, cu faţa spre ţărm şi săgeţile în arcuri.

Blackthorne simţi pe cineva trăgându l de mânecă.

— Anjin san!

— Hai!

Se uită nedumerit spre căpitan. Omul slobozi un val de cuvinte, arătând spre timonă. Blackthorne îşi dădu seama că omul credea că el fusese pus să conducă corabia şi cerea îngăduinţa să ridice ancora.

— Hai, căpitan san, răspunse. Sus ancora! Isogi! Da, foarte repede, îşi spuse, mirându se cum de şi amintise cuvântul atât de uşor.

Galera se desprinse lin de debarcader, ajutată de vânt şi de priceperea vâslaşilor. Atunci Blackthorne văzu departe, pe ţărm, samuraii în gri ajungând la dig şi începând o încăierare tumultuoasă. În acel moment, din spatele unui şir de bărci trase la mal, se iviră în fugă din întuneric trei bărbaţi şi o fată, încleştaţi în luptă cu nouă samurai în gri. Blackthorne îi recunoscu pe Buntaro şi pe slujnica Sono.

Buntaro conducea retragerea către debarcader, cu sabia i plină de sânge, şi o mulţime de săgeţi înfipte în spatele şi în pieptul armurii. Fata era înarmată cu o suliţă, dar se mpleticea, cu răsuflarea tăiată. Plin de curaj, unul dintre samuraii în maro se opri să acopere retragerea. Samuraii în gri trecură peste el. Buntaro alerga în sus pe trepte, cu fata şi cu ultimul samurai în maro lângă el, apoi se întoarse şi lovi în soldaţii în gri ca un taur turbat. Primii doi se prăbuşiră de pe digul înalt de zece picioare; unul îşi rupse şira spinării de pietrele de dedesubt, celălalt căzu urlând, cu braţul drept retezat. Samuraii în gri şovăiră o clipă dându i fetei răgaz să şi ridice suliţa, dar toţi de pe bord ştiau că e doar un simplu gest. Ultimul samurai în maro ţâşni pe lângă st ăpânul său şi se aruncă cu capul în piept asupra duşmanului. Samuraii în gri îl hăcuiră, apoi atacară în masă.

Arcaşii de pe navă traseră salvă după salvă, omorând sau schilodind pe toţi samuraii în gri, în afară de doi. O sabie ricoşă din coiful lui Buntaro în umărul armurii. Buntaro îşi izbi duşmanul în barbă cu braţul înzăoat, frângându i gâtul, şi se aruncă asupra ultimului.

Acesta muri şi el.

Fata era acum în genunchi, încercând să şi tragă sufletul. Bun­taro nu pierdu timp să vadă dacă toţi soldaţii în gri erau morţi. Le tăie pur şi simplu capetele cu câte o singură lovitură perfectă de sabie şi apoi, când debarcaderul fu complet curăţat de duşmani, se întoarse spre mare, flutură mâinile către Toranaga, istovit, dar fericit. Toranaga îi răspuse la fel de încântat.

Nava era la douăzeci de iarzi de debarcader, dcpărtându se din ce în ce.

— Căpitan san! strigăa Blackthorne dând din mâini insistent. Înapoi la debarcader, isogi!

Supus, căpitanul striga comenzile. Toate vâslele se opriră şi începură să bată apa înapoi. Imediat Yabu urca pe dunetă şi se răsti la căpitan. Ordinul era limpede. Galera nu trebuia sa se întoarcă.