James Clavell

— De acord. Da, aşa e. Dispreţuitor, Igurashi îi făcu semn lui Mura să plece, apoi adăugă încet: eşti răspunzător. Dar, îţi spun, fără supărare, că nu l ai văzut niciodată pe stăpânul nostru când ceva iese prost. Dacă am uitat ceva, sau dacă putorile astea n au făcut ceea ce era de datoria lor să facă, stăpânul nostru va preface întreaga ta feudă şi pe cele din nord şi din sud în grămezi de bălegar, până mâine, înainte de apusul soarelui.

Plecă apoi cu paşi mari, înapoi la oamenii săi.

În această dimineaţă sosiseră călare din Mishima, capitala din nord a lui Yabu, ultimele companii de samurai. Acum aceştia erau adunaţi alături de ceilalţi în formaţii militare compacte pe ţărm, în piaţă şi pe deal, cu steagurile fluturând în briza uşoară, cu suliţele ridicate sclipind în soare. Trei mii de samurai, elita armatei lui Yabu. Cinci sute de cavalerişti.

Lui Omi nu i era teamă. Făcuse tot ce se putea face şi controlase personal orice putea fi controlat. Dacă ceva ieşea prost, atunci asta era doar karma. Dar nimic n are să iasă prost, îşi spuse, emoţionat. Cinci sute de koku fuseseră destinaţi şi cheltuiţi pentru pregătiri, mai mult decât venitul său pe un an întreg, înainte ca Yabu să i mărească feuda. Fusese descumpănit de sumă, dar Midori, soţia lui, spusese că trebuiau să cheltuiască fără zgârcenie, că preţul era neînsemnat faţă de onoarea pe care seniorul Yabu le o făcea.

— Şi cu seniorul Toranaga aici cine ştie ce posibilităţi se mai ivesc? şoptise.

Are atâta dreptate, gândi Omi mândru.

Cercetă din nou ţărmul şi piaţa satului. Totul părea perfect. Midori şi mama sa aşteptau sub baldachinul ce fusese pregătit ca să l primească pe Yabu şi oaspetele său, Toranaga. Omi băgă de seamă că mamei lui nu i tăcea deloc gura şi şi dori ca Midori să poată fi cruţată de înţepăturile ei necontenite. Îndreptă o cută a chimonoului său deja impecabil, îşi aranjă săbiile şi privi spre mare.

— Ascultă Mura san, şopti Uo, pescarul, cu grijă. Era unul dintre cei cinci bătrâni ai satului şi îngenunchiase alături de Mura, în faţa celorlalţi. Ştii, sunt atât de speriat că dacă mi aş da drumul, m aş pişa ţărână.

— Atunci n o face, bătrâne prieten. Mura îşi ascunse un zâmbet.

Uo era un bărbat lat în umeri, tare ca piatra, cu mâini mari şi nasul spart şi o expresie chinuită pe faţă.

— N o s o fac, da' cred c o să slobozesc una. Uo era faimos pentru umorul său, pentru curajul său şi pentru belşugul de gaze din pântece. Anul trecut, la concursul de tras aghioase, cu satul vecin din nord, el fusese campionul campionilor şi adusese mare cinste satului Anjiro.

— Ei, poate ar fi bine să n o faci, chicoti Haru, un pescar scund şi plin de zbârcituri. Una dintre căpăţânile astea pline cu rahat ar putea să te pizmuiască.

Mura şuieră.

— Vi se porunceşte să nu rostiţi nume de ocară pe seama samurailor, atâta vreme cât măcar unul singur se află în preajma satului. Oh ko, gândi obosit, sper să nu fi uitat nimic. Aruncă o privire în sus spre munţi, la palisada de bambus ce înconjura fortăreaţa provizorie pe care o construiseră cu atâta iuţeală şi sudoare. Trei sute de oameni săpaseră, construiseră şi căraseră. Cu casa cea nouă mersese mai uşor. Se afla pe o măgură, chiar sub locuinţa lui Omi, şi putea s o vadă de aici: mai mică, dar cu acoperiş de ţiglă, o grădină încropită în pripă şi o casă mică de baie. Bănuiesc că Omi o să se mute acolo şi o să i dea casa lui seniorului Yabu, cugetă.

Privi înapoi, către promontoriul de unde trebuia să se ivească, dintr o clipă într alta, galera. Curând Yabu va păşi pe ţărm şi cu toţii se vor afla în mâinile zeilor, ale tuturor kami lor, ale lui Dumnezeu Tatăl, ale Fiului Său Binecuvântat şi ale Sfintei Fecioare, oh ko!

Sfântă Fecioară, apără ne! Ar însemna prea mult să Te rog să ţi pleci măreţul Tău ochi, în mod deosebit pe satul ăsta, Anjiro? Doar pentru următoarele câteva zile? Am avea nevoie de o, atenţie deosebită, care să ne ocrotească în faţa stăpânului şi seniorului nostru, o, da! O să aprind cincizeci de lumânări şi fii mei vor fi cu siguranţă crescuţi în Adevărata Credinţă, promise Mura.

Astăzi era foarte mulţumit că era creştin; putea să intervină pe lângă Dumnezeu cel Unic şi asta era o protecţie suplimentară pentru satul său. Devenise creştin în tinereţe, pentru că seniorul său se convertise şi poruncise imediat ca toţi supuşii să devină creştini. Şi când, cu douăzeci de ani în urmă, acesta fusese ucis luptând pentru Toranaga împotriva lui Taiko, Mura rămăsese creştin pentru ai cinsti amintirea. Un bun soldat are doar un singur stăpân, îşi spuse. Numai unul singur.

Ninjin, un bărbat cu faţa rotundă şi cu dinţi foarte laţi, era deosebit de neliniştit de prezenţa atâtor samurai.

— Mura san, îmi pare rău, da' e primejdios ce ai făcut, groaznic, neh? Cutremurul ăl mic, de dimineaţă, a fost un semn al zeilor, o prevestire. Ai făcut o greşeală groaznică, Mura san.

— Ce a fost, a fost, Ninjin. Las o baltă.

— Cum aş putea, e n pivniţa mea şi....

— O parte este în pivniţa ta. Am şi eu destul, spuse Uo fără să mai zâmbească.

— Nu e nimic nicăieri, bătrânii mei prieteni, spuse Mura cu grijă. Nu există nimic.

La porunca sa, treizeci de koku de orez fuseseră furaţi în ultimile zile din raţia samurailor. Şi acum erau dosiţi prin sat împreună cu alte provizii şi echipament – şi arme.

— Fără arme, protestase Uo, orez da, da' arme, nu!

— Se apropie războiul.

— E mpotriva legii să ai arme, se văitase Ninjin.

Mura pufnise.

— Asta i o lege nouă, abia de doisprezece ani. Înainte de asta puteam s avem orice fel de arme vroiam, şi nu eram legaţi de sat, puteam să mergem oriunde vroiam, să fim orice vroiam, puteam să fim ţărani, soldaţi, pescari, negustori, chiar şi samurai, unii au putut, ştiţi că ăsta i adevărul.

— Da, numa' că acu i altfel, Mura san, altfel. Taiko a poruncit să fie altfel!

— Curând va fi aşa cum a fost întotdeauna. O să fim din nou soldaţi.

— Atuncea s aşteptăm, se rugase Ninjin. Te rog, acuma e împotriva legii. Dacă legea se schimbă, asta i karma. Taiko a făcut legea: fără arme. De nici un fel. Sub pedeapsa cu moartea, pe loc.

— Căscaţi ochii cu toţii! Taiko e mort! Ascultaţi ce vă zic, curând Omi san o să aibă nevoie de oameni pregătiţi şi cei mai mulţi dintre noi am fost la război, neh? Am fost pescari şi războinici, toate la timpul lor. Nu i adevărat?

— Da, Mura san, fusese de acord Uo, în ciuda teamei. Înainte de Taiko noi nu eram legaţi...

— O să ne prindă. Nu se poate să nu ne prindă, se plânsese Ninjin. N au nici o milă. O să ne fiarbă aşa cum l au fiert pe barbar.

— Tacă ţi gura!

— Ascultaţi prieteni, le spusese Mura. N o să mai avem niciodată norocul ăsta. E trimis de Dumnezeu. Sau de zei. Trebuie să luăm fiecare cuţit, săgeată, suliţă, sabie, muschetă, scut, arc, pe care putem să punem mâna. Samuraii or să creadă că alţi samurai le au furat. N au venit puturoşii ăştia de prin întreg Izu? Şi care samurai are cu adevărat încredere în celălalt? Trebuie să ne luăm înapoi dreptul nostru de a merge la război, neh? Tatăl meu a fost omorât în luptă. Aşa a fost şi tatăl lui şi tatăl tatălui lui. Ninjin, în câte bătălii ai fost? Zeci, neh? Uo, dar tu? Douăzeci? Treizeci?

— Mai multe. Nu i am slujit lui Taiko, blestemată fi ei amintirea? A, înainte de a fi Taiko, era bărbat, ăsta i adevărul. După aia ceva s a schimbat în el, neh? Ninjin, nu uita că Mura san e starostele. Şi n ar trebui să uităm că tatăl lui a fost şi el staroste. Şi dacă starostele zice arme, atunci să fie arme.

Acum, îngenunchiat în soare, Mura era încredinţat că făcuse bine, că acest nou război va ţine veşnic şi lumea lor va fi din nou ceea ce fusese dintotdeauna. Satul va fi aici şi bărcile şi unii dintre săteni, pentru că toţi bărbaţii, daimyo, samurai şi chiar eta, toţi bărbaţii trebuiau să mănânce şi peştele aştepta în mare, aşa că soldaţii ţărani se vor întoarce din când în când din bătălie ca ntotdeauna, şi îşi vor scoate bărcile în larg.

— Ia uitaţi, spuse Uo şi întinse fără să vrea degetul.

Se făcu brusc linişte. Galera ocolea promontoriul.

***
Fujiko îngenunchiase umilă în faţa lui Toranaga, în cabina prin­cipală a galerei, pe care acesta o folosise în timpul călătoriei. Erau singuri.

— Vă implor, Alteţă, se rugă. Luaţi pedeapsa asta de pe capul meu.

— Nu este o pedeapsă, e o poruncă.

— Am să mă supun, bineînţeles, dar nu pot să...

— Nu poţi? izbucni Toranaga. Cum îndrăzneşti să te împotriveşti! Îţi spun că ai să fii concubina pilotului şi ai obrăznicia să te împotriveşti?

— Îmi cer iertare, Alteţă, din toată inima, spuse Fujiko repede. Nu vreau să mă împotrivesc. Vroiam să spun că nu pot să fac asta în felul în care doriţi. Vă implor să înţelegeţi. Iertaţi mă, Alteţă, dar nu e cu putinţă să fii fericită sau să te prefaci că eşti fericită. Îşi plecă fruntea până atinse rogojina. Cu umilinţă stărui să mi îngăduiţi să mi fac seppuku.

— Am spus mai nainte că nu sunt de acord cu moartea fără rost. Am o treabă pentru tine.

— Vă rog, Alteţă, vreau să mor. Cu adâncă umilinţă vă rog: Vreau să mă alătur soţului şi fiului meu.

Vocea lui Toranaga o şfichiui, acoperind sunetele vântului.

— Ţi am mai refuzat o dată această onoare. Nu o meriţi încă. Şi datorezi bunicului tău, seniorului Hiro matsu, cel mai vechi prieten al meu, că ţi am ascultat trăncănelile neobrăzate până acum. De ajuns cu prostiile, femeie! Încetează să te porţi ca un ţăran necioplit.

— Cu umilinţă vă implor să mi permiteţi să mi tai părul şi să devin călugăriţă. Buddha va...

— Nu, ţi am dat o poruncă. Supune te.

— Să mă supun! spuse ea, fără să şi ridice chipul împietrit. Apoi mai mult ca pentru sine: Credeam că mi s a poruncit să plec la Yedo.

— Ţi s a poruncit să vii pe acest vas. Îţi uiţi rangul, îţi uiţi strămoşii, îţi uiţi datoria? Ţi ai uitat datoria! Mă dezguşti. Du te şi pregăteste te.

— Vreau să mor. Vă rog lăsaţi mă să mă alătur lor, Alteţă.

— Soţul tău s a născut samurai din greşeală. A fost un neputincios, aşa că şi mlădiţa lui ar fi fost la fel de neputincioasă. Nebunul ăla aproape că m a ruinat. Să te alături lor, ce prostie! Ţi se interzice să ţi faci seppukul! Acum ieşi afară.

Dar ea nu se mişcă.

— Poate c ar fi mai bine să te trimit la eta. Într una din casele lor. Poate că asta ţi va aminti de buna cuviinţă şi de datorie.

Femeia se scutură, străbătută de un fior, dar şuieră provocatoare:

— Cel puţin ar fi japonezi!

— Eu sunt stăpânul tău de drept. Ai – să – faci – ce – poruncesc – eu!

Fujiko şovăi. Apoi ridică din umeri.

— Da, stăpâne. Îmi cer iertare pentru proastele maniere.

Îşi aşeză palmele pe rogojină şi îşi aplecă capul jos, cu vocea plină de căinţă, dar în inima ei nu era convinsă şi el ştia că ea ştia ce avea de gând să facă.

— Alteţă, îmi cer iertare din suflet pentru că v am tulburat, pentru că v am distrus wa ul, armonia, şi pentru lipsa de bună cuviinţă. Aţi avut dreptate. Eu sunt cea care am greşit. Se ridică şi se îndreptă tăcută spre uşa cabinei.

— Dacă ţi promit că vei avea ceea ce doreşti, spuse Toranaga, vei face, în schimb, tot ceea ce vreau, din tot sufletul?

Ea răsuci încet capul.

— Pentru câtă vreme, Alteţă? Vă implor să mi îngăduiţi să întreb, pentru câtă vreme trebuie să fiu concubina barbarului?

— Un an.

Fujiko se întoarse şi atinse clanţa uşii.

Toranaga spuse:

— O jumătate de an.

Mâna ei se opri. Tremurând, îşi sprijini fruntea de canaturi.

— Da. Mulţumesc, Alteţă. Mulţumesc.

Toranaga se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. Ea o deschise, se plecă înaintea lui şi o închise după el. Apoi lacrimile i izbucniră tăcute.

Ea era samurai.

***
Toranaga ieşi pe punte simţindu se foarte mulţumit de sine însuşi. Obţinuse ceea ce vroise, fără prea multe probleme. Dacă ar fi insistat prea mult, fata nu i s ar fi supus, ba şi ar fi luat viaţa fără îngăduinţa lui. Dar acum va încerca din răsputeri să l mulţumească şi era foarte important ca ea să devină de bună voie concubina pilotului, măcar de ochii lumii. Şi şase luni erau mai mult decât deajuns. Cu femeile te descurci mai uşor decât cu bărbaţii, gândi mulţumit. Cu mult mai uşor, în anumite privinţe.

Apoi văzu samuraii lui Yabu strânşi în jurul golfului şi buna dispoziţie îi dispăru.

— Bine ai venit în Izu, senior Toranaga, spuse Yabu. Am poruncit să se strângă câţiva oameni ca să vă fie escortă.

— Bine.

Galera mai avea încă două sute de iarzi până la chei, apropiindu se lin, şi îl puteau vedea pe Omi, Igurashi, rogojinile şi baldachinul.

— Totul s a făcut aşa cum am vorbit la Osaka, spuse Yabu. Dar de ce să nu stai la mine câteva zile? Aş fi onorat şi ar putea fi folositor. Ai putea confirma alegerea celor două sute cincizeci de oameni pentru regimentul de muschete şi ai putea cunoaşte pe comandantul lor.

— Nimic nu mi ar face mai mare plăcere, dar trebuie să ajung la Yedo cât de repede cu putinţă, Yabu san.

— Două sau trei zile? Te rog. Câteva zile libere, lipsite de griji, ţi ar prinde bine, neh? Sănătatea domniei tale este importantă pentru mine – pentru toţi aliaţii noştri. Puţină odihnă, hrană bună şi vânătoare.

Toranaga căuta disperat o soluţie. Ca să rămână aici cu numai cincizeci de străji era cu neputinţă. Ar fi fost întru totul în putera lui Yabu şi asta ar fi fost mai rău decât la Osaka. Cel puţin cu Ishido ştiai la ce să te aştepţi şi respecta anumite reguli. Dar Yabu, Yabu este tot atât de înşelător ca şi un rechin. Iar rechinii nu trebuie ispitiţi, îşi spuse. Niciodată în teritoriul lor. Niciodată cu propria ta viaţă. Ştia că, de îndată ce Yabu va fi convins că va putea obţine mai mult de la Ishido, înţelegerea pe care o încheiase cu el la Osaka avea să capete tot atâta greutate ca şi urina lor când atinsese pământul. Şi dacă Yabu i ar prezenta lui Ishido capul lui Toranaga pe un taler de lemn, ar obţine pe dată mult mai mult decât era pregătit Toranaga să i ofere.

Să l ucid sau să merg pe ţărm? Avea de ales.

— Eşti prea bun, spuse, dar trebuie să mă duc la Yedo.

Niciodată n am crezut că Yabu va avea timp să adune atât de mulţi oameni aici. A descifrat, oare, codul nostru?

— Te rog îngăduie mi să insist, Toranaga sama. Se vânează bine prin preajmă. Am adus şoimi cu oamenii mei. Puţină vânătoare după sihăstria de la Osaka ar face bine, neh?

— Da, ar fi minunat să vânăm astăzi. Îmi pare rău că mi am pierdut şoimii acolo.

— Dar nu sunt pierduţi. De bunăseamă că Hiro matsu îi va aduce cu el la Yedo.

— I am poruncit să le dea drumul de îndată ce ne vom afla în siguranţă, departe. Dacă ar fi ajuns la Yedo şi ar fi pierdut din agerime şi ar fi fost de nestăpânit. E una din puţinele mele reguli, să folosesc doar şoimii pe care i am pregătit eu şi să nu le îngădui nici un alt stăpân. Aşa ei repetă doar greşelile mele.

— E o regulă bună. Mi ar place să le ascult şi pe celelalte. Poate la cină, deseară.

Îmi trebuie rechinul ăsta, îşi zise amar, Toranaga. E prea devreme să l ucid acum.

Două parâme zburară spre ţărm şi fură prinse şi legate bine. Se întinseră şi zbârnâiră, iar galera se răsuci scurt. Fură ridicate vâslele. Pasarela se propti de ţărm şi Yabu apăru în capătul ei.

Într un glas, mulţimea samurailor slobozi strigătul de luptă: Kasigi! Kasigi! şi urletul lor ridică spre cer, cu ţipete prelungi, pescăruşii. Apoi, ca un singur om, samuraii se înclinară.

Yabu le răspunse cu o plecăciune, apoi se întoarse spre Toranaga şi îl invită cu o mişcare largă.

— Să coborâm la ţărm.

Plimbându şi privirea peste samuraii strânşi, peste sătenii trântiţi în praf, Toranaga se întrebă: acesta să fie locul unde voi muri de sabie, aşa cum mi a prezis astrologul? Cu siguranţă prima parte a prezicerii s a împlinit, numele meu este scris acum pe zidurile Osakăi.

Îndepărtă gândul. De la capătul pasarelei strigă tare către cei cincizeci de samurai ai săi, care acum erau îmbrăcaţi în uniforme cafenii ca şi chimonoul lui.

— Rămâneţi cu toţii aici. Căpitane, te vei pregăti pentru a pleca îndată! Mariko san, ai să stai în Anjiro trei zile. Ia l pe pilot şi pe Fujiko san îndată şi aşteaptă mă în piaţă. Apoi se întoarse cu faţa spre ţărm şi spre uluirea lui Yabu, spuse şi mai tare: Acum, Yabu san, am să ţi trec în revistă regimentele. Trecu într o clipă pe lângă el şi păşi de a lungul schelei cu siguranţa arogantă a unui general – ceea ce de fapt era.

Nici un general nu câştigase vreodată mai multe bătălii. Şi nici unul nu fusese mai iscusit, cu excepţia lui Taiko, iar el era mort. Nici un general nu purtase mai multe războaie, nu fusese mai răbdător sau nu pierduse mai puţini oameni. Şi nu fusese niciodată înfrânt.

Un freamăt de uimire străbătu întregul ţărm când fu recunoscut. Trecerea în revistă era cu totul neaşteptată. Numele său trecu din gură în gură şi tăria şoaptelor şi veneraţia pe care o isca îl umplu de mândrie. Îl simţi pe Yabu urmându l, dar nu privi înapoi.

— Ah, Igurashi san, spuse cu un entuziasm pe care nu îl simţea. Mă bucur că te văd. Vino cu mine. Îţi vom inspecta oamenii împreună.

— Da, Alteţă.

— Iar tu trebuie să fii Kasigi Omi san. Tatăl tău este un vechi tovarăş de arme al meu. Urmează mă şi tu.

— Da, stăpâne, răspunse Omi, umflându se în pene pe măsura cinstei ce i se acordase. Mulţumesc.

Toranaga porni cu pas vioi. Îi luase cu el ca să i împiedice să vorbească în taină cu Yabu, ştiind că viaţa lui depindea de păstrarea iniţiativei.

— N ai luptat cu noi la Odawara, Igurashi san? întrebă, ştiind, deja, că acolo îşi pierduse samuraiul ochiul.

— Da, Alteţă, am avut această cinste. Eram împreună cu seniorul Yabu şi am slujit în aripa dreaptă a lui Taiko.

— Atunci aţi avut locul de onoare, acolo a fost lupta cea mai crâncenă. Trebuie să vă aduc multe mulţumiri, ţie şi stăpânului tău.

— Am zdrobit duşmanul, Alteţă. Ne am facut numai datoria.

Deşi Igurashi îl ura pe Toranaga, era mândru că acesta îşi amintea întâmplarea şi că i se mulţumea.

Ajunseseră în faţa primului regiment. Vocea lui Toranaga se ridică răsunătoare.

— Da, tu şi oamenii din Izu m aţi ajutat foarte mult. Poate, dacă nu eraţi voi, nu aş fi câştigat Kwanto! Nu, Yabu sama? adăugă, oprindu se pe neaşteptate, acordându i lui Yabu, în public, un titlu şi sporindu i astfel cinstea.

Yabu fu din nou descumpănit de atâta măgulire. Simţea că nu era mai mult de cât i se cuvenea, dar nu se aşteptase la aşa ceva de la Toranaga şi nici n avusese de gând să accepte o trecere în revistă din partea lui.

— Poate, dar eu mă îndoiesc. Taiko a ordonat ca întregul clan Beppu să fie şters de pe faţa pământului. Aşa a şi fost.

Se întâmplase cu zece ani în urmă, când doar numerosul şi străvechiul clan Beppu, condus de Beppu Genzaemon, se mai împotrivea forţelor unite ale lui Toranaga şi generalului Nakamura, viitorul Taiko, fiind ultimul obstacol important în calea deplinei dominaţii a lui Nakamura asupra imperiului. Beppu stăpânea Cele Opt Provincii – Kwanto – de secole. O sută cincizeci de mii de oameni înconjuraseră oraşul fortificat Odawara, care apăra trecătoarea ce, tăind munţii, ducea la neînchipuit de bogatele câmpii de orez de dincolo. Asediul ţinuse unsprezece luni. Noua concubină a lui Nakamura, aristocrata doamnă Ochiba, strălucitoare la abia optsprezece ani, venise la reşedinţa stăpânului său în afara zidurilor, cu copilul în braţe, Nakamura fiind nebun după primul său născut. Şi cu doamna Ochiba venise sora ei mai tânăra, Genjiko, pe care Nakamura promise să i o dea de soţie lui Toranaga.

— Alteţă, spusese Toranaga, aş fi cu siguranţă onorat să ne legăm casele şi mai strâns, dar în loc ca eu să mă căsătoresc cu doamna Genjiko, aşa cum aţi propus, mai bine să se mărite cu fiul meu, moştenitorul meu, Sudara.

Îi trebuiseră lui Toranaga multe zile ca să l convingă pe Nakamura, dar în cele din urmă acesta acceptase. Apoi, când hotărârea fusese anunţată doamnei Ochiba, ea răspunsese pe dată:

— Cu umilinţă, Alteţă, mă opun căsătoriei.

Nakamura râsese.

— Şi eu mă opun! Sudara nu are decât zece ani, şi Genjiko are treisprezece. Chiar şi aşa, de acum sunt logodiţi. Şi când va împlini cincisprezece ani, se vor căsători.

— Dar, Alteţă, seniorul Toranaga este deja cumnatul tău, neh? Cu siguranţă că asta este destul pentru o înrudire. Trebuie să te apropii mai mult de familiile Fujimoto şi Takashima – ba chiar de curtea imperială.

— Toţi cei de la curte sunt nişte capete seci şi nişte oameni de paie, spuse Nakamura cu vocea sa aspră de ţăran. Ascultă O chan: Toranaga are şaptezeci de mii de samurai. Când o să zdrobim clanul Beppu, el o să stăpânească Kwanto şi încă mai mulţi oameni. Fiul meu o să aibă nevoie de comandanţi ca Yoshi Toranaga, aşa cum şi eu am nevoie de ei. Da, şi într o zi fiul meu va avea nevoie de Yoshi Sudara. E mai bine ca Sudara să fie unchiul fiului meu. Sora ta este logodită cu Sudara, iar Sudara va locui cu noi câţiva ani, neh?

— Desigur, Alteţă, încuviinţase imediat Toranaga, dându şi fiul şi moştenitorul ostatec.

— Bine, dar ascultă. Mai întâi tu şi Sudara veţi jura credinţă veşnică fiului meu.

Şi aşa se şi întâmplase. Apoi, în timpul celei de a zecea luni de asediu, primul copil al lui Nakamura murise din cauza febrei sau a unei infecţii, sau a unor kami răi.

— Fie ca toţi zeii să i blesteme pe Odawara şi Toranaga! urlase Ochiba. E vina lui Toranaga că suntem aici, el vrea Kwanto. Este vina lui că fiul nostru este mort. El este adevăratul tău duşman. El vrea ca tu şi cu mine să murim. Porunceşte i să moară sau să conducă lupta. Lasă l să fie în frunte. Lasă l să plătească cu viaţa, viaţa fiului nostru. Cer răzbunare...

Aşa că Toranaga condusese atacul. Luase castelul Odawara minând zidurile şi desfăşurând un atac frontal. Apoi Nakamura, copleşit de durere, transformase oraşul în praf şi pulbere. Odată cu prăbuşirea lui şi cu uciderea celor din clanul Beppu, împărăţia era supusă şi Nakamura deveni mai întâi kampaku şi apoi taiko. Dar la Odawara muriseră mulţi oameni.

Prea mulţi, gândea Toranaga, acolo, la Anjiro, pe ţărm. Îl privi pe Yabu.

— E păcat că Taiko e mort, neh?

— Da.

— Cumnatul meu a fost un mare conducător şi un mare dascăl totodată. Ca şi el, nici eu nu uit vreodată un prieten sau un duşman.

— Curând seniorul Yaemon va fi major. Spiritul lui este cel al lui Taiko. Alteţă...

Dar înainte ca Yabu să poată opri inspecţia, Toranaga trecuse deja mai departe. Iar el nu putea face altceva decât să l urmeze.

Toranaga merse deosebit de vioi de a lungul rândurilor, oprin­du se ici şi colo în faţa câte unui om, recunoscând pe câte unii. Ochii îi alergau în toate părţile în timp ce şi scotocea memoria după chipuri şi nume. Avea această foarte rară calitate a generalilor deosebiţi, care atunci când trec în revistă o armată o fac astfel încât fiecare om simte, cel puţin pentru acel moment, că generalul îl caută pe el anume. Poate chiar ca să vorbească numai cu el dintre toţi camarazii săi. Toranaga făcea exact acel lucru pentru care se născuse şi pe care îl făcuse de mii de ori. Stăpânea oamenii cu voinţa sa.

Când trecură şi de ultimul samurai, Yabu, Igurashi şi Omi erau istoviţi. Dar Toranaga nu era şi, din nou, înainte ca Yabu să l poată opri, porni iute spre o movilă şi se urcă pe ea.

— Samurai din Izu, vasali ai prietenului şi aliatului meu, Kasigi Yabu sama! strigă tare, cu vocea sa sonoră. Sunt onorat să mă aflu aici, să văd parte din puterea provinciei Izu, parte din forţele marelui meu aliat. Ascultaţi samurai, nori negri se strâng deasupra împărăţiei ameninţând pacea lui Taiko. Trebuie să protejăm darurile lăsate nouă de Taiko, împotriva trădării celor suspuşi. Fiecare samurai să fie pregătit. Fiecare armă să fie ascuţită. Împreună vom apăra moştenirea sa. Şi vom învinge. Fie ca zeii Japoniei, mari şi mici, să ne aibă în pază. Fie ca ei să spulbere fără milă pe toţi cei care se împotrivesc porun­cilor lui Taiko. Apoi îşi ridică ambele braţe şi rosti strigătul lor de luptă, Kasigi şi, lucru nemaiântâlnit, se înclină în faţa legiunilor şi rămase plecat.