James Clavell

Blackthorne stătea pe punte, la pupă, rezemându se de bocapor­tul unui tun, cu capul pe genunchi. Mariko se aşeză ţeapănă, cu faţa către Rodrigues, după obiceiul japonez, iar lângă ea, cu chipul întunecat, samuraiul Kana. Marinarii înarmaţi umpleau punţile şi gabia, şi alţi doi se aflau la timonă. Nava era îndreptată în vânt, aerul nopţii era curat, norii se adunau iar ploaia nu părea prea departe. La o sută de iarzi la travers, legănată de mareea joasă, în bătaia tunurilor, plutea galera cu toate ramele ridicate, în afară de două de fiecare parte, care o ţineau în loc. Bărcile cu arcaşii duşmani erau mai aproape, dar nu încercau încă să i împresoare. Mariko îi urmărea cu privirea pe Rodrigues şi pe secund. Nu putea auzi ce se spunea şi chiar dac ar fi auzit, educaţia ei ar fi făcut o să prefere să şi astupe urechile. În casele de hârtie nu era cu putinţă să rămâi ferit de ochii şi urechile celorlalţi, dacă n ar fi fost politeţea şi respectul cuvenit; fără o mică bucată de lume numai pentru tine, viaţa civilizată nu poate exista, aşa că toţi japonezii erau educaţi să audă şi să nu bage de seama ce aud. Pentru binele tuturor.

Când urcase pe punte cu Blackthorne, Rodrigues ascultase lămuririle nostromului şi explicaţia ei încurcată, că ar fi fost vina ei fiindcă înţelesese greşit cele spuse de nostrom şi că asta l făcuse pe Kana să şi scoată sabia din teacă spre ai apăra ei onoarea. Nostromul ascultase rânjind, cu pistoalele încă îndreptate spre spatele samuraiului.

— Am întrebat doar dacă i puicuţa englezului, pe Dumnezeul meu, fi'ncă l a spălat şi i a potrivit legătura pentru prohab peste boaşe, fără nici o sfială.

— Lasă pistoalele jos, nostromule.

— E primejdios, ascultă la mine. Agaţă l de o vergă!

— O să fiu cu ochii pe el. Du te jos!

— Maimuţa asta m ar fi ucis, de nu eram mai iute ca el. Atârnă l de capătul vergii. În Nagasaki aşa am fi făcut.

— Nu suntem în Nagasaki – du te jos! Acum!

După ce nostromul plecase, Rodrigues întrebase:

— Ce v a zis, senhora? Ce a spus exact?

— El... nimic, senhor. Vă rog.

— Îmi cer iertare în faţa dumneavoastră şi a samuraiului pentru obrăznicia acelui bărbat. Vă rog, transmiteţi samuraiului scuzele mele şi rugaţi l să l ierte. Şi eu vă rog pe amândoi, prea plecat, să uitaţi neobrăzarea nostromului. N o să fie de nici un folos seniorului vostru sau seniorului meu să avem necazuri la bord. Vă promit c am să mă ocup eu de el, în felul meu, la vremea potrivită.

Ea i vorbise apoi lui Kana şi, în cele din urmă, el încuviinţase.

— Kana san spune, foarte bine, dar, dacă o să l vadă vreodată pe nostromul Pesaro pe ţărm, o să i zboare capul.

— Asta i drept, pe Dumnezeul meu. Da. Domo arigato, Kana san, spusese Rodrigues cu un zâmbet, şi domo arigato goziemashita, Mariko san.

— Vorbiţi japoneza?

— O, nu, doar câteva cuvinte. Am o soţie în Nagasaki.

— O! Sunteţi de mult timp în Japonia?

— Asta i cea de a doua călătorie de la Lisabona, aici. Cu totul am petrecut şapte ani în apele astea, aici, sau navigând încolo şi ncoace între Macao şi Goa. Rodrigues adăugase: Nu i daţi atenţie, el e un eta. Dar Buddha a spus că până şi un eta are dreptul să trăiască, neh? Soţia mea vorbeşte puţin portugheza, dar nici pe departe atât de bine ca dumneavoastră. Sunteţi creştină, bineînţeles?

— Da.

— Soţia mea e convertită. Tatăl ei e samurai, dar unul mărunt. Stăpânul lui este seniorul Kiyama.

— E norocoasă să aibă un asernenea soţ, spusese Mariko politicoasă, dar în sinea ei se întrebă, cutremurată, cum de putea cineva să se mărite şi să trăiască cu un barbar. În ciuda bunei cuviinţe fireşti, întrebase: Doamna, soţia dumitale, mănâncă şi ea carne – ca aceea din cabină?

— Nu, răspunsese Rodrigues râzând cu dinţi albi, frumoşi şi puter­nici. În casa mea din Nagasaki nici eu nu mănânc. Doar pe mare şi în Europa. La noi aşa se obişnuieşte. Acum o mie de ani, înainte de a veni Buddha, a fost şi obiceiul vostru, neh? Înainte de a trăi Buddha, ca să arate Tao, Calea, toţi oamenii mâncau carne. Chiar şi aici, senhora. Chiar şi aici. Acum desigur, trăim mai bine, cel puţin unii dintre noi, neh?

Mariko cugetase un timp la asta. Apoi zisese:

— Toţi portughezii ne numesc maimuţe şi jappo, pe la spate?

Rodrigues se trăsese de cercelul pe care l purta în ureche.

— Voi nu ne numiţi barbari? Chiar şi în faţă? Noi suntem civilizaţi, cel puţin aşa gândim, senhora. În India, ţara lui Buddha, li se spune japonezilor "Diavolii de la răsărit" şi nu i se îngăduie niciunuia să coboare la ţărm, dacă e înarmat. Voi îi numiţi pe indieni "negri" şi animale. Cum le spun chinezii, japonezilor? Cum îi numiţi voi pe chinezi? Dar pe coreeni? Mâncătorii de Usturoi, neh?

— Nu cred că seniorul Toranaga ar fi încântat. Sau seniorul Hiro matsu, nici tatăl soţiei dumitale.

— Iisus, Mântuitorul, a spus: "Vezi mai întâi bârna din ochiul tău înainte de a vedea paiul din ochiul altuia."

Ea cugeta din nou la toate astea acum, în timp ce l privea pe secund şoptind grăbit la urechea pilotului portughez. E adevărat: noi dispreţuim celelalte naţii. Dar noi locuim pe Pământul Zeilor, şi deci suntem anume aleşi de ei. Noi singuri, dintre toate popoarele, suntem apăraţi de un împărat de stirpe divină. Şi atunci, nu suntem noi fără seamăn şi mai presus de toţi ceilalţi? Dar dacă eşti japonez şi creştin? Nu ştiu. Oh, Sfântă Fecioară, dă mi din înţelepciunea Ta. Acest pilot Rodrigues e tot atât de ciudat ca şi pilotul englez. De ce sunt ei foarte deosebiţi? Să fie educaţia lor? E de necrezut ce fac ei, neh? Cum pot să navighezi în jurul pământului şi să străbată marea cu aceeaşi uşurinţă cu care noi umblăm pe uscat? Soţia lui Rodrigues o şti răspunsul? Mi ar face plăcere s o cunosc şi să vorbesc cu ea.

Secundul îşi coborî vocea şi mai mult.

— Ce a spus? exclamă Rodrigues scăpându i o înjurătură şi, fără să vrea, Mariko încercă să asculte. Dar nu putu să audă ce repetă secundul. Apoi îi văzu pe amândoi uitându se către Blackthorne şi le urmări privirea, tulburată de îngrijorarea lor.

— Ce altceva s a întâmplat, Santiago? întrebă Rodrigues precaut, conştient de prezenţa lui Mariko.

Secundul îi şopti la ureche cu mâinile făcute pâlnie.

— Cât or să mai stea jos?

— Închinau unul în cinstea celuilalt. Şi pentru înţelegere.

— Ticăloşii! Rodrigues îl trase pe secund de cămaşă. Nici o vorbă despre toate astea, jură. Pe viaţa ta!

— Nu e nevoie să spui asta, pilotule.

— Totdeauna ai de ce s o spui. Rodrigues privi spre Blackthorne. Trezeşte l!

Secundul se duse la el şi l zgâlţâi.

— Ce ai cu mine? Ce vrei?

— Loveşte l!

Santiago îl plesni.

— Iisuse, o să...

Blackthorne fu în picioare, aprins la faţă, dar se clătină şi căzu.

— Afurisitule, trezeşte te, englezule! Furios, Rodrigues îşi îndreptă degetul către cei doi timonieri. Aruncaţi l peste bord!

— Ce?

— Acum, pentru Dumnezeu!

Când cei doi bărbaţi îl ridicară grăbiţi, Mariko spuse:

— Senhor Rodrigues, nu trebuie... dar înainte ca ea sau Kana să poată interveni, cei doi îl şi aruncară pe Blackthorne peste bord.

Căzu de la douăzeci de picioare, pe burtă, ridicând un nor de stropi şi dispăru. Peste o clipă apăru la suprafaţă tuşind şi scuipând, răceala de gheaţă a apei limpezindu i mintea.

Rodrigues se lupta să se ridice de pe scaun.

— Daţi mi o mână de ajutor!

Unul dintre timonieri alergă să l ajute, în timp ce secundul îl prinse de subţiori.

— Iisuse Cristoase, aveţi grijă, feriţi mi piciorul, nerozilor!

Îl ajutară să vină la balustradă. Blackthorne încă tuşea şi bol­borosea, dar, în timp ce înota de a lungul corăbiei, înjura pe ce i care l aruncaseră peste bord.

— Două carturi tribord! comandă Rodrigues. Nava căzu uşor sub vânt şi se îndepărtă puţin de Blackthorne. Apoi strigă : Stai dracului departe de nava mea! şi imediat către secund: Ia barcazul, culege l pe englez şi du l la bordul galerei. Iute. Spune i..., îşi cobori vocea.

Mariko era bucuroasă că Blackthorne nu se înecase.

— Pilotule! Anjin san este sub protecţia seniorului Toranaga. Cer să fie ridicat îndată din apă!

— Numai o clipă, Mariko san. Rodrigues continua să i şoptească lui Santiago, care dădea din cap şi apoi o luă din loc grăbit. Îmi pare rău, Mariko san, gomen kudasai, dar era urgent. Englezul trebuia trezit. Ştiam că poate să înoate. Trebuie să fie ager la minte şi iute!

— De ce?

— Eu sunt prietenul lui. V a spus vreodată asta?

— Da. Dar Anglia şi Portugalia sunt în război. La fel şi Spania.

— Da. Dar piloţii trebuie să fie deasupra războiului.

— Atunci faţă de cine îţi faci dumneata datoria?

— Faţă de pavilion.

— Nu înseamnă că şi faţă de regele dumitale?

— Da şi nu, senhora. Îi datorez englezului o viaţă. Rodrigues urmărea barcazul. Ţine o drept aşa – acum treci în vânt! îi ordonă timonierului.

— Da, senhor.

Aşteptă, cercetând din nou vântul, bancurile de nisip şi ţărmul îndepărtat. Marinarul de la sondă strigă adâncimea.

— Îmi cer iertare, senhora, ce spuneaţi?

Rodrigues o privi o clipă, apoi se întoarse să verifice încă o dată poziţia navei faţă de vânt şi barcaz. Şi ea urmărea barcazul. Oamenii îl scoseseră pe Blackthorne din mare şi vâsleau din răsputeri către galeră, trăgând la rame aşezaţi, nu stând în picioare şi împingând. Ea nu le mai putea desluşi chipurile. Acum Anjin san era acoperit de bărbatul care stătea lângă el, bărbatul care vorbise în şoaptă cu Rodrigues.

— Ce i ai spus, senhor?

— Cui?

— Bărbatului pe care l ai trimis după Anjin san.

— Doar să i ureze englezului sănătate.

Răspunsul era searbăd şi pe ocolite.

Ea i tălmăci lui Kana cele spuse.

Când Rodrigues văzu barcazul lângă galeră răsuflă uşurat.

— Ave Maria...

Căpitanul General şi iezuiţii urcară pe punte. Toranaga şi gărzile lui îi urmau.

— Rodrigues! coboară barcazul! Sfinţii părinţi se duc la ţărm, spuse Ferriera.

— Şi apoi?

— Şi apoi ieşim în larg. Către Yedo.

— De ce acolo? Era vorba să mergem la Macao, răspunse Rodrigues, întruchipare a inocenţei.

— Mai întâi îl ducem pe Toranaga la Yedo.

— Ce facem?! Dar galera?

— Stă pe loc sau îşi croieşte drum luptându se.

Rodrigues părea şi mai surprins, şi privi spre galeră, apoi către Mariko. Citi învinuirea din ochii ei.

— Matsu, îi spuse pilotul încet.

— Ce? întrebă părintele Alvito. Răbdare? De ce răbdare, Rodrigues?

— Spuneam Ave Maria, părinte. Îi ziceam doamnei că asta te nvaţă să ai răbdare.

Ferriera se holba la galeră.

— Ce caută barcazul nostru acolo?

— L am trimis pe eretic înapoi ia bord.

— Ce ai făcut?

— L am trimis pe englez înapoi la bord. Care i problema, Căpitane General? Englezul m a insultat, aşa că l am aruncat pe nemernic peste bord. L aş fi lăsat să se înece, dar ştia să înoate, aşa că am trimis secundul să l adune şi să l aducă înapoi la nava lui, pentru că se pare că se bucură de favoare seniorului Toranaga. Ce nu i în ordine?

— Trimite să l aducă înapoi.

— Va trebui să trimit o echipă de marinari înarmaţi, Căpitane General. Asta vrei? Ne blestema şi conjura focul iadului asupra noastră. De data asta n o să mai vină de bună voie.

— Îl vreau înapoi la bord.

— Care i necazul? N ai spus că galera rămâne pe loc sau îşi croieşte drum prin luptă sau ce o vrea să facă? Şi atunci? Aşa că englezul e în rahat până în gât. Bun. Oricum, cine mai are nevoie de nemernicul ăsta? Cu siguranţă că sfinţii părinţi ar fi bucuroşi să nu l mai vadă în faţa ochilor. Nu, părinte?

Dell'Aqua nu răspunse. Nici Alvito. Asta dădea peste cap planul pe care l alcătuise Ferriera şi fusese acceptat de ei şi de Toranaga: preoţii să meargă la ţărm imediat, să i potolească pe Ishido, Kiyama şi Onoshi, prefăcându se că ei crezuseră povestea lui Toranaga despre piraţi şi nu ştiau că el "fugise" din castel. Între timp, fregata se va grăbi spre ieşirea din port, lăsând galera să atragă asupra i bărcile. Dacă fregata avea să fie atacată direct, aveau să răspundă cu tunurile şi ce o fi să fie,

— Dar bărcile n ar trebui să ne atace pe noi, judecase Ferriera. Ele trebuie să prindă galera. Va fi sarcina Sfinţiei voastre să l conv­ingeţi pe Ishido că noi n am avut de ales. La urma urmelor, Toranaga e preşedintele regenţilor. În sfirşit, ereticul rămâne la bord.

Nici unul dintre preoţi nu întrebase de ce. Nici Ferriera nu spusese nimic.

Părintele Inspector îşi puse blând mâna pe umărul Căpitanului General şi se ntoarse cu spatele către galeră.

— Poate că e tot atât de bine că ereticul e acolo, spuse, cugetând cât de ciudate sunt căile Domnului.

Nu, ar fi dorit Ferriera să strige. Aş fi vrut să l văd înecat. Un om căzut peste bord, când se crapă de ziuă, fără nici o urmă, fără martori, era atât de uşor. Toranaga nu şi ar fi dat seama niciodată; un accident tragic, în ceea ce îl privea. Şi era soarta pe care Blackthorne şi o merita. Iar Căpitanul General cunoştea şi el cât îi înspăimânta pe piloţi gândul de a şi găsi moartea în mare.

— Nan ja? întrebă Toranaga.

Părintele Alvito îi spuse că pilotul se afla pe galeră şi de ce. Toranaga se întoarse spre Mariko, care încuviinţă din cap şi adăugă ce spusese mai înainte Rodrigues.

Toranaga se îndreptă spre parapet şi scrută întunericul. Dinspre ţărmul nordic erau lăsate la apă alte bărci şi în curând aveau să fie şi celelalte acolo unde trebuie. El ştia că Blackthorne stânjenea pe mulţi şi asta ar fi fost o cale simplă, oferită de zei, de a scăpa de el, dacă dorea. Vreau asta? Desigur că preoţii creştini vor fi nespus de mulţumiţi dacă Anjin san dispare, gândi. La fel Onoshi şi Kiyama, care se tem de omul ăsta atât de mult încât unul dintre ei, sau amândoi, au pus la cale încercările de omor. De ce se tem atât?

Nu e decât karma că Anjin san e acum pe galeră şi nu aici, în siguranţă, neh? Aşa că Anjin san se va scufunda cu galera, împreună cu Yabu, cu ceilalţi şi cu muschetele, iar asta este tot karma. Mus­chetele îmi pot îngădui să le pierd, pe Yabu deasemeni. Dar pe Anjin san?

Da.

Pentru că mai am totuşi – în rezervă – încă opt dintre aceşti ciudaţi barbari. Poate că tot ceea ce ştiu cu toţii la un loc va egala sau va depăşi ceea ce ştie acesta singur. Cel mai important lucru este să fiu înapoi la Yedo cât mai repede cu putinţă, să pregătesc războiul, care nu poate fi ocolit. Kiyama şi Onoshi? Cine ştie dacă o să mă sprijine? Poate că da, poate că nu. Dar o bucată de pământ şi câteva promisiuni sunt o nimica toată, dacă creştinii sunt de partea mea în palruzeci de zile.

— E karma, Tsukku san. Neh?

— Da, Alteţă. Mulţumit, Alviţo îşi aruncă privirea spre Căpitanul General. Seniorul Toranaga dă de înţeles că nu se poate face nimic. E voia Domnului.

— Oare?

Dintr o dată pe galeră porni să bată toba. Ramele loveau apa cu putere.

— Pentru Dumnezeu, ce face? urlă Ferriera.

Şi, în timp ce urmărea galera îndepărţându se de ei, pavilionul lui Toranaga coborî fluturând din vârful catargului.

Rodrigues spuse:

— E ca şi cum ar zice fiecărei blestemate de bărci din port că seniorul Toranaga nu mai e la bordul ei.

— Ce are de gând să facă?

— Nu ştiu.

— Nu zău? întrebă Ferriera.

— Nu. Dar, dac aş fi în locul lui, aş ieşi în larg şi v aş lăsa în rahat, sau aş încerca s o fac. Englezul ne a arătat cu degetul. Acum ce facem?

— Ţi s a poruncit să pleci la Yedo.

Căpitanul General voia s adauge: Dacă loveşti galera, cu atât mai bine, dar n o spuse. Pentru că Mariko asculta.

Mulţumiţi, preoţii plecară cu barcazul la ţărm.

— Toate pânzele sus! strigă Rodrigues. Piciorul îl durea şi îi zvâcnea. Sud prin sud vest. Tot echipajul pe punte!

— Senhora, vă rog spuneţi i seniorului Toranaga c ar fi mult mai bine să meargă jos. Va fi mai în siguranţă, spuse Ferriera.

— Vă mulţumeşte, dar zice că va sta aici.

Ferriera ridică din umeri şi se îndreptă către capătul dunetei.

— Pregătiţi toate tunurile. Încărcaţi cu mitralii! La posturile de luptă!

CAPITOLUL 28

— Isogi! strigă Blackthorne îndemnându l pe mai marele vâslaşilor să îndesească loviturile de tobă. Privi înapoi la fregata care se năpus­tea asupra lor, cu toată velatura desfăşurată, apoi din nou înainte, către provă, socotind când ar fi trebuit să urmeze altă voltă. Se întreba dacă judecase bine, pentru că aici, lângă stânci, spaţiul de manevră era foarte strâmt, doar câţiva iarzi între dezastru şi reuşită. Ca să iasă în radă, fregata trebuia să navigheze în volte, din pricina vântului, în timp ce galera putea să manevreze nestânjenită. Însă fregata avea avantajul vitezei. În cursul ultimei volte, Rodrigues arătase limpede că galera ar face mai bine să nu i stea în cale când Santa Teresa făcea manevre.

Yabu începu din nou să bolborosească ceva, dar nu l băgă în seamă.

— Nu nţeleg – wakarimasen, Yabu san! Ascultă, Toranaga san mi a spus: Anjin san, ichi ban ima! Acum sunt maimarele, sunt căpitan san! Wakarimasu ka, Yabu san?

Îi arătă drumul căpitanului japonez, care dădea din mâini către fregata aflată acum doar la cincizeci de iarzi în pupă, gata să dea peste ei.

— Pentru Dumnezeu, menţine direcţia! spuse Blâckthorne.

Briza făcea şi mai reci hainele udate de apa marii, îngheţându i trupul, dar ajutându l să şi limpezească mintea. Cercetă cerul. Nici un nor pe lângă luna strălucitoare, iar vântul era potrivit. Dinspre partea asta nici un pericol, gândi. Doamne, ţine luna neacoperită până scăpăm.

— Hei, căpitane, strigă în engleză, ştiind că n avea nici o impor­tanţă dacă vorbea în engleză, portugheză, daneză sau latină, pentru că era singur printre japonezi. Trimite pe cineva după saké! Saké! Wakarimasu ka?

— Hai, Anjin san.

Fu trimis în grabă un marinar. În timp ce alerga, omul îşi aruncă privirea peste umăr, înfricoşat de mărimea şi viteza fregatei care se apropia. Blackthorne îşi menţinu direcţia, încercând să forţeze fregata să facă volta înainte de a fi câştigat de ajuns loc pentru asta. Dar aceasta nu se abătu din drum şi continua să se îndrepte direct către el. În ultima clipă el schimbă direcţia galerei, iar apoi, când bompresul fregatei ajunse aproape deasupra dunetei lor, auzi comanda lui Rodrigues:

— Volta la babord! Mola velastrai şi ţine o drept aşa! Apoi un strigăt către el în spaniolă: Pupa l ai pe dracu' în cur, englezule!

— Mă ta a fost prima pe acolo, Rodrigues!

Fregata ieşi apoi din vântul de pupă şi se îndreptă cu iuţeală către celălat ţărm, unde trebuia să facă din nou o voltă ca să ajungă în vânt şi apoi să şi mai schimbe direcţia încă o dată, înainte de a putea face o nouă voltă, ultima, ca să se îndrepte către ieşirea din port.

Pentru o clipă navele ajunseră atât de aproape că Blackthorne putea aproape s atingă fregata. Rodrigues, Toranaga, Mariko şi Căpitanul General se vedeau legănându se pe dunetă. Apoi fregata se depărtă, iar galera săltă în siajul ei.

— Isogi, isogi, pentru Dumnezeu!

Vâslaşii îşi înteţiră şi mai mult eforturile şi, prin semne, Black­thorne ordonă să treacă mai mulţi oameni la rame, până nu mai rămase nici o rezervă. Trebuia să ajungă la ieşirea portului înaintea fregatei, altfel erau pierduţi.

Galera înghiţea distanţa. Dar şi fregata. Ajunsă de cealaltă parte a portului, se răsuci ca o dansatoare şi el văzu că Rodrigues ridicase velele gabier şi zburătorii.

— E un ticălos şiret, ca orice portughez!

Saké ul sosi, dar tânăra femeie care o ajutase pe Mariko îl luă din mâinile marinarului şi i l oferi cu mişcări nesigure. Ea rămăsese curajoasă pe punte, deşi se vedea limpede că nu era în apele ei. Mâinile îi erau puternice, părul bine coafat, iar chimonoul bogat, îngrijit şi de bun gust. Galera tangă între două valuri. Fata se clătină şi scăpă ceaşca. Expresia feţei ei rămase neschimbată, dar el băgă de seamă că se îmbujorase de ruşine.

— Por nada, spuse el, în timp ce ea se aplecă după ceaşcă. N are importanţă. Namu ja?

— Usagi Fujiko, Anjin san.

— Fujiko san. Hai, dă o încoace. Dozo.

Întinse mâna, luă butelca şi bău direct din ea, cu înghiţituri mari, nerăbdător să simtă acea căldură a trupului său. Se concentră asupra noului drum, ocolind recifurile despre care i vorbise Santiago din porunca lui Radrigues. În timp ce şi bea vinul încălzit, cercetă din nou relevmentul la promontoriu, care le dădea o direcţie sigură, exactă, către ieşirea din port, întrebându se în treacăt, cum fusese încălzit vinul şi de ce ei îl beau întotdeauna cald şi în cantităţi mici.

Mintea îi era limpede acum şi se simţea destul de în putere, trebuia doar să fie atent. Ştia însă că n avea nici o rezervă pe care să se bizuie, nici el, nici galera.

— Saké, dozo, Fujiko san.

Îi dădu butelca şi uită de ea.

Făcând volte în vânt, fregata îşi croia drum cu mare uşurinţă şi trecu la o sută de iarzi înaintea lor, îndreptându se spre ţărm. Vântul purtă până la el obscenităţi, dar nu se obosi să răspundă, economisin­du şi energia.

— Isogi, pentru Dumnezeu! Rămânem în urmă!

Fierbinţeala întrecerii şi faptul de a se afla din nou singur la comandă – mai mult prin puterea voinţei sale decât pus de cineva – adăugat la privilegiul deosebit de a l avea pe Yabu în puterea sa, îl umpleau de o bucurie răutăcioasă.

— Dacă nava nu s ar scufunda odată cu mine, aş îndrepta o spre stânci doar ca să te văd înecat, Yabu, scârboşenie! Pentru bietul Pieterzoon!

Dar nu l a salvat Yabu pe Rodrigues când tu n ai putut? N a atacat el bandiţii când erai prins în ambuscadă? Şi n seara asta a fost curajos. Da, e o scârbă, dar o scârbă plină de curaj, ăsta i adevărul.

Butelca de saké îi fu oferită din nou.

— Domo, spuse el.

Cu toate pânzele umflate de vânt, fregata era puternic înclinată şi asta i făcea o nemăsurată plăcere.

— N aş fi izbutit mai bine, spuse cu glas tare vântului. Dar, dac ar fi a mea, aş ieşi printre bărci, în largul mării şi nu m aş mai întoarce niciodată. Aş naviga cu ea spre casă şi aş lăsa Japoniile japonezilor şi împuţiţilor de portughezi. Îi văzu pe Yabu şi pe căpitan privindu l atenţi. N aş face o, nu încă. Mai e şi o Corabie Neagră de capturat şi de jefuit. Şi răzbunarea, nu, Yabu san?

— Nan desu ka, Anjin san? Nan ja?

— Ichi ban! Număru' unu! răspunse fluturând mâna către fregată. Goli butelca. Fujiko i o luă.

— Saké, Anjin san?

— Domo, iyé!

Cele două nave erau acum foarte aproape de bărcile pescăreşti adunate laolaltă, galera îndreptându se drept către trecerea lăsată anume între ele, fregata, la ultima voltă, virând spre ieşirea din port. Vântul era mai rece aici, pentru că promontoriile ce ţineau adăpost rămăseseră în urmă, iar marea se deschidea larg la jumătate de milă în faţă. Rafalele umflau pânzele fregatei, sarturile pocneau asemeni împuşcăturilor de pistol şi valurile spumegau la provă şi pupă.

Vâslaşii erau lac de sudoare şi istoviţi. Un om căzu. Apoi altul. Cei cincizeci de samurai ronini se aflau în poziţie de luptă. În faţă, arcaşii din bărcile pescăreşti de pe ambele părţi ale îngustei treceri îşi încordau arcurile. Blackthorne zări în multe dintre bărci mici tăvi cu jăratec şi înţelese atunci că săgeţile aveau să fie aprinse, înainte de a fi trase.

Se pregătise pentru luptă cât putuse de bine. Yabu înţelesese că vor trebui să lupte, şi şi dăduse seama imediat şi de săgeţile aprinse. Blackthorne ridicase apărătoare din lemn împrejurul timonei. Des­chisese câteva dintre lăzile cu muschete şi i pusese pe cei care se pricepeau să le încarce cu pulbere şi gloanţe. Adusese pe dunetă câteva butoiaşe cu praf de puşcă şi le pusese câte un fitil.