James Clavell

Alvito îi spuse lui Toranaga:

— Alteţă, poate că aţi dori ca doamna Maria să ia loc?

Din nou Toranaga înţelese. Cugetă o clipă, apoi dădu pe jumătate din cap şi spuse fără să se întoarcă:

— Mariko san, ia una dintre străjile mele şi găseşte l pe Anjin san. Stai cu el până trimit după tine.

— Da, stăpâne.

Uşa se închise în urma ei.

Acum erau singuri. Ei patru.

Ferriera spuse:

— Care i propunerea? Ce are de dat?

— Ai răbdare, Căpitane General, îi răspunse dell'Aqua, bătând darabana cu degetele pe cruce şi rugându se pentru reuşită.

— Alteţă, începu Alvito către Toranaga, stăpânul meu spune că va încerca să facă tot ce aţi cerut. În patruzeci de zile. Vă va trimite vorbă în taină despre cum merg lucrurile. Cu îngăduinţa voastră, eu voi fi mesagerul.

— Şi dacă nu izbuteşte?

— Nu va fi din pricină că n a încercat, sau n a fost convingător, ori că s a răzgândit. Vă dă cuvântul său.

— În faţa zeului creştin?

— Da. În faţa lui Dumnezeu.

— Bine. O vreau în scris. Cu sigiliul său.

— Uneori înţelegerile depline, înţelegerile delicate, nu trebuie trecute în scris, Alteţă.

— Zici că, dacă nu mi dau încuviinţarea în scris, nici voi n o veţi face?

— Mi am amintit doar una din spusele domniei voastre, că onoarea unui samurai este, cu siguranţă, mai importantă decât o bucată de hârtie. Părintele Inspector îşi dă cuvântul său în faţa lui Dumnezeu, cuvântul de onoare, aşa cum ar face o un samurai. Cinstea domniei voastre este întru totul îndeajuns pentru Părintele Inspector. M am gândit doar că l ar întrista să nu aveţi atâta încredere în el. Doriţi să i cer o semnătură?

În cele din urmă Toranaga spuse:

— Foarte bine. Cuvântul lui în faţă zeului Iisus, neh? Cuvântul lui în faţa Dumezeului său?

— Vi l dau în numele său. A jurat pe Sfânta Cruce să încerce.

— Şi tu, Tsukku san?

— Aveţi la fel şi cuvântul meu, în faţa lui Dumnezeu, pe Sfânta Cruce, că voi face tot ce pot spre a l ajuta să i convingă pe seniorii Onoshi şi Kiyama să fie aliaţii domniei voastre.

— În schimb eu voi face ce am promis mai devreme. În cea de a patruzeci şi una zi puteţi să puneţi piatra de temelie a celui mai mare templu creştin din împărăţie.

— Alteţă, s ar putea ca terenul să fie delimitat imediat?

— De îndată ce ajung în Yedo. Acum. Cum rămâne cu piraţii? Piraţii din bărcile pescăreşti? Îi veţi îndepărta imediat?

— Dacă aţi avea tunuri, aţi face o singur, Alteţă?

— Bineînţeles, Tsukku san.

— Alteţă, îmi cer iertare că vă necăjesc atât, dar trebuie să facem un plan. Tunurile nu ne aparţin. Vă rog, acordaţi mi o clipă. Alvito se întoarse către dell'Aqua: Eminenţă, totul e aranjat în privinţa catedralei. Apoi adăugă către Ferriera, după planul stabilit din timp: O să fii bucuros că nu l ai scufundat, Căpitane General. Seniorul Toranaga întreabă dacă ai vrea să i transporţi zece mii de ducaţi de aur când pleci cu Corabia Neagră la Goa, spre a fi investiţi spre piaţa aurului, în India. Noi am fi încântaţi să mijlocim afacerea prin sursele noastre obişnuite de acolo, plasând aurul pentru dumneata. Seniorul Toranaga spune că jumătate din profit îţi aparţine. Amândoi, Alvito şi dell'Aqua, ajunseseră la concluzia că, până la întoarcerea Corabiei Negre, peste şase luni, Toranaga avea să fie ori din nou preşedintele regenţilor şi, prin urmare, mai mult decât încântat să îngăduie această foarte profitabilă tranzacţie, ori avea să fie mort. Dumneata ai putea avea, lesne, un profit de patru mii de ducaţi. Fără nici o primejdie.

— În schimbul cărei concesii? Asta e mai mult decât ajutorul anual pe care l aveţi de la regele Spaniei pentru tot Ordinul lui Isus din Asia. În schimbul a ce?

— Seniorul Toranaga spune că piraţii îl opresc să părăsească portul. El ştie mai bine decât dumneata dacă sunt piraţi.

Ferriera răspunse pe aceeaşi voce egală adresată doar lui Toranaga, după cum prea bine ştiau amândoi.

— Nu v aş sfătui să vă puneţi credinţa în acest om. Duşmanii lui au toţi aşii în mână. Toţi regii creştini sunt împotriva lui. Doi dintre cei mai importanţi dintre ei cu siguranţă, i am auzit cu propriile mele urechi. Ei zic că japonezul ăsta e adevăratul duşman. Eu îi cred pe ei, nu pe cretinul ăsta nenorocit.

— Sunt sigur că seniorul Toranaga ştie mai bine decât noi cine sunt piraţi şi cine nu, îi spuse netulburat dell'Aqua, cunoscând soluţia, după cum şi Alvito o ştia. Presupun că n ai nimic împotrivă ca seniorul Toranaga să se ocupe el însuşi de piraţi.

— Bineînţeles că nu.

— Aveţi o mulţime de tunuri de rezervă la bord, spuse Părintele Inspector. De ce nu i dai câteva în secret? De fapt, vinde i câteva. Tu vinzi arme mereu. El cumpără arme. Patru tunuri ar fi mai mult decât suficient. Ar fi uşor de transbordat cu barcazul, la fel praful de puşcă şi ghiulelele, date şi ele în cantitate destulă şi tot în secret. Atunci problema e rezolvată.

Ferriera oftă.

— Tunurile, dragă Eminenţă, sunt nefolositoare pe o galeră. Ea n are nici saborduri de tragere, nici parâme de ancoraj, nici afeturi pentru tunuri. Nu pot folosi tunurile, chiar dacă ar avea tunari, şi nu i au.

Amândoi preoţii erau descumpăniţi.

— Nefolositoare?

— Complet.

— Dar sigur, don Ferriera, ei pot să adapteze...

— Galera aceea nu poate folosi tunurile fără a fi modificată. Asta ar lua cel puţin o săptămână.

— Nan ja? zise Toranaga bănuitor simţind că ceva nu era în ordine, oricât încercaseră ei s o ascundă.

— "Ce este"? întreabă Toranaga, traduse Alvito.

Dell'Aqua simţea că totul le scapă printre degete.

— Căpitane General, te rog, ajută ne. Te rog. Ţi o spun deschis. Noi am câştigat favoruri enorme pentru credinţă. Trebuie să mă crezi, da, şi trebuie să ai încredere în noi. Trebuie să l ajuţi cumva pe seniorul Toranaga să iasă din port. Te rog, în numele Bisericii. Numai catedrala este o concesiune enormă. Te rog.

Ferriera nu lăsă să i se citească pe chip nimic din extazul victoriei. Ba adăugă chiar un plus de gravitate vocii.

— De vreme ce mi cereţi ajutorul în numele Bisericii, Eminenţă, bineînţeles voi face tot ce mi cereţi. O să l scot din capcana asta. Dar în schimb vreau căpitănia generală a Corabiei Negre pe anul viitor, fie că iese sau nu bine anul ăsta.

— Acesta i darul regelui Spaniei, numai al lui. Nu mi aparţine, ca să l pot acorda.

— Mai departe: primesc aurul lui, dar vreau garanţia Sfinţiilor voastre că nu voi avea nici un necaz din partea viceregelui din Goa, sau aici, în privinţa aurului, sau în legătură cu vreuna din Corăbiile Negre.

— Îndrăzneşti să mi ceri mie şi Bisericii zăloage?

— E mai degrabă o înţelegere de afaceri între mine, Sfinţia voastră şi maimuţa asta.

— Nu e maimuţă, Căpitane General. Ai face bine să ţi aminteşti asta.

— Mai departe: cincisprezece la sută din încărcătura de anul ăsta, în loc de zece.

— Cu neputinţă.

— Mai departe: ca totul să fie în ordine, Eminenţă, cuvântul Sfinţiei voastre, în faţa lui Dumnezeu – acum – că nici Sfinţia voastră, nici vreunul dintre preoţii aflaţi sub ascultarea voastră nu o să mă ameninţe vreodată cu excomunicarea, dacă nu comit un sacrilegiu în viitor, ceea ce n o să se întâmple. Şi mai departe, cuvântul Sfinţiei voastre, că, împreuna cu sfinţii părinţi mă veţi sprijini şi veţi ajuta Corabia Neagră din aceşti doi ani.

— Şi mai departe, Căpitane General? Cu siguranţă că asta nu e tot. Cu siguranţă mai e ceva, nu^:i aşa?

— Ultimul lucru: îl vreau pe eretic.

***
Din pragul cabinei, Mariko privea înlemnită la Blackthorne. Zăcea aproape în nesimţire pe duşumea, vărsându şi măruntaiele din el. Nostromul stătea rezemat de patul din cabină, rânjind pofticios la ea, dezvelindu şi rădăcinile galbene ale dinţilor.

— E otrăvit sau e beat? îl întrebă pe Totomi Kana, samuraiul de lângă ea, încercând, fără să izbutească, să şi astupe nările la duhoarea apăsătoare de mâncare şi vomă, la şi mai apăsătoarea duhoare a marinarului hidos, din faţa ei şi la atotstăpânitoarele miasme din cale, ce inundau întreaga corabie. Arată de parcă ar fi fost otrăvit, neh?

— Poate că a fost Mariko san. Priviţi la mizeria aia!

Samuraiul arătă plin de scârbă spre masă. Pe ea erau împrăştiate în neorânduială talgere de lemn, pline cu resturi dintr o halcă de vacă, jumătate de pui sfârtecat, bucăţi de pâine şi brânza, bere vărsată, unt, o farfurie cu sos gras, sleit şi o sticlă de rachiu golită pe jumătate.

Nici unul dintre ei nu mai văzuse până atunci carne pe masă.

— Ce cătaţi aci? îi întrebă nostromul. Fără maimuţe aci, wakarimasu? Nici o maimută san în cameru astu! Privi către samurai şi i făcu semn cu mâna să plece. Afară! şterge o! Privirea îi zbură din nou spre Mariko. Care c numele tău? Namu, ei?

— Ce spune, Mariko san? întrebă samuraiul.

Nostromul îşi aruncă privirea pentru o clipă spre samurai, apoi şi o întoarse iar spre Mariko.

— Ce spune barbarul, Mariko san?

Mariko îşi desprinse ochii uluiţi de pe masă şi se concentră asupra nostromului.

— Îmi pare rău, senhor, nu v am înţeles. Ce aţi spus?

— Ce? Nostromul rămase cu gura căscată. Era un bărbat gras, cu ochii prea apropiaţi, urechi mari şi părul strâns într o coadă anemică, dată cu căneală. Un crucifix îi atârna de şuncile gâtului şi pistoalele i erau la îndemână în cingătoare. Ei? Vorbeşti portugheza? O jappo care vorbeşte bine portugheza? Unde ai învăţat să vorbeşti civilizat?

— Părinţii creştini m au învăţat.

— Fir aş afurisit să fiu! Sfântă Fecioară, o floare san care vorbeşte civilizat!

Blackthorne vomă iar şi încercă anevoie să se ridice de jos.

— Puteţi... vă rog, puteţi să l puneţi pe pilot acolo?

Ea arăta spre pat.

— Da. Dac o să m ajute maimuţa asta.

— Cine? Îmi pare rău, ce aţi spus? Cine?

— El! Jappo. El.

Cuvintele o cutremurară şi i trebui toată voinţa să rămână calmă. Arătă spre samurai.

— Kana san, vrei, te rog, să l ajuţi pe barbarul acesta? Anjin san trebuie pus acolo.

— Cu plăcere, doamnă.

Împreună, cei doi bărbaţi îl ridicară pe Blackthorne care căzu ca un bolovan în cuşetă, cu capul prea greu, mişcând prosteşte din buze.

— Trebuie spălat, spuse Mariko san în japoneză, încă pe jumătate înmărmurită de cum îl numise nostromul pe Kana.

— Da, Mariko san. Porunceşte i barbarului să cheme slugile.

— Da. Ochii neîncrezători se întoarseră din nou spre masă, ca atraşi de o vrajă. Mănâncă ei într adevăr asta?

Nostromul îi urmări privirea. Imediat se aplecă, rupse un copan de pui şi i l oferi.

— Ţi e foame? Poftim, micuţă Floare san, e bun. E proaspăt, de azi, clapon veritabil de Macao, pe cinstea mea.

Ea clătină capul.

Faţa cenuşie a nostromului se despică într un rânjet şi, plin de bunăvoinţă, cufundă copanul în sosul gros şi i l vârî sub nas.

— Sosul îl face chiar mai bun. Hei, e bine să poţi vorbi ca lumea, nu? Aşa ceva nu mi s a întâmplat niciodată până acum. Haide, mănâncă, o să ţi dea putere – acolo unde trebuie! Îţi spun, e clapon de Macao.

— Nu, nu, mulţumesc. Să mănânci carne... să mănânci carne e interzis. E împotriva legii; şi împotriva budismului şi shintoismului.

— Nu, în Nagasaki nu e! Nostromul râse. O grămadă de jappo mănâncă mereu carne. Toţi mănâncă, când pot să facă rost şi dau pe gât tot atât de bine şi grogul nostru. Eşti creştină, nu? Haide, încearcă, micuţă donna. Cum poţi şti dacă nu ncerci?

— Nu, nu, mulţumesc.

— Omu' nu poa' să trăiască făr' de carne. Asta i mâncarea adevărată. Te face puternic ca să te zbănţui ca o nevăstuică. Ia. Îi oferi copanul lui Kana. Tu vrei?

Kana clătină din cap la fel de îngreţoşat.

— Iyé.

Nostromul ridică din umeri şi l aruncă nepăsător înapoi pe masă.

— Iyé să fie. Ce ai păţit la mână? Te ai rănit în luptă?

— Da. Dar nu rău.

Mariko îl mişcă puţin, ca să i arate, şi şi înăbuşi durerea.

— Mititica de ea! Ce cauţi p aci, donna senhorita, ei?

— Să l văd pe An... să l văd pe pilot. Seniorul Toranaga m a trimis. Pilotul e beat?

— Da, asta şi mâncarea. Nenorocitul a nfulecat prea iute şi a băut prea iute. A dat pe gât o jum'ate de sticlă dintr o înghiţitură. Englezii sunt toţi la fel. Nu se pot ţine de la grog şi n au cojones. O măsură din cap până n picioare. N am mai văzut o floare atât de mică ca tine pân' acu. Şi nici n am mai vorbit cu un jappo care să fie n stare să vorbească civilizat.

— Numeşti toate doamnele japoneze şi pe toţi samuraii jappo şi maimuţe?

Marinarul râse scurt.'

— Hei, senhorita, m a luat gura pe dinainte. Asta i pentru ăi de rând, ştii, pentru codoaşe şi târfe în Nagasaki. N am vrut să te jignesc. N am avut vorbe niciodată pân' acu' cu o senhorita civilizată, n am ştiut că e vreuna, pe Dumnezeul meu.

— Nici eu, senhor. N am stat de vorbă niciodată până acum cu un portughez civilizat, afară de un sfânt părinte. Noi suntem japonezi, nu jappo, neh? şi maimuţele sunt animale, nu i aşa?

— Sigur, Nostromul îşi arătă cioturile dinţilor. Vorbeşti ca o donna. Da. N am vrut să jignesc, donna senhorita.

Blackthorne începu să bolborosească ceva. Ea se duse lângă el şi l mişcă uşor:

— Anjin san! Anjin san!

— Da... da? Blackthorne deschise ochii. Oh... salut... îmi pare ră... Eu...

Dar durerea strivitoarea şi camera care se nvârtea cu el îl făcură să se lungească la loc.

— Vă rog, trimiteţi după un servitor, senhor. Trebuie spălat.

— Avem sclavi, dar nu pentru asta, donna senhorita. Lasă l pe englez... Ce contează un pic de borâtură pentru un eretic?

— N aveţi servitori? întrebă ea uluită.

— Avem sclavi – negri ticăloşi, dar sunt leneşi –, n aş avea încredere să l pui să l spele, adăugă cu un zâmbet strâmb.

Mariko ştia că nu avea de ales. Se putea ca seniorul Toranaga să aibă nevoie de Anjin san imediat şi asta era datoria ei.

— Atunci am nevoie de puţină apă, spuse. Ca să l spăl.

— E un butoi în puţul scării. Pe puntea de dedesubt.

— Vă rog, aduceţi mi puţină apă, senhor.

— Trimite l pe el.

Nostromul întinse un deget către Kana.

— Nu. O să mi aduceţi domnia voastră, acum. Vă rog.

Nostromul îşi întoarse privirea către Blackthorne.

— Eşti puicuţa lui?

— Ce?

— Puicuţa englezului?

— Ce e puicuţa, senhor?

— Femeia lui. Prietena lui, ştii, senhorita, drăguţa pilotului. Puicuţă.

— Nu. Nu, senhor, nu sunt puicuţa lui.

— A lui, atuncea? A mai... a samuraiului? Ori poate a regelui, ăsta de a sosit la bord? Tora şi nu mai ştiu cum. Eşti una dintr ale lui?

— Nu.

— A nici unuia de pe navă?

Ea şi clătină capul.

— Vă rog, n aţi vrea să mi aduceţi puţină apă?

Nostromul încuviinţă din cap şi plecă.

— Ăsta i cel mai urât şi cel mai împuţit barbar lângă care am stat vreodată, zise samuraiul. Ce spunea?

— El... bărbatul a întrebat dacă sunt una din concubinele pilotului.

Samuraiul porni spre uşă.

— Kana san!

— Cer, în numele soţului dumitale, dreptul de a răzbuna această insultă. Pe loc! De parcă dumneata ai convieţui cu orice barbar!

— Kana san! Te rog, închide uşa.

— Eşti Toda Mariko san! Cum îndrăzneşte să te insulte? Insulta trebuie răzbunată.

— Va fi, Kana san, şi ţi mulţumesc. Da. Îţi dau acest drept. Dar ne aflăm aici la porunca seniorului Toranaga. Până ce el nu încuviinţează, n ar fi corect pentru dumneata s o faci.

Kana închise uşa fără tragere de inimă.

— Ai dreptate. Dar te rog să i ceri îngăduinţa seniorului Toranaga înainte să plece.

— Da. Îţi mulţumesc pentru grija pe care o porţi onoarei mele.

Ce ar face Kana dacă ar şti tot ce s a spus, se întrebă îngrozită. Ce ar face seniorul Toranaga? Sau Hiro matsu? Sau soţul meu? Maimuţe! Oh, Sfântă Fecioară, ajută mă să pot rămâne liniştită şi ţine mi mintea limpede. Ca să potolească mânia lui Kana, schimbă repede vorba.

— Anjin san pare atât de neajutorat. La fel ca un copil. Se pare că barbarii nu pot suporta vinul. La fel ca unii dintre bărbaţii noştri.

— Da. Dar nu e de vină vinul. Nu poate fi. E ce a mâncat.

Blackthorne se mişcă neliniştit, luptându se să şi vină în fire.

— N au servitori pe corabie, Kana san, aşa că va trebui să ţin locul uneia dintre doamnele lui.

Începu să l dezbrace pe Blackthorne, stânjenită de braţul rănit.

— Lăsaţi mă să vă ajut. Kana era foarte îndemânatic. Am făcut o de multe ori cu tatăl meu, când i se urca saké ul la cap.

— E bine pentru un bărbat să se îmbete din când în când. Îl eliberează de toate spiritele rele.

— Da. Dar tatăl meu suferea cumplit în ziua următoare.

— Soţul meu suferă foarte rău. Cu zilele.

După o pauză, Kana spuse:

— Să l ajute Buddha pe seniorul Buntaro să scape.

— Da. Mariko înconjură cabina cu privirea. Nu înţeleg cum pot să locuiască într o asemenea mizerie. E mai rău decât la cei mai săraci oameni de la noi. Aproape că am leşinat în cealaltă cabină din pricina mirosului.

— E ruşinos. N am fost niciodată în viaţa mea la bordul unei nave barbare.

— Eu n am fost niciodată pe mare până acum.

Uşa se deschise şi nostromul aşeză jos găleata. Tresări la vederea trupului gol al lui Blackthorne, smulse o pătură de sub cuşetă şi l acoperi.

— L a luat naiba dacă răceşte. Afară de asta... E ruşinos să faci aşa ceva unui bărbat, chiar şi lui.

— Ce?

— Nimic. Cum te cheamă, donna senhorita? Ochii îi scânteiară.

Ea nu i răspunse. Dădu pătura la o parte şi l spălă pe Black­thorne, bucurându se că avea ceva de făcut, detestând cabina şi prezenţa dezgustătoare a nostromului, întrebându se despre ce vor­beau în cealaltă cabirţă. Este stăpânul nostru în siguranţă?

Când termină, strânse chimonoul şi bucata murdară din brâu.

— Pot fi spălate, senhor?

— Ce?

— Trebuie curăţate îndată. Aţi putea să trimiteţi după un sclav, vă rog?

— Sunt o şleahtă puturoasă de negri, ţi am zis. Asta ar lua o săptămână ori mai mult. Aruncă le, donna senhorita, nu fac două parale. Pilotul nostru, căpitanul Rodrigues, a zis să i dăm haine ca lumea. D aci. Deschise un cufăr marinăresc. A zis să i dăm orice de aci.

— Nu ştiu să mbrac un bărbat în lucrurile acelea.

— Îi trebuie cămaşă, pantaloni, legătură pentru prohab, ciorapi, cizme şi vestă marinărească.

Nostromul le scoase şi i le arătă. Apoi ea şi samuraiul începură să l îmbrace pe Blackthorne, încă pe jumătate leşinat.

— Pe aceasta cum o poartă?

Ridică legătura triunghiulară, asemănătoare unui săculeţ cu băieri de prindere.

— Sfântă Fecioară, se pune în faţă, aşa, spuse nostromul stânjenit, arătând o pe a lui cu degetul. O legi la locul ei, deasupra pantalonilor, cum ţi am zis. Peste boaşe.

Ea privi cercetător legătura nostromului. El îi simţi privirea şi se înfioră.

Mariko prinse legătura pentru prohab, potrivind o cu grijă şi cu ajutorul samuraiului îi trecu băierile din spate printre picioare şi i le legă în jurul mijlocului. Spuse încet către samurai:

— Ăsta e cel mai stupid fel de a te îmbrăca din câte am văzut vreodată.

— Trebuie să fie foarte stânjenitor, răspunse Kana. Le poartă şi preoţii, Mariko san? Sub sutane?

— Nu ştiu.

Ea şi îndepărtă o şuviţă de păr din ochi.

— Senhor, Anjin san e îmbrăcat aşa cum trebuie?

— Aye. Afară de cizme. 'S acolo. Pot să mai aştepte.

Nostromul veni mai aproape şi ea simţi că se înăbuşă. Bărbatul îşi coborî vocea, rămânând cu spatele la samurai.

— N ai vrea una iute?

— Ce?

— Îmi placi, senhorita. Ei, ce zici? I o cuşetă în cabina de alături. Trimite ţi prietenul sus. Englezul mai zace un ceas. Plătesc după obicei.

— Ce?

— O să câştigi un gologan, chiar trei, dacă eşti ca o nevăstuică, şi o să ncaleci cea mai grozavă sculă din câte există de aci pân' la Lisabona. Ei, ce zici?

Samuraiul văzu groaza de pe chipul ei:

— Ce e, Mariko san?

Mariko se trase pe lângă nostrom, îndepărtându se de cuşetă. Se bâlbâi.

— A... a spus...

Kana îşi trase imediat sabia, dar se trezi în faţa ţevilor a două pistoale încărcate. Oricum, el se pregăti să atace.

— Opreşte te, Kana san! gâfâi Mariko. Seniorul Toranaga a inter­zis orice atac până nu porunceşte el!

— Haide, maimuţă, vino ncoa', tu, căcăcios împuţit! Tu! Spune i maimuţoiului să lase sabia, sau îi zbor căpăţâna puiului de căţea înainte să mişte un deget.

Mariko se afla la un pas de nostrom. Mâna dreaptă îi era încă în obi, strângând mânerul stiletului. Dar îşi aminti de datoria ei şi şi trase mâna.

— Kana san, bagă sabia în teacă. Te rog. Trebuie să ne supunem poruncilor seniorului Toranaga. Trebuie să ne supunem poruncilor lui.

Cu un efort deosebit, Kana îi dădu ascultare.

— Mă bate gândul să te trimit în iad, jappo!

— Vă rog să l iertaţi, senhor, şi pe mine, spusese Mariko, încercând să pară politicoasă. A fost o greşeală, o gre...

— Ticălosul ăla cu faţa de maimuţoi a tras sabia. Asta n a fost greşeală, pe numele Mântuitorului!

— Vă rog, iertaţi l, senhor, îmi pare rău.

Nostromul îşi umezi buzele.

— O să l iert, dacă eşti drăguţă cu mine, Micuţă Floare. Treci în cabina de alături şi spune i mai... spune i lui să stea aici şi o să uit totul.

— Care... care vă e numele, senhor?

— Pesaro. Manuel Pesaro, de ce?

— Nimic. Vă rog să iertaţi neînţelegerea, senhor Pesaro.

— Intră n cabina de alături. Acum.

— Ce se ntâmplă? Ce... Blackthorne nu ştia dacă e treaz sau pradă unui coşmar, dar simţi primejdia. Ce se ntâmplă, pentru Dumnezeu!

— Împuţitul de Jappo a ridicat sabia asupra mea!

— A fost o... o greşeală Anjin san, spuse Mariko. Eu... eu i am cerut iertare faţă de senhor Pesaro..

— Mariko? Tu eşti Mariko san?

— Hai, Anjin san. Honto. Honto.

Ea veni mai aproape. Pistoalele nostromului rămăseseră aţintite asupra lui Kana. Ea îl atinse când se strecură pe lângă el şi i trebui un efort şi mai mare să nu şi scoată pumnalul şi să l spintece. În acel moment uşa se deschise. Timonierul cel tânăr intră în cabină cu o găleată cu apă. Se holbă la pistoale şi fugi.

— Unde i Rodrigues? spuse Blackthorne încercând să şi pună mintea la lucru.

— Sus, acolo unde trebuie să fie un bun pilot, spuse nostromul răstit. Jappo ăsta a ridicat sabia la mine, jur!

— Ajutaţi mă s ajung pe punte.

Blackthorne se prinse de marginea patului. Mariko îl luă de braţ, dar nu izbuti sa l ridice.

Nostromul mişcă unul dintre pistoale către Kana.

— Spune i lui să te ajute. Şi mai spune i că, dacă i un Dumnezeu în cer, el o să se bălăngăne în capătul vergii înainte de prima bătaie de clopot.

**.
Secundul Santiago îşi dezlipi urechea de la orificiul din peretele cabinei principale, finalul "Ei bine, atunci totul e stabilit" al lui dell'Aqua răsunându i încă în creier. Se strecură fără zgomot afară din cabina întunecată, ieşind în coridor, şi închise încet uşa. Era un bărbat înalt, uscăţiv, cu faţa trasă şi şi purta părul într o coadă cănită.

Hainele i erau îngrijite şi, ca mai toţi marinarii, umbla desculţ. Urcă grăbit pe scara din tambuchi, trecu în fugă de alungul punţii prin­cipale şi se opri pe dunetă, unde Rodrigues vorbea cu Mariko. Îşi ceru iertare şi se aplecă foarte aproape de urechea lui Rodrigues, astfel ca nimeni de pe dunetă să nu poată prinde vreun cuvânt, şi începu să înşire tot ce auzise, aşa cum i se ceruse să facă.