James Clavell

Când Santiago, secundul, îl adusese cu barcazul, îi spusese că Rodrigues avea de gând să l ajute, cu voia Celui de Sus.

— De ce? întrebase el.

— Pilotul meu mi a spus că a trebuit să te arunce peste bord să te trezeşti, senhor.

— De ce?

— Senhor pilot, el mi a zis să ţi spun că te paşte primejdia la bordul Santei Teresa.

— Ce primejdie?

— El zice că trebuie să te baţi ca să scapi de aici, dacă poţi. Dar el o să te ajute.

— De ce?

— În numele Sfintei Fecioare, stăpâneşteţi limba aia eretică şi ascultă, am puţin timp.

Apoi secundul îi spusese despre bancurile de nisip, despre relevmente, despre felul canalului şi despre planul lui Rodrigues. Şi îi dăduse două pistoale.

— Pilotul meu întreabă dacă tragi bine.

— Slab, minţise el.

— Pilotul meu mi a zis că, la sfârşit, să ţi spun să mergi cu Dum­nezeu.

— Şi el... şi tu.

— Din partea mea, înghiţi te ar iadul!

— Ba pe sor ta!

Blackthorne pusese fitile butoiaşelor cu pulbere pentru cazul în care tunurile ar fi început să tragă şi n ar fi existat nici un plan, sau daca planul s ar fi dovedii fals, dar şi împotriva duşmanilor care i ar fi putut înconjura. Chiar numai un asemenea mic butoiaş, cu fitilul aprins, dus de apă lângă bordul fregatei, ar fi scufundat o tot atât de sigur ca lovitura unui tun de şaptezeci. N are importanţă cât de mic e butoiaşul, gândi, totul e s o nimerească.

— Isogi, pentru vieţile voastre! strigă şi trecu la cârmă, mulţumind lui Dumnezeu pentru Rodrigues şi pentru strălucirea lunii.

Aici, la ieşire, portul se îngusta la patru sute de iarzi. Oglinda apei se întindea aproape de la un ţărm la celălalt, promontoriile stâncoase înălţându se direct din mare.

Spaţiul dintre bărcile pescăreşti era de o sută de iarzi.

Cu vântul suflând dinapoia traversului către tribord şi întinzând un siaj adânc în urma ei, Santa Teresa se apropia de galeră ca un câine scăpat din lanţ. Blackthorne se ţinea pe mijlocul canalului şi i făcu semn lui Yabu să fie gata. Tuturor roninilor li se poruncise să stea ghemuiţi la adăpostul parapetului, nevăzuţi, până ce Blackthorne dădea semnalul, când fiecare om – cu muschetă sau cu sabie – trebuia să sară la babord sau la tribord, oriunde ar fi fost nevoie, cu Yabu la comanda lor. Căpitanul japonez ştia că vâslaşii lui trebuiau să ţină ritmul tobei, iar toboşarul ştia că trebuie să dea ascultare lui Anjin san. Iar Anjin san, doar el singur, avea să conducă nava.

Fregata era la cincizeci de iarzi în spate, la jumătatea canalului, îndreptându se drept către ei şi dând semne vădite că vrea s o apuce chiar prin mijloc.

***
La bordul fregatei, Ferriera îi şoapti lui Rodrigues:

— Izbeşte l!

N o slăbea din ochi pe Mariko, care stătea la zece paşi mai departe, lângă balustradă, împreună cu Toranaga.

— Nu putem, nu cu Toranaga şi cu fata aici.

— Senhora! strigă Ferriera, senhora, ar fi mai bine să coborâţi sub punte, dumneata şi stăpânul dumitale. Ar fi mai sigur pentru el dacă s ar duce pe puntea tunurilor.

Mariko îi traduse lui Toranaga, care se gândi o clipă, apoi coborî scara din tambuchi spre puntea tunurilor.

— Să mi sară ochii, spuse tunarul şef, fără să se adreseze cuiva anume, mi ar plăcea să trag o salvă şi să scufund ceva. De un an n am mai scufundat nici măcar un pirat scrofulos!

— Aye. Maimuţele merită o baie.

Pe dunetă, Ferriera repetă:

— Izbeşte galera, Rodrigues!

— De ce să ţi omori duşmanul când o fac alţii în locul tău?

— Sfântă Fecioară! Eşti la fel ca preoţii. N ai pic de sânge n tine!

— Da, n am deloc sânge de ucigaş, răspunse Rodrigues tot în spaniolă. Da' tu? Tu ai. Nu? Şi sânge spaniol, poate?

— Ai de gând să l loveşti sau nu? întrebă Ferriera în portugheză, apropierea prăzii scoţându l din minţi.

— Dacă rămâne unde e, da.

— Atunci, dă, Doamne, să rămână acolo!

— Ce ai avut de gând cu englezul? De ce ai fost atât de furios că nu era la bord?

— Nu mi placi şi nici n am încredere în tine acum, Rodrigues. De două ori ai trecut sau ai părut că treci de partea ereticului împotriva mea sau a noastră. Dac ar fi vreun alt pilot acceptabil în toată Asia, te aş debarca, Rodrigues, şi aş pleca în larg cu Corabia mea Neagră.

— Atunci o să te scufunzi. În jurul tău miroase a moarte şi numai eu te pot apăra.

Ferriera se închină superstiţios.

— Sfântă Fecioară, spurcată limbă mai ai! Cu ce drept spui asta?

— Mama mea a fost ţigancă şi a fost al şaptelea copil, dintr al şaptelea copil, ca şi mine.

— Mincinosule!

Rodrigues zâmbi.

— Ah, my Lord Căpitan General, poate că sunt. Îşi duse mâinile pâlnie la gură şi strigă: la posturile de luptă! şi apoi către cârmaci: Drept aşa şi, dacă târfa aiaborţoasă nu se mişcă, scufund o!
***
Blackthorne ţinea strâns cârma, braţele şi picioarele îl dureau. Şeful vâslaşilor bătea toba iar aceştia făceau un ultim efort.

Fregata era la douăzeci de iarzi în pupă, apoi la cincisprezece, apoi la zece. Atunci Blackthorne viră puternic la stânga. Fregata aproape că i atinse, se înclină asupra lor şi ajunse în rând cu ei. Blackthorne viră puternic spre dreapta, ca să ajungă paralel cu fregata, la zece iarzi de ea. Şi astfel, împreună – una lângă alta – erau gata să treacă în zbor printre cele două şiruri de duşmani.

— Traaageţi, trageţi mai tare ticăloşilor, strigă Blackthorne, vroind să rămână bord la bord, pentru că numai aici erau apăraţi de corpul fregatei şi de pânzele ei. Trozniră câteva muschete, apoi o salvă de săgeţi aprinse se abătu asupra lor, fără să pricinuiască mari pagube, dar câteva, din greşeală, loviră pânzele de jos ale fregatei şi focul izbucni.

Toţi samuraii comandanţi din bărci îşi opriră îngroziţi arcaşii. Până acum nimeni nu atacase vreodată o navă a barbarilor din sud. Nu sunt ei singurii care aduc mătăsuri, care fac suportabile căldura verii şi frigul iernii, iar fiecare primăvară şi toamnă o bucurie? Nu sunt barbarii din sud apăraţi de legile imperiale? Arderea uneia dintre corăbiile lor nu i ar înfuria atât de mult încât, pe bună dreptate, nu s ar mai întoarce niciodată aici?

Aşa că toţi comandanţii îşi opriră oamenii, în timp ce galera lui Toranaga se afla sub aripa fregatei, fără ca vreunul dintre ei să îndrăznescă să rişte câtuşi de puţin să devină pricina opririi Corăbiilor Negre, fără încuviinţarea generalului Ishido. Şi numai după ce marinarii de pe fregată stinseră flăcările, respirară şi ei uşuraţi.

Când se opriră săgeţile, se mai linişti şi Blackthorne. Şi Rodrigues. Planul mergea. Rodrigues bănuise că, la adăpostul lui, galera avea o şansă. Singura ei şansă. "Dar pilotul meu zice că trebuie să fii pregătit pentru orice neprevăzut, englezule", îi spusese Santiago.

— Dă l la o parte pe ticălosul ăla, spuse Ferriera. La dracu, ţi am ordonat să l impingi în maimuţele alea!

— Cinci carturi babord! comandă Rodrigues ascultător.

— Cinci carturi babord, senhor, repetă cârmaciul.

Blackthorne auzi comanda. Imediat cârmi cinci carturi babord şi se rugă în gând. Dacă Rodrigues menţinea direcţia prea mult, or să intre direct în bărcile pescăreşti şi s a terminat cu ei. Dacă el rărea bătăile ramelor şi rămânea în urmă, ştia că bărcile duşmane îl vor năpădi, chiar dacă credeau sau nu că Toranaga e pe galeră. Trebuia să rămână pe aceeaşi linie cu fregata.

— Cinci carturi tribord! ordonă Rodrigues chiar la timp. Nici el nu mai avea chef de alte săgeţi aprinse; era prea mult praf de puşcă pe punte. Haide, ticălosule, murmură către vânt. Opinteşte te în pânzele mele şi scoate ne dracului de aici.

Din nou Blackthorne cârmi cinci carturi tribord, ca să şi păstreze poziţia faţă de fregată, şi cele două nave goniră una lângă alta, ramele din babordul galerei aproape atingând fregata, cele din tribord mai mai să scufunde bărcile pescăreşti. Acum căpitanul înţelese, la fel şi mai marele vâslaşilor şi oamenii lui. Îşi încordară ultimele puteri. Yabu strigă o comandă şi roninii îşi puseră arcurile jos şi alergară să dea ajutor, iar Yabu li se alătură.

Înaintau cu aceeaşi viteză. Nu mai aveau decât câteva sute de iarzi de străbătut.

Apoi soldaţii în gri din câteva bărci, mai îndrăzneţi decât ceilalţi, vâsliră să le iasă în cale şi aruncară căngi de abordaj. Prova galerei umplu bărcile cu apă. Căngile fură aruncate peste bord înainte de a se agăţa. Samuraii care le ţineau căzură în apă. Ramele nu pierdură cadenţa.

— Vino mai mult la babord!

— Nu îndrăznesc, Căpitane General. Toranaga nu e prost, şi ia uită te, e un recif în faţă!

Ferriera văzu crestele lângă ultimele bărci.

— Doamne, trimite i în recif!

— Două carturi babord!

Din nou fregata îşi schimbă drumul, la fel şi Blackthorne. Amândouă navele se îndreptau către îngrămădirea de bărci pescăreşti. Blackthorne văzuse şi el stâncile. O altă barcă fu scufundată şi o ploaie de săgeţi se abătu asupra galerei. El ţinu drumul atât cât îndrăzni, apoi strigă: "Cinci carturi tribord!", ca să l avertizeze pe Rodrigues, după care răsuci cârma.

Rodrigues făcu o manevră de evitare şi se îndepărtă. Dar de data asta nu prea mult şi s ar fi putut ciocni, iar asta nu făcea parte din plan.

— Haide, ticălosule! spuse Rodrigues înfrigurat de întrecere şi teamă. Să vedem dacă te ţin boaşele.

Blackthorne trebuia să aleagă imediat între colţii recifului şi fregată. Binecuvântă vâslaşii, care stăteau încă la ramele lor, şi echipajul, şi pe toţi de la bord, care, prin disciplina lor, îi dădeau prilej să aleagă. Şi alese.

Viră în continuare spre tribord, scoase pistolul şi ochi.

— Fă loc, pentru Dumnezeu! strigă şi apăsă pe trăgaci.

Glonţul şuieră pe deasupra dunetei, chiar printre Căpitanul General şi Rodrigues.

Căpitanul General se aplecă, Rodrigues tresări. Tu englezule, pui de târfă! A fost noroc, ai tras bine, sau ai ochit ca să omori?

Văzu cel de al doilea pistol în mâna lui Blackthorne şi pe Toranaga holbându se la el. Îl îndepărtă pe Toranaga din minte ca fiind neimportant.

Sfântă Fecioară, ce să fac? Să mă ţin de plan sau să l schimb? N ar fi mai bine să l omor pe englezul ăsta? Pentru binele tuturor? Spune mi, da sau nu!

Răspunde ţi tu însuţi, Rodrigues, pe nemurirea sufletului tău! Nu eşti bărbat?

Atunci ascultă: fie că acest englez e omorât sau nu, alţi eretici o să l urmeze, ca păduchii. Îi datorez o viaţă şi jur că nu mi curge sânge de ucigaş prin vine ca să omor un pilot.

— Cârma tribord! ordonă şi se lăsa păgubaş.

***
— Stăpânul meu întreabă de ce era cât pe aci să intraţi în galeră?

— A fost doar un joc, senhora, o glumă între piloţi. Să pui la ncercare tăria celuilalt.

— Şi împuşcătura de pistol?

— Tot un joc, să ncerce tăria mea. Stâncile erau prea aproape şi pesemne îl împingeam pe englez prea mult. Noi suntem prieteni, nu?

— Stăpânul meu spune că e o nebunie să vă jucaţi astfel.

— Vă rog, transmiteţi i scuzele mele. Important e că el e n siguranţă, că galera e întreagă, deci şi eu sunt mulţumit. Honto.

— Aţi aranjat fuga aceasta, acest vicleşug, cu Anjin san?

— Întâmplător el e foarte deştept şi a făcut tot ce era de făcut atunci când a trebuit. Luna i a luminat calea, marea l a ajutat şi nimeni n a făcut nici o greşeală. Dar de ce duşmanii nu l au scufundat, nu ştia. A fost voia Domnului.

— Oare? spuse Ferriera.

Privea galera din urma lor şi nu se întoarse spre ei.

Acum erau în siguranţă, cu mult dincolo de ieşirea din port, în rada Osaka, galera cu câteva cabluri în urmă, fără ca vreuna dintre nave să se mai grăbească. Mai toate ramele galerei fuseseră ridicate. Mai băteau apa doar câteva, atât cât să înainteze domol, în timp ce vâslaşii îşi refăceau forţele.

Rodrigues nu i dădu nici o atenţie Căpitanului General Fer­riera. Era, în schimb absorbit de Toranaga. Mă bucur că suntem de partea lui Toranaga, îşi spuse. În timpul întrecerii, îl studiase atent, bucuros de o ocazie atât de rară. Ochii bărbatului alergaseră pretutin­deni, urmărind tunarii, tunurile, velele şi lupta cu focul, cu o curiozitate lacomă, întrebând, cu ajutorul lui Mariko, pe marinari şi ofiţeri: "Asta pentru ce e? Cum încărcaţi un tun? Câtă pulbere"? Cum trageţi cu ele? Funiile astea pentru ce sunt?"

— Stăpânul meu spune, poate că a fost doar karma. Ştiţi ce e karma, căpitane pilot?

— Da.

— El vă mulţumeşte că l aţi îngăduit pe corabie. Acum se va duce înapoi pe galera sa.

— Cum? se întoarse imediat Ferriera. Noi vom fi la Yedo cu mult înaintea galerei. Seniorul Toranaga este binevenit la bord.

— Stăpânul meu spune că nu mai este nevoie să vă deranjeze în continuare. O să meargă pe propria sa navă.

— Vă rog, spuneţi i să rămână. M ar bucura tovărăşia lui.

— Seniorul Toranaga vă mulţumeşte, dar vrea să meargă imediat pe nava lui.

— Foarte bine. Fă cum zice, Rodrigues. Semnalizează şi lasă la apă barcazul. Ferriera era dezamăgit. Vroise să vadă Yedo şi dorea să l poată cunoaşte pe Toranaga mai bine, acum că viitorul lor era atât de mult legat de el. Nu credea ce spusese Toranaga despre posibilităţile de a ocoli războiul. În război, noi suntem de partea acestui maimuţoi împotriva lui Ishido, fie că ne place, fie că nu. Şi mie nu mi place. Sunt mâhnit că voi fi lipsit de compania seniorului Toranaga. Se înclină politicos.

Toranaga se înclină la rândul lui şi vorbi scurt.

— Stăpânul meu vă mulţumeşte. Adăugă către Rodrigues: Stăpânul meu spune că vă va răsplăti pentru galeră când o să vă întoarceţi cu Corabia Neagră.

— N am făcut nimic special. Mi am făcut doar datoria. Îmi cer iertare că nu mă ridic din scaun – piciorul, neh? răspunse Rodrigues înclinându se. Mergeţi cu Dumnezeu, senhora.

— Mulţumesc căpitane pilot. La fel şi domnia voastră.

În timp ce cobora obosită scara tambuchiului, în urma lui Toranaga, băgă de seamă că nostromul Pesaro comanda barcazul. Se înfioră şi fu cât pe ce să verse. Îşi încordă voinţa şi şi alungă spasmele, mulţumită că Toranaga le poruncise tuturor să părăsească nava asta atât de urât mirositoare.

— Vânt prielnic şi drum bun, le strigă Ferriera.

Făcu o dată semn cu mâna, salutul fu întors şi apoi barcazul plecă.

— Părăsiţi poziţiile de luptă când se ntoarce barcazul şi târfa aia de galeră nu se mai zăreşte, ordonă tunarului şef.

Când ajunse pe dunetă, se opri în faţa lui Rodrigues. Arătă către galeră:

— O să ajungi să regreţi că l ai lăsat în viaţă.

— Asta e n mâinile Domnului. Englezul e un pilot "bunicel", dacă poţi să treci peste religia lui, Căpitane General.

— M am gândit la asta.

— Şi?

— Cu cât ajungem mai degrabă în Macao, cu atât mai bine. Dă tot ce poţi, Rodrigues.

Ferriera coborî.

Piciorul lui Rodrigues zvâcnea cumplit. Trase o înghiţitură din burduful cu grog. Lua l ar dracu' pe Ferriera, îşi spuse. Dar, te rog, Doamne, nu înainte de a ajunge la Lisabona.

Vântul îşi schimbă uşor direcţia spre pupă şi un nor acoperi cercul lunii. Ploaia se apropia şi zorii brăzdau cerul. Îşi concentră toată atenţia asupra navei sale, a velelor şi a poziţiei. Când fu pe deplin mulţumit îşi îndreptă privirile către barcaz. Şi, în cele din urmă, către galeră.

Mai lua o gură de rom, bucuros că planul le mersese atât de bine. Chiar şi împuşcătura de pistol, care pusese capăt încercării. Fu mulţumit de hotărârea lui.

Eu trebuia s o iau şi am luat o.

— Chiar şi aşa, englezule, spuse cu o adâncă tristeţe, Căpitanul General are dreptate. Cu tine erezia a pătruns în rai.

CAPITOLUL 29

— Anjin san?

— Hai?

Blackthorne se dezmeticea greu din somnul adânc.

— Uite, puţină mâncare. Şi cha.

Pentru moment nu şi putea aminti cine era sau unde se afla. Apoi îşi recunoscu cabina de pe galeră. O rază de soare străpungea întunericul. Se simţea foarte odihnit. Acum nu se mai auzea nici o bătaie de tobă şi, chiar în acel somn foarte adânc, simţurile îi spuseseră că fusese coborâtă ancora, că nava lui era în siguranţă, lângă ţărm, şi că marea era blândă.

Văzu o slujnică purtând o tavă. Mariko stătea lângă ea – braţul nu îi mai era prins în eşarfă –, iar el se afla lungit pe patul pilotului, acelaşi pe care l folosise în timpul călătoriei cu Rodrigues din satul Anjiro la Osaka, şi care îi era acum, într un fel, aproape tot atât de familiar ca propriul pat şi ca propria i cabină de pe Erasmus. Erasmus! Ar fi grozav să se întoarcă la bordul ei şi să şi vadă iar băieţii.

Se ntinse îndelung, apoi luă ceaşca de cha oferită de Mariko.

— Mulţumesc. E foarte bun. Ce ţi mai face braţul?

— Mult mai bine, mulţumesc. Mariko îl îndoi ca să i arate. A fost doar o rană uşoară.

— Arăţi mai bine, Mariko san.

— Dă, acum mă simt mai bine.

În zori, când se ntorsese la bord cu Toranaga, fusese în pragul leşinului.

— Mai bine rămâi pe punte, îi spusese el. O să te lase greaţa mai repede.

— Stăpânul meu întreabă...ântrebă ce a fost cu împuşcătura de pistol.

— N a fost decât o glumă între piloţi.

— Stăpânul meu te felicită pentru priceperea dumitale într ale mării.

— Am fost norocoşi. Luna ne a ajutat. Şi echipajul a fost minunat, Mariko san, ai vrea să l întrebi pe căpitan san dacă cunoaşte aceste ape? Îmi pare rău, dar spune i lui Toranaga sama că eu nu cred că am să mai pot sta treaz multă vreme. Sau poate am putea rămâne pentru o oră două în derivă, în larg? Trebuie să dorm.

Îşi aminti vag că ea i spusese că Toranaga i a permis să coboare, căci căpitan san era destul de priceput dacă rămâneau în apele de coastă şi n aveau să iasă în larg.

Blackthorne se întinse din nou şi deschise unul dintre hublourile cabinei. Un ţărm stâncos se vedea cam la două sute de iarzi.

— Unde ne aflăm?

— În faţa coastelor provinciei Totomi, Anjin san. Seniorul Toranaga a vrut să înoate şi să lase vâslaşii se odihnească câteva ceasuri. Mâine vom fi la Anjiro.

— Satul de pescari? Asta i cu neputinţă. E aproape de prânz şi în zori plecam din Osaka. Cu neputinţă!

— O, asta a fost ieri Anjin san. Ai dormit o zi şi o noapte şi încă o jumătate de zi, îi răspunse Mariko. Seniorul Toranaga a spus să fii lăsat să dormi. El crede că acum ţi ar prinde bine să înoţi ca să te trezeşti. După mâncare.

Mâncarea însemna două boluri de orez şi peşte fript pe jar cu un sos din oţet, închis la culoare, sărat, dulce amărui, despre care ea i spusese că era făcut din fasole fermentată.

— Mulţumesc. Da... da, mi ar place să not. Aproape treizeci şi şase de ore? Nu i de mirare că mă simt grozav. Luă cu lăcomie tava de la slujnică. Dar nu mâncă imediat. De ce i atât de speriată? întrebă.

— Nu este Anjin san. E doar puţin neliniştită. Te rog s o ierţi. N a văzut niciodată până acum un străin de aproape.

— Spune i că, atunci când e lună plină, barbarilor le cresc coarne şi scot flăcări pe gură, la fel ca dragonii.

Mariko râse.

— Fii sigur că n am să i spun asta. Arătă spre masă. Acolo e o periuţă şi praf pentru dinţi, apă şi prosoape curate. Apoi spuse în latină: Mă bucur să văd că te simţi mai bine. Este aşa cum s a povestit în timpul drumului, ai un curaj nemăsurat.

Ochii li se întâlniră şi clipa fu lăsată să treacă. Ea se înclină politicos. Se înclină şi slujnica. Uşa se închise în urma lor.

Nu te mai gândi la ea, îşi porunci. Gândeşte te la Toranaga sau la Anjiro. De ce ne oprim mâine la Anjiro? Să l debarcăm pe Yabu? Bine c am scăpat!

Omi o să fie la Anjiro. Ce e cu Omi?

De ce să nu i ceri lui Toranaga capul lui Omi? Îţi e destul de îndatorat. Sau de ce să nu i ceri să te baţi cu Omi san? Dar cum? Cu pistoale sau cu săbii? N ai avea nici o şansă cu sabia, şi ar fi crimă dacă ai avea un pistol. Mai bine nu faci nimic şi aştepţi. Curând o să se ivească vreun prilej şi atunci o să te răzbuni pe amândoi. Acum Toranaga te înconjoară cu bunăvoinţa lui. Ai răbdare. Întreabă te ce ţi ar trebui de la el. Curând o să fii în Yedo, aşa că n ai mult timp. Ce e cu Toranaga?

Blackthorne folosea beţigaşele aşa cum văzuse că le foloseau oamenii din temniţă, ducând bolul la buze şi împingând orezul vârtos cu beţigaşele, din marginea castronaşului în gură. Cu bucăţile de peşte era mai greu. Nu era destul de îndemânatic, aşa că şi folosea degetele, bucuros că se află singur, ştiind că ar fi foarte nepoliticos să mănânce cu degetele în faţa lui Mariko, sau a lui Toranaga, sau a oricărui japonez.

Când termină şi ultima bucăţică, tot îi mai era foame.

— Trebuie să mai mănânc ceva, îşi spuse cu glas tare. Iisuse Cris­toase, mi ar place nişte pâine proaspătă, ouă prăjite, unt şi brânză...

Se duse pe punte. Aproape toţi cei de acolo erau goi. Unii dintre ei se zvântau, alţii stăteau la soare şi câţiva săreau peste bord. În mare, de a lungul galerei, alţi samurai şi marinari înotau sau împroşcau apa, aşa cum fac copiii.

— Konnichi wa, Anjin san.

— Konnichi wa, Toranaga sama, spuse el.

Toranaga, aproape gol, urca scara ce fusese lăsată la apă.

— Sonata wa oyogitamo ka? spuse, făcând un gest spre mare, ştergându şi cu palma apa de pe pântec şi umeri, încălzit de soarele strălucitor.

— Hai, Toranaga sama, domo, spuse Blackthorne, bănuind că fusese întrebat dacă vrea să noate.

Din nou Toranaga arătă spre mare, vorbi scurt, apoi o chemă pe Mariko să tălmăcească. Mariko coborî de pe dunetă, adăpostindu se de soare sub o umbrelă de soare purpurie. Chimonoul simplu alb, de bumbac, era abia prins în talie.

— Toranaga sama spuse că arăţi foarte odihnit, Anjin san. Apa te inviorare.

— Te înviorează, spuse el, corectând o politicos. Da.

— Ah, da, mulţumesc, te înviorează. El spune, te rog, atunci să înotăm.

Toranaga se rezemase nepăsător de parapet, ştergându şi apa din urechi cu un prosop mic şi, când urechea stângă nu vru să se cureţe, îşi lăsa capul pe umărul stâng şi ţopăi într un picior până izbuti. Era foarte musculos şi bine legat, cu excepţia pântecului. Stânjenit şi foarte conştient de prezenţa lui Mariko, îşi scoase şi el cămaşa, legătura pentru prohab şi pantalonii, până rămase la fel de gol.

— Seniorul Toranaga întreabă dacă toţi englezii sunt la fel de păroşi ca dumneata? Şi părul atât de blond?

— Unii da, spuse el.

— Noi – bărbaţii noştri nu au păr pe piept şi pe braţe ca voi. Nu foarte mult. El zice că eşti foarte bine făcut.

— Şi el la fel. Te rog, mulţumeşte i.

Blackthorne plecă de lângă Mariko spre capătul scării de bord, conştient că l priveau, şi ea, şi tânăra femeie, Fujiko, care stătea în genunchi sub o umbrelă galbenă, la pupă, cât şi slujnica de lângă ea. Apoi, nemaiputând să şi stăpânească stinghereala de a coborî gol, atâta cale, până jos, se aruncă peste parapet în apa albastră. Reuşi un salt perfect şi răceala mării îl străbătu ameţitoare. Fundul nisipos era la trei stânjeni dedesubt, plantele marine se vălureau, iar nenumăraţii peşti nu se speriau de înotători. Aproape de fundul mării se opri din scufundare, se răsuci, se jucă cu peştii, apoi ieşi la suprafaţă şi o porni către ţărm înot, cu o mişcare uşoară, ce putea părea leneşă, dar înainta foarte iute, pe care o învăţase de la Alban Caradoc.

Micul golf era singuratic: multe stânci, un ţărm minuscul, acoperit cu prundiş şi nici un semn de viaţă. Munţii se înălţau la o mie de picioare spre cerul albastru, nemărginit.

Se aşeză pe o stâncă, la soare. Patru samurai înotaseră cu el şi nu erau departe. Zâmbiră şi şi fluturară mâinile. Mai târziu înotă înapoi şi ei îl urmară. Toranaga nu şi desprinsese ochii de la el.

Urcă pe punte. Hainele lui dispăruseră. Fujiko, Mariko şi cele două slujnice erau încă acolo. Una dintre ele se înclină şi i oferi un prosop caraghios de mic, pe care l luă şi începu să se şteargă, întorcându se stânjenit spre parapet.