James Clavell

Toţi se uitau încremeniţi la el. Apoi strigătul Toranaga vui pe deasupra regimentelor, odată şi încă odată, şi toţi samuraii se plecară la rândul lor.

Chiar şi Yabu făcu o plecăciune, năucit de forţa momentului.

Înainte ca Yabu să se poată ridica, Toranaga coborâse din nou movila, cu acelaş pas iute.

— Du te cu el, Omi san, porunci Yabu. Ar fi fost nedemn pentru el să alerge după Toranaga.

— Da, stăpâne.

Când Omi se depărtă, Yabu îi spuse lui Igurashi:

— Ce veşti ai de la Yedo?

— Doamna Yuriko, soţia voastră, a spus ca mai întâi să vă spun că se fac mobilizări uriaşe prin tot Kwanto. Nimic la vedere, dar pe dedesubt totul clocoteşte. Ea crede că Toranaga se pregăteşte de război. Un atac brusc, probabil împotriva Osakăi.

— Şi Ishido?

— Nimic nou până la plecarea noastră. Asta a fost cu cinci zile în urmă. Şi tot nimic despre fuga lui Toranaga. Am auzit despre asta abia ieri, doamna voastră a trimis un porumbel călător de la Yedo.

— A, Zukimoto a pregătit deja astă?

— Da, Alteţă.

— Bine.

— În mesaj scria: Toranaga a scăpat cu bine de la Osaka, într o galeră, împreună cu stăpânul nostru. Faceţi pregătiri să l primiţi la Anjiro. Am crezut înţelept să păstrez aceasta secret, faţă de toţi, cu excepţia lui Omi san. Dar suntem toţi pregătiţi.

— Cum?

— Am poruncit un exerciţiu de război, Alteţă, în întreg Izu. În trei zile fiecare drum şi fiecare trecătoare din Izu vor fi închise, dacă asta doriţi. La nord e o falsă flotă de piraţi, care poate scufunda orice navă neînsoţită, ziua sau noaptea, dacă asta doriţi. Şi e loc aici pentru domnia voastră şi pentru un oaspete oricât de important, dacă asta doriţi.

— Bine. Altceva? Alte veşti?

Igurashi şovăi să spună veştile al căror sens nu l înţelegea.

— Aici ne am pregătit pentru orice, dar în dimineaţa asta a sosit o scrisoare cifrată din Osaka. Toranaga a demisionat din Consiliul Regenţilor.

— Imposibil! De ce ar face o?

— Nu ştiu. Nu pot să înţeleg asta. Trebuie să fie adevărat, Alteţă. N am avut niciodată informaţii false din această sursă.

— Doamna Sazuko? întrebă Yabu cu grijă, vorbind despre cea mai tânără concubină a lui Toranaga, a cărei slujnică era iscoada.

Igurashi încuviinţă.

— Da, dar nu înţeleg nimic. Acum regenţii îl vor acuza de trădare. Nu i aşa? O să l condamne la moarte. Ar fi o nebunie să demisioneze, neh?

— Poate că Ishido l a forţat s o facă. Dar cum? N am auzit nici cel mai mic zvon. Toranaga n ar fi renunţat niciodată din propria voinţă. Ai dreptate, ăsta ar fi gestul unui nebun. Dacă i aşa, e pierdut. Trebuie să fie o informaţie falsă.

Yabu coborî tulburat dealul, privindu l pe Toranaga traversând piaţa către Mariko şi barbar, cu Fujiko lângă el. Acum Mariko mergea alături de Toranaga, ceilalţi aşteptându i în piaţă. Toranaga vorbea repede şi agitat. Apoi Yabu îl văzu dându i un sul de hârtie şi se întrebă ce era în el şi ce se discutase. Ce nou şiretlic pregăteşte Toranaga? se întrebă, dorind ca soţia sa să fie aici, să l ajute cu sfaturile ei înţelepte.

Pe chei Toranaga se opri. Nu se urcă pe navă ca să se pună la adăpost, apărat de oamenii săi. Ştia că ultima carte trebuia jucată pe ţărm. Nimic nu era încă hotărât. Îi privi pe Yabu şi pe Igurashi, apropiindu se. Nu putea să fugă acum, nepăsarea obraznică a lui Yabu spunea foarte mult.

— Deci, Yabu san?

— Rămâi pentru câteva zile, nobile Toranaga?

— Ar fi mai bine pentru mine dacă aş pleca imediat.

Yabu poruncise tuturor să se depărteze. După o clipă cei doi bărbaţi se aflau singuri pe plajă.

— Am veşti neliniştitoare de la Osaka. Ai demisionat din Consiliul Regenţilor?

— Da, am demisionat.

— Atunci te ai condamnat singur la moarte, ţi ai distrus cauza, vasalii, aliaţii, prietenii. Ai distrus Izu şi, odată cu el, pe mine.

— Consiliul Regenţilor poate cu siguranţă să ţi ia feuda şi viaţa, dacă doreşte. Da.

— Pe toţi zeii, vii sau morţi, ori încă nenăscuţi...! Yabu se lupta să şi stăpânească mânia. Îmi cer iertare pentru proastele mele maniere, dar atitudinea ta e incredibilă... Da, cer iertare. N avea nici un sens să şi dezvăluie emoţiile, cu toţii ştiau că asta era de nedorit şi ruşinos. E mai bine pentru tine să stai aici, senior Toranaga.

— Mai degrabă cred c am să plec îndată.

— Aici sau la Yedo, care i diferenţa? Ordinul regenţilor va sosi curând. Îmi închipui că ai să vrei să ţi faci seppuku deîndată. Cu demnitate. În linişte. M aş simţi onorat să fiu secondantul tău.

— Mulţumesc, dar încă nu a sosit nici un ordin, aşa că am să mi păstrez capul acolo unde este.

— Ce mai contează o zi sau două? Cu siguranţă ordinul este de neocolit. Am să fac toate pregătirile. Da, şi totul va fi perfect, poţi să ai încredere în mine.

— Îţi mulţumesc. Da, înţeleg de ce vrei capul meu.

— Şi capul meu va cădea. Dacă îl trimit pe al tău lui Ishido, sau i l duc eu şi îi cer iertare, asta s ar putea să ajute, deşi mă îndoiesc, neh?

— Dacă aş fi în locul tău şi eu ţi aş cere capul. Din nefericire capul meu nu te va putea ajuta de loc.

— Cred că ai dreptate, dar merită încercat. Yabu scuipă cu ciudă în ţărână. Merit să mor pentru că am fost atât de prost încât să mă las în puterea netotului ăla.

— Ishido nu va şovăi să ţi ia capul, dar mai întâi o să ţi ia Izu. O, da, Izu e pierdut, dacă el are puterea.

— Nu mă scoate din sărite. Ştiu că asta o să se întâmple!

— Nu te supăra, prietene, îi spuse Toranaga, bucurându se că Yabu se făcea de râs. Am spus doar că, atâta timp cât Ishido este la putere, tu eşti pierdut şi Izu este pierdut. Pentru că ruda sa, Ikawa Jikkyu, râvneşte cu ardoare Izu. Dar Yabu san, Ishido nu are toată puterea, încă.

Şi îi spuse ca de la prieten la prieten de ce îşi dăduse demisia.

— Consiliul este paralizat!

Yabu nu şi putea crede urechilor.

— Nu mai există nici un Consiliu. Şi nu va mai fi până ce nu vor exista din nou cinci membri. Gândeşte te, Yabu san, nu sunt acum mai puternic ca niciodată, neh? Ishido este neputincios, ca şi Jikkyu. Acum ai tot timpul de care ai nevoie ca să ţi pregăteşti oamenii. Acum ai Suruga şi Totomi. Acum ai capul lui Jikkyu. Peste câteva luni o să l vezi într o ţeapă, alături de capetele tuturor celor din neamul lui şi vei intra călare în stăpânirea noilor tale feude. Brusc se răsuci şi strigă: Igurashi san! şi cinci sute de oameni auziră comanda.

Igurashi porni în fugă, dar înainte ca samuraiul să facă trei paşi, Toranaga strigă din nou:

— Adu o gardă de onoare cu tine. Cincizeci de oameni! Mai repede!

Nu îndrăznea să i lase lui Yabu nici o clipă de răgaz, ca acesta să nu şi dea seama de marele cusur al spuselor sale: că dacă Ishido era încolţit acum şi nu avea puteri, atunci capul lui Toranaga, pe un talger de lemn, ar fi avut mare preţ pentru Ishido şi deci şi pentru Yabu. Sau, şi mai bine, Toranaga legat ca un criminal de rând şi predat viu la porţile castelului Osaka, i ar fi adus lui Yabu nemurirea şi cheile provinciei Kwanto.

În timp ce garda de onoare se forma în faţa sa, Toranaga spuse cu glas puternic:

— În cinstea acestei ocazii, poate vei accepta asta ca o dovadă de prietenie. Apoi îşi scoase sabia cea lungă, o întoarse pe lat cu ambele mâini şi i o oferi.

Yabu luă sabia ca n vis. Era nepreţuită. Era o moştenire Minowara şi faimoasă în întreaga împărăţie. Toranaga stăpânea sabia de cincisprezece ani. Îi fusese dăruită de Nakamura în faţa celor mai importanţi daimyo din împărăţie, din care lipsea Beppu Genzaemon, în cadrul unei ceremonii, ca o parte din răsplata pentru înţelegerea lor tainică.

Aceasta se întâmplase cu puţin după bătălia de la Nagakude, cu mult înainte de apariţia doamnei Ochiba. Toranaga îl învinsese pe generalul Nakamura, viitorul Taiko, pe când Nakamura era doar fără mandat, sau împuternicire formală, sau titluri, şi soarta puterii era încă în cumpănă. În loc să adune o oştire numeroasă, şi să l copleşească pe Toranaga, aşa cum obişnuia, Nakamura hotărâse să adopte o poziţie împăciuitoare. Îi oferise lui Toranaga un tratat de prietenie şi o alianţă trainică şi pe cumnata lui drept soţie. Faptul că femeia era deja măritată şi trecută de mult de floarea vârstei, nu stingherea pe nici unul dintre ei. Toranaga acceptă imediat. Soţul femeii, unul dintre vasalii lui Nakamura, mulţumind zeilor că invitaţia de a divorţa de ea nu fusese însoţită de o invitaţie de a şi face seppuku, o trimisese, recunoscător, înapoi cumnatului ei. Toranaga se căsători cu ea deîndată, cu tot fastul şi ceremonia de care era în stare, şi în aceeaşi zi semnă un tratat de prietenie secret, cu nemăsurat de puternicul clan Beppu, inamici deschişi ai lui Nakamura, care la acea vreme încă stăpâneau trufaşi Kwanto, în spatele prea lipsit de apărare a lui Toranaga.

Apoi Toranaga dăduse drumul şoimilor şi aşteptase inevitabilul atac a lui Nakamura, dar acesta nu venise. În schimb, spre uluirea lui, Nakamura îşi trimisese preaiubita şi venerata mamă în tabăra lui Toranaga, ca ostatec, spunând tuturor că aceasta îşi vizitează fiica vitregă, acum soţia lui Toranaga, dar faţă nici o îndoială, ostatecă. Şi l invitase în schimb pe Toranaga la marea întâlnire a tuturor daimyo pe care o pregătise la Osaka. Toranaga se gândise îndelung şi adânc. Apoi acceptase invitaţia, sugerând aliatului său, Beppu Genzaemon, că ar fi neînţelept să meargă amândoi. Apoi, în taină, pusese în mişcare şaizeci de mii de samurai către Osaka, drept pavăză împotriva trădării la care se aştepta din partea lui Nakamura, şi îl lăsase pe cel mai mare dintre fii săi, Noboru, să se îngrijească de noua lui soţie şi de mama acesteia. Fără să stea pe gânduri, Noboru îngrămădise vreascuri uscate sub streşinile locuinţei lor şi le spusese fără ocolişuri că le va da foc dacă i se va întâmpla ceva tatălui său.

Toranaga zâmbi amintirii. Cu o noapte înainte de a intra în Osaka, ca de obicei, fără prea multă ceremonie, Nakamura îl vizitase în taină, singur şi neînarmat.

— Bun găsit, Tora san.

— Bun găsit, senior Nakamura.

— Am luptat cot la cot în prea multe bătălii, ştim prea multe taine, am mâncat de prea multe ori din acelaşi blid ca să ne mai ascundem după degete.

— Sunt de aceeaşi părere, spuse Toranaga prevăzător.

— Atunci ascultă: sunt la un fir de păr de a supune împărăţia. Ca să am întreaga putere trebuie să am mai întâi respectul străvechilor clanuri, stăpânilor ereditari de feudă, moştenitorii familiilor Fujimoto, Takashima şi Minowara. Odată puterea luată, oriqare dintre aceşti daimyo, sau toţi trei la un loc, pot să crape, că nu mi pasă.

— Respectul meu îl ai. Ca întotdeauna.

Bărbatul scund, cu faţa zbârcită ca a unei maimuţe, râsese în hohote.

— Ai câştigat cinstit la Nagakude. Eşti cel mai bun general pe care îl ştiu, cel mai mare daimyo din imperiu. Dar acum trebuie să ter­minăm cu joaca şi tu şi eu. Ascultă, mâine vreau să mi te închini în faţa tuturor acestor daimyo. Te vreau vasal, Yoshi Toranaga noh Minowara, vasal de bunăvoie. În faţa tuturor. Nu linguşitor, ci politicos, supus şi respectuos. Dacă eşti vasalul meu, ceilalţi or să se calce în picioare grăbindu se să se lase cu fruntea la pământ şi cu dosurile n aer. Iar cei câţiva care n or s o facă, ei bine, or să vadă ei.

— Asta o să te facă stăpân peste întreaga Japonie, neh?

— Da, primul în istorie. Iar tu vei fi cel care m a făcut. Recunosc că nu pot fără tine. Dar, ascultă, dacă faci asta pentru mine, o să fi primul după mine. Orice cinste pe care o doreşti. Orice. E destul pentru amândoi.

— Pentru amândoi?

— Da. Mai întâi am să iau Japonia. Apoi Coreea. Apoi China. I am spus lui Goroda că asta vreau şi aşa o să se întâmple. Apoi îţi las Japonia – ca provincie a Chinei mele!

— Dar acum, senior Nakamura? Acum trebuie să mă supun, neh? Sunt în puterea ta, neh? Toate forţele tale copleşitoare sunt în faţa mea iar Beppu îmi ameninţă spatele.

— O să am grijă de ei destul de curând, spusese războinicul ţăran. Corbii ăia trufaşi mi au refuzat invitaţia şi nu vor veni mâine aici. Mi au trimis pergamentul înapoi acoperit cu găinaţ. Vrei pământurile lor? Tot Kwanto?

— Nu vreau nimic de la ei sau de la altcineva, spusese el.

— Mincinosule, spusese Nakamura. Ascultă, Tora san. Am aproape cincizeci de ani şi nici una dintre femeile mele nu mi a dat vreun fiu sau vreo fiică. Am snagă din belşug, întotdeauna am avut, şi în viaţa mea m am culcat cu o sută, poate două sute de femei de toate felurile, de toate vârstele, în toate chipurile,.dar nici una nu mi a născut un copil, nici măcar mort. Am totul, dar n am nici un fiu şi nu voi avea niciodată. Asta este karma mea. Ai patru fii în viaţă şi cine ştie câte fiice. Ai patruzeci şi trei de ani şi mai poţi zămisli încă o duzină de fii la fel de uşor cum se balegă un cal, asta i karma ta. De asemenea eşti un Minowara şi asta e tot karma. Dacă ţi aş adopta unul dintre fii şi l aş face moştenitorul meu?

— Acum?

— Destul de curând. Să zicem peste trei ani. Pe vremuri nu era aşa de important să ai un moştenitor. Dar acum lucrurile s au schimbat. Răposatul nostru stăpân, Goroda, a făcut prostia să se lase ucis. Acum toate ţinuturile sunt ale mele. Ar putea fi ale mele. E bine?

— Ai să faci înţelegerea oficială, în public, peste doi ani?

— Da, peste doi ani. Poţi să ai încredere în mine. Avem aceleaşi interese. Ascultă! Peste doi ani, de faţă cu toţi, şi o să ne înţelegem, tu şi eu, care dintre fii. Aşa împărţim totul, ei? Familiile noastre unite sunt bine înfipte în viitor, aşa că de aici nici o grijă şi asta e bine şi pentru tine şi pentru mine. Câştigul va fi uriaş. Mai întâi Kwanto. Ei?

— Poate Beppu Genzaemon se va supune, dacă eu mă supun.

— Nu pot să i îngădui, Tora san. Râvneşti pământurile lor.

— Nu râvnesc nimic.

Nakamura râsese vesel.

— Da, dar ar trebui. Kwanto este ceea ce meriţi. Este în siguranţă dincolo de zidurile munţilor, uşor de apărat. Controlând delta vei controla cele mai bogate timpuri de orez din imperiu. Vei avea spatele la mare şi un venit de două milioane de koku. Dar să nu ţi aşezi capitala la Kamakura. Sau la Odawara.

— Kamakura a fost întotdeauna capitala provinciei Kwanto.

— Şi de ce n ai râvni Kamakura, Tora san? Nu i de şase sute de ani acolo altarul sfânt al kami ului păzitor al familiei tale, nu este Hachiman, kami ul războiului, o zeitate Minowara? Strămoşul tău a fost înţelept să şi aleagă un kami al războiului căruia să i se închine.

— Nu râvnesc la nimic şi nu mă închin la nimic. Un altar e doar un altar şi nici un kami al războiului nu se ştie să fi stat vreodată într un altar.

— Mă bucur că nu râvneşti nimic, Tora san. Căci atunci nimic n o să te dezamăgească. Eşti ca mine în privinţa asta, dar Kamakura nu i o capitală potrivită pentru tine. Sunt şapte trecători care duc acolo la ea, prea multe drumuri ca să poată fi apărată. Şi nu e la mare. Nu, nu te aş sfătui să te aşezi în Kamakura. Ascultă, ar fi mult mai bine şi ai fi mult mai în siguranţă dacă te ai duce mai departe, peste munţi. Ai nevoie de un port la mare. E unul pe care l am văzut odată – Yedo. Acum e doar un sat de pescari, dar o să l faci tu un oraş mare, uşor de apărat, perfect pentru negoţ. Tu sprijini negoţul. Eu sprijin negoţul. Asta i bine. Aşa că trebuie să ai un port la mare. Cât despre Odawara, o s o ştergem de pe faţa pământului, ca o lecţie pentru toţi ceilalţi.

— Asta o să fie foarte greu.

— Da, dar o să fie o lecţie bună pentru toţi ceilalţi daimyo, neh?

— O să fie foarte costisitor dacă va trebui să luăm oraşul cu asalt.

Din nou râsul batjocoritor.

— Ar putea fi, pentru tine, dacă nu mi te alături. Ar trebui să trec peste pământurile tale de acum ca să ajung la el. Ştii că eşti în prima linie a lui Beppu? Pionul lui Beppu? Împreună, tu şi cu ei, aţi putea să mi ţineţi piept un an, sau doi, sau trei, dar până la urmă ajung eu acolo. Ehei, de ce să pierdem atâta vreme cu ei? Sunt toţi morţi – afară de ginerele tău, dacă doreşti – ah, ştiu că ai o alianţă cu ei, dar nu face nici cât o găleată de bălegar. Şi atunci, care e răspunsul tău? Prada o să fie uriaşă. Mai întâi Kwanto, ăsta i al tău, apoi o să am toată Japonia, şi apoi apoi Coreea – uşor. Apoi China – greu, dar nu cu neputinţă. Ştiu că un ţăran nu poate să devină shogun, dar fiul nostru va fi shogun şi o să poată încăleca Tronul Dragonului din China, el sau fiul lui. Acum, gata cu vorba. Care i răspunsul tău, Yoshi Toranaga noh Minowara? Vasal sau nu? Nimic altceva nu are preţ pentru mine.

— Hai să urinăm pe înţelegere, spusese Toranaga, câştigând tot ceea ce şi dorise şi plănuise. În ziua următoare, în faţa adunării uluiţilor războinici daimyo, îşi oferise umil sabia, pământurile, onoarea şi moştenirea sa, parvenitului războinic ţăran. Se rugase să i se îngăduie să servească pentru totdeauna pe Nakamura şi casa lui, iar el, Yoshi Toranaga noh Minowara, îşi plecase cu umilinţă capul în ţărână. Viitorul Taiko fusese mărinimos şi i luase pămânurile dăruin­du i imediat provincia Kwanto ca feudă, odată ce avea să fie cucerită, poruncind război total asupra clanului Beppu, pentru insulte aduse Împăratului. Îi dăduse de asemenea lui Toranaga această sabie, pe care el o primise la rândul său de curând dintr unul din tezaurele imperiale. Sabia fusese făcută de meşterul făurar Miyoshi Go cu secole înainte şi aparţinuse odată celui mai faimos războinic din istorie, Minowara Yoshitomo, primul dintre shogun ii Minowara.

Toranaga îşi aminti acea zi şi multe alte zile: câţiva ani mai târziu, când doamna Ochiba născuse un băiat; şi altădată, când, de necrezut, după ce primul născut al lui Taiko murise la momentul potrivit, se născuse Yaemon, cel de al doilea fiu. Şi astfel întregul plan căzuse în ruină. Karma.

Îl văzu pe Yabu ţinând cu respect sabia strămoşului său.

— Este atât de ascuţită pe cât se spune? întrebă acesta.

— Da.

— Îmi faci o mare cinste. Am să păstrez ca pe o comoară darul domniei tale.

Yabu se înclină, conştient că din cauza acelui dar va fi primul în ţară după Toranaga. Toranaga se înclină şi el la rândul său, apoi, neînarmat, porni pe pasarelă. Îi trebui toată voinţa ca să şi ascundă furia şi să nu şi lase picioarele să se înmoaie şi se rugă ca avariţia lui Yabu să l ţină ameţit pentru încă câteva clipe.

— Pornim! porunci, ajungând pe punte, apoi se întoarse către ţărm şi făcu vesel semn cu mâna.

Cineva sparse tăcerea şi strigă numele său, apoi alţii i se alăturară. Urmă un tunet general de strigăte întru cinstirea onoarei făcute seniorului lor. Mâini binevoitoare împinseră galera către larg. Vâslaşii traseră cu putere. Nava porni.

— Căpitane, s ajungi iute la Yedo!

— Da, Alteţă.

Toranaga privi înainte, scrutând cu ochii ţărmul, aşteptând primejdia în fiecare clipă. Yabu stătea lângă debarcader, încă ameţit de sabie. Mariko şi Fujiko aşteptau lângă baldachin cu celelalte femei. Anjin san era la marginea pieţei, unde i se spusese să aştepte – ţeapăn, înălţându se deasupra celorlalţi şi vădit furios. Ochii lor se întâlniră. Toranaga zâmbi şi i făcu semn cu mâna. I se răspunse tot cu un semn, dar rece, ceea ce l distră foarte tare pe Toranaga.

Blackthorne porni nemulţumit către debarcader.

— Când se întoarce, Mariko san?

— Nu ştiu, Anjin san.

— Cum ajungem la Yedo?

— Stăm aici. Cel puţin eu stau aici trei zile. Apoi mi se porunceşte să mă duc acolo.

— Pe mare?

— Pe uscat.

— Şi eu?

— Dumneata trebuie să stai aici.

— De ce?

— Ţi ai exprimat interesul de a învăţa limba noastră. Şi ai de lucru aici.

— Ce anume?

— Nu ştiu, îmi pare rău. Seniorul Yabu o să ţi spună. Stăpânul meu m a lăsat aici ca să tălmăcesc timp de trei zile.

Blackthorne era plin de presimţiri negre. Pistoalele i erau la cingătoare dar n avea nici un cuţit şi nici pulbere sau gloanţe. Totul era în cabina de pe galeră.

— De ce nu mi ai spus că o să stăm aici? Ai zis doar să vin pe ţărm.

— N am ştiut că ai să rămâi şi dumneata aici. Seniorul Toranaga mi a spus doar cu o clipă în urmă, în piaţă.

— Şi atunci de ce nu mi a spus o mie? Să mi o fi spus el însuşi?

— Nu ştiu.

— Trebuia să mă duc la Yedo. Acolo i echipajul meu. Acolo e corabia mea. Ce o să se ntâmple cu ei?

— A zis doar că trebuie să rămâi aici.

— Câtă vreme?

— Nu mi a spus, Anjin san. Poate că seniorul Yabu o să ştie. Te rog, ai răbdare.

Blackthorne îl putea vedea pe Toranaga stând pe dunetă, privind către ţărm.

— Cred c a ştiut tot timpul că trebuie să rămân aici, nu i aşa?

Ea nu i răspunse. Cât de copilăros este, îşi spuse, să rosteşti cu glas tare ceea ce gândeşti. Şi cât de extraordinar de deştept a fost Toranaga să scape din această capcana.

Fujiko şi cele două slujnice stăteau alături de ea, aşteptând răbdătoare la umbră, alături de mama lui Omi şi soţia sa, pe care o întâlnise foarte scurtă vreme. Se uită peste ele către galeră. Lua viteză, dar era încă în bătaia săgeţilor. Ştia că din clipă în clipă trebuie să înceapă. Oh, Sfântă Fecioară, ajută mă să fiu puternică, se rugă, cu toată atenţia îndreptată asupra lui Yabu.

— E adevărat? E adevărat? întrebă Blackthorne.

— Ce? Oh, îmi pare rău. Nu ştiu, Anjin san. Pot doar să ţi spun că seniorul Toranaga este foarte înţelept. Cel mai înţelept bărbat. Oricare ar fi motivele, au fost bune.

Ea cântări ochii albaştri şi faţa încordată, ştiind că Blackthorne nu înţelegea ce se întâmplase aici.

— Te rog, ai răbdare, Anjin san. N ai de ce să te temi. Eşti vasalul său favorit şi sub...

— Nu mi e teamă, Mariko san. Sunt doar obosit de a fi plimbat de colo colo, ca un pion pe o tablă de şah. Şi nu sunt vasalul nimănui.

— Curtean, e mai bine? Sau cum ai descrie un om care lucrează pentru altul, sau este întreţinut de altul pentru ceva special...

Apoi văzu sângele urcând în obrajii lui Yabu.

— Puştile! Puştile sunt încă pe galeră! strigă el.

Mariko ştiu că venise vremea. Porni grăbită către el în clipa în care se întoarse să strige porunci lui Igurashi.

— Vă cer iertare, senior Yabu, spuse ea, acoperindu l. Nu e nevoie să vă îngrijoraţi în privinţa puştilor voastre. Seniorul Toranaga a spus să vă cer iertare pentru graba sa, dar are treburi grabnice la Yedo, în folosul vostru comun. A spus că va retrimite galera de îndată cu puştile şi cu pulberea în plus şi, de asemenea, cu două sute şi cincizeci de oameni, pe care i aţi cerut de la el. O să fie aici în cinci sau şase zile.

— Cum?

Mariko îi explică din nou răbdătoare şi politicoasă, aşa cum Toranaga îi spusese s o facă. Apoi, odată ce Yabu înţelese, scoase un sul de pergament din mânecă.

— Stăpânul meu vă roagă să citiţi asta. Îl priveşte pe Anjin san.

I l oferi foarte politicos, dar Yabu nu l văzu. Ochii lui se îndrep­tară către galeră. Era foarte departe acum, înaintând foarte iute, în afara bătăii săgeţilor. Nu mai putea fi atins. Dar ce mai contează asta, gândi mulţumit acum, uitând de îngrijorarea sa. O să am armele înapoi repede şi-acum am scăpat din capcana lui Ishido şi am cea mai faimoasă sabie a lui Toranaga. Iar în curând toţi daimyo din împărăţie vor cunoaşte noua mea poziţie în armatele din est, al doilea după însuşi Toranaga. Yabu putea încă să l vadă pe Toranaga şi îşi mai flutură odată mâna şi i se răspunse la fel. Apoi Toranaga dispăru de pe dunetă.

Yabu luă pergamentul şi reveni în prezent şi la Anjin san.

Blackthorne privea de la treizeci de paşi depărtare şi simţea că şi iese din fire sub privirile scrutătoare ale lui Yabu. O auzi pe Mariko vorbind cu vocea ei cântată, dar asta nu îl linişti. Strânse pe furiş mânerul pistolului.