James Clavell

Se trezi furat de seninătatea ei şi de cuvintele ei. Privi spre apus. Pete mari, roşii purpurii şi negre se întindeau pe cer. Privi soarele până dispăru.

— Mi aşi dori să mi fi concubină, spuse.

— Aparţin seniorului Buntaro şi până la moartea sa nu pot să spun sau să gândesc ceea ce ar putea fi gândit sau spus.

Karma, gândi Blackthorne. Oare accept karma? A mea, a ei, a lor.

Noaptea este minunată.

Ca şi ea, iar ea aparţine altuia.

Da, ea este minunată. Şi foarte înţeleaptă. Lasă treburile Dom­nului în mâinile Domnului şi karma să fie karma. Ai venit aici nechemat. Te afli în puterea lor.

Dar care e răspunsul?

Răspunsul va veni, îşi spuse, pentru că există un Dumnezeu în ceruri, pentru că există undeva un Dumnezeu.

Auzi zgomotul unor paşi. Câteva torţe se apropiau din josul dealului. Douăzeci de samurai cu Omi în frunte.
***
— Îmi pare rău, Anjin san, dar Omi san porunceşte să i dai pistoalele.

— Spune i să se ducă dracului.

— Nu pot, Anjin san, nu îndrăznesc.

Blackthorne îşi ţinea o mână sprijinită pe mânerul pistolului, cu ochii aţintiţi spre Omi. Rămăsese cu bună ştiinţă aşezat pe treptele verandei. În grădină, în spatele lui Omi, se găseau zece samurai, iar restul lângă palanchinul care aştepta. De ndată ce Omi intrase nein­vitat, Fujiko ieşise din casă şi acum stătea pe verandă, albă la faţă, în spatele lui Blackthorne.

— Seniorul Toranga nu a avut niciodată ceva de spus şi am stat în preajma lui şi a lui Yabu san înarmat, zile întregi.

Mariko spuse nervoasă.

— Da, Anjin san, dar te rog înţelege, ce spune Omi san este adevărat. Obiceiul nostru este că nu poţi sta în prezenţa unui daimyo înarmat. Nu ai de ce să te spe... să te îngrijorezi, Yabu san este prietenul dumitale. Dumneata eşti aici oaspetele lui.

— Spune i lui Omi san că nu o să i dau pistoalele.

Apoi, fiindcă ea rămăsese tăcută, Blackthorne îşi ieşi din fire şi şi clătină capul.

— Iyé, Omi san! Wakarimasu ka? Iyé!

Chipul lui Omi se încordă. Aruncă o poruncă răstită. Doi samurai înaintară. Blackthorne îşi smulse pistoalele. Samuraii se opriră. Amândouă pistoalele erau îndreptate direct către faţa lui Omi.

— Iyé, zise Blackthorne. Apoi către Mariko: spune i să i cheme înapoi sau apăs pe trăgaci.

Ea se supuse. Nimeni nu mişcă. Blackthorne se ridică încetişor în picioare, fără să schimbe poziţia pistoalelor. Omi stătea absolut nemişcat, netemător, ochii lui urmărind mişcările ca de pisică ale lui Blackthorne.

— Te rog, Anjin san, este foarte periculos. Trebuie să l vezi pe seniorul Yabu. Nu te poţi duce cu pistoalele. Eşti hatamoto. Eşti apărat şi eşti de asemenea oaspetele seniorului Yabu.

— Spune i lui Omi san că dacă el sau oricare dintre oamenii lui se apropie la mai puţin de cinci paşi de mine, îi zbor creierii.

Omi san spune politicos:

— Pentru ultima dată îţi poruncesc să mi dai pistoalele. Acum.

— Iyé.

— De ce nu le laşi aici, Anjin san? N ai de ce să te temi, nimeni nu se va atinge...

— Mă crezi prost?

— Atunci dă i le lui Fujiko san!

— Ce poate face ea? El o să i le ia – oricine poate să i le ia – şi atunci sunt fără apărare.

Vocea lui Mariko deveni tăioasă.

— De ce nu mă asculţi, Anjin san, Fujiko san este concubina dumitale, dacă i porunceşti o să ţi apere armele cu preţul vieţii. Asta i datoria ei. N am să ţi o mai repet, dar Toda noh Usagi Fujiko este samurai.

Blackthorne se concentră asupra lui Omi, abia ascultând o.

— Spune i lui Omi san că nu mi plac ordinele. Sunt oaspetele seniorului Toranaga. Sunt oaspetele seniorului Yabu. Pe oaspeţi îi rogi să facă ceva, nu le porunceşti şi nu pătrunzi în casa unui om neinvitat.

Mariko traduse. Omi ascultă cu chipul lipsit de orice expresie, apoi replică scurt, privind ţevile nemişcate.

— El spune: Eu, Kasigi Omi te aş ruga să mi dai pistoalele şi te aş ruga să vii cu mine pentru că Yasigi Yabu sama a poruncit să i te înfăţişezi. Dar Kasigi Yabu sama mi a poruncit să ţi poruncesc să mi dai armele. Îmi pare rău, Anjin san, pentru ultima dată îţi poruncesc să mi le dai.

Blackthorne simţea o gheară strângându i pieptul. Ştia că va fi atacat şi era furios de propria lui prostie. Dar vine o vreme când nu mai poţi înghiţi şi scoţi un pistol sau un cuţit şi atunci sângele curge din cauza mândriei tale prosteşti. De cele mai multe ori prosteşti. Dac o fi să mor, Omi o să moară primul, pe Dumnezeul meu!

Se simţea foarte puternic, deşi cumva ameţit. Apoi îi sună în urechi ceea ce i spusese Mariko. "Fujiko e samurai. Ea este concubina ta." Şi creierul lui începu să funcţioneze.

— Doar o clipă. Mariko san, te rog spune i asta lui Fujiko san. Chiar aşa: Am să ţi dau ţie pistoalele mele. Trebuie să ai grijă de ele. Nimeni, în afară de mine, nu trebuie să le atingă.

Mariko făcu ceea ce i se ceruse şi în spatele lui o auzi pe Fujiko spunând "Hai!"

— Wakarimasu ka, Fujiko san? o întrebă.

— Wakarimasu, Anjin san, răspunse cu o voce subţire, nervoasă.

— Mariko san, te rog spune i lui Omi san că acum am să merg cu el. Îmi pare rău de această neînţelegere. Da, îmi pare rău că a fost o neînţelegere.

Blackthorne se trase înapoi, apoi se întoarse. Fujiko primi pis­toalele cu fruntea năpădită de sudoare. Se întoarse către Omi, rugându se să fi procedat corect.

— Putem merge acum?

Omi spuse ceva lui Fujiko şi întinse mâna. Femeia scutură din cap. El dădu un ordin scurt. Cei doi samurai înaintară către ea. Imediat ea strecură unul dintre pistoale în eşarfa de la obi, îl ridică pe celălalt cu ambele braţe întinse, îndreptându l către Omi. Apăsă trăgaciul uşor şi cocoşul se mişcă puţin.

— Ugoku na! spuse. Dozo!

Samuraii se supuseră şi se opriră.

Omi vorbi iute şi furios şi ea l ascultă şi i răspunse cu voce blândă şi politicoasă, dar pistolul, cu cocoşul pe jumătate ridicat, nu părăsi nici o clipă faţa lui.

— Iyé, gomen nasai, Omi san! Nu, îmi pare rău, Omi san.

Blackthorne aştepta.

Unul dintre samurai se mişcă puţin. Cocoşul se ridică primej­dios, aproape la capătul cursei. Braţul nu tremura.

— Ugoku na! porunci ea.

Nimeni nu se îndoia că va apăsa pe trăgaci. Nici chiar Black­thorne. Omi san vorbi scurt. Oamenii săi se retraseră. Ea coborî pistolul, dar rămase pregătită.

— Ce a spus? întrebă Blackthorne.

— Doar că va raporta acest incident lui Yabu san.

— Bine. Spune i că o să fac la fel.

Blackthorne se întoarse către ea.

— Domo, Fujiko san.

Apoi, amintindu şi felul în care Toranaga şi Yabu vorbeau cu femeile, mormăi autoritar către Mariko:

— Vino, Mariko san... Ikimasho!

Porni către poartă.

— Anjin san, strigă Fujiko.

— Hai?

Blackthorne se opri. Fujiko se înclină şi vorbi iute către Mariko.

Ochii acesteia se măriră, apoi încuviinţă din cap, răspunse şi îi vorbi lui Omi care deasemeni încuviinţă, vădit furios, dar stăpânindu se.

— Ce se ntâmplă?

— Te rog ai răbdare, Anjin san.

Fujiko strigă, şi cineva răspunse din casă. O slujnică ieşi pe verandă. În mâini ţinea două săbii. Săbii de samurai.

Fujiko le luă respectuoasă şi le oferi lui Blackthorne cu o plecăciune, vorbind domol.

Mariko spuse:

— Concubina dumitale arată că un hatamoto este bineînţeles obligat să poarte cele două săbii de samurai. Mai mult decât atât, e datoria lui. Ea crede că n ar fi potrivit să te înfăţişezi seniorului Yabu fără săbii – nu ar fi politicos. După legea noastră purtatul săbiilor este o îndatorire. Ea te întreabă dacă ai accepta să le porţi pe acestea, deşi lipsite de valoare, până îţi vei cumpăra unele.

Blackthorne se holbă la ea, apoi la Fujiko şi din nou înapoi la ea.

— Asta înseamnă că s samurai? Că seniorul Toranaga m a făcut samurai?

— Nu ştiu, Anjin san, dar n a existat niciodată un hatamoto care să nu fi fost samurai. Niciodată.

Mariko se ntoarse şi l întrebă pe Omi. Nerăbdător, acesta scutură din cap şi răspunse.

— Şi Omi san spune la fel. Desigur că este un privilegiu special al unui hatamoto acela de a purta întotdeauna săbii. Chiar şi în prezenţa seniorului Toranaga. E de datoria lui, fiindcă este ca o gardă personală de cea mai mare încredere. De asemenea, numai un hatamoto are dreptul să intre oricând la seniorul său.

Blackthorne luă sabia scurtă şi o înfipse la centură, apoi pe cealaltă, cea lungă, cea pentru ucidere, exact aşa cum o purta Omi. Înarmat se simţea într adevăr mai bine.

— Arigato goziemashita, Fujiko san, spuse încet.

Ea coborî ochii şi răspunse domol. Mariko traduse:

— Fujiko zice, cu voia dumitale, stăpâne, pentru că trebuie să înveţi limba noastră corect şi repede, cu umilinţă ar vrea să ţi spună că pentru un bărbat este mai mult decât îndeajuns să spună domo. Arigato, cu sau fără goziemashita este o politeţe fără rost, o expresie pe care o folosesc doar femeile.

— Hai. Domo. Wakarimasu, Fujiko san.

Pentru prima dată de când ştia toate aceste lucruri Blackthorne o privi cu atenţie. Îi văzu sudoarea de pe frunte şi mâini. Ochii înguşti şi faţa pătrată şi dinţii rari şi ascuţiţi.

— Te rog spune i concubinei mele că în această ocazie anume, nu consider arigato goziemashita o politeţe fără rost faţă de ea.

***
Yabu îşi aruncă din nou privirea către săbii. Blackthorne stătea pe o pernă în faţa lui, pe locul de onoare, cu picioarele încrucişate, cu Mariko alături, iar Ygurashi lângă el. Se aflau în încăperea principală a fortăreţei.

Omi sfârşi de vorbit.

Yabu ridică din umeri.

— Te ai descurcat prost, nepoate. Desigur că este datoria con­cubinei să l apere pe Anjin san şi toate ale sale. Desigur că acum are dreptul să poarte săbii. Da, te ai descurcat prost. Am arătat limpede că Anjin san este onoratul meu oaspete aici. Cere i iertare.

Imediat Omi se ridică şi îngenunche în faţa lui Blackthorne şi înclinându se spuse:

— Îmi cer iertare pentru greşeala mea, Anjin san.

O auzi pe Mariko san spunând că barbarul acceptă scuzele, se înclină încă o dată, se întoarse liniştit la locul său şi se aşeză. Dar în sinea sa nu era liniştit. Acum îl stăpânea un singur gând: moartea lui Yabu.

Se hotărâse să facă ceva de neînchipuit: să şi ucidă stăpânul de drept şi căpetenia clanului său.

Dar nu pentru că l făcuse să şi ceară scuze în public barbarului. Aici Yabu avusese dreptate. Omi ştia că încurcase lucrurile fără rost, căci deşi Yabu îi poruncise prosteşte să ia deîndată, în seara asta, pistoalele, ştia că ar fi putut să i facă să plece şi să le lase în casă, ca mai târziu să fie furate sau stricate.

Iar Anjin san procedase foarte corect dându le concubinei sale, îşi spuse, după cum şi ea procedase la fel de corect făcând ce făcuse. Şi ar fi apăsat cu siguranţă pe trăgaci fără să greşească ţinta. Nu mai era o taină că Usagi Fujiko îşi căuta moartea, sau de ce. Omi mai ştia şi că, fără hotărârea luată în acea dimineaţă, de a l ucide pe Yabu, el ar fi păşit înainte spre moarte şi apoi oamenii lui i ar fi luat pistoalele. El ar fi murit cu cinste, aşa cum şi ei i s ar fi poruncit să moară cu cinste, iar apoi bărbaţi şi femei ar fi povestit, generaţii după generaţii, tragica întâmplare. S ar fi scris cântece şi poeme şi poate chiar o piesă Noh, toate atât de impresionante şi tragice şi măreţe, despre ei trei: credincioasa concubină şi credinciosul samurai, care au murit amândoi făcându şi datoria, din pricina neobişnuitului barbar venit din Mările Răsăritului.

Nu, hotărârea lui Omi nu avea nimic de aface cu aceste scuze publice, deşi nedreptatea aceasta se adăuga urii care acum îl stăpânea. Motivul principal era că astăzi, în faţa ţăranilor, Yabu le jignise pe mama şi pe soţia sa, făcându le să aştepte ore în şir, ca ţăranii, şi apoi le spusese să plece fără a le băga în seamă, ca pe nişte ţărănci.

— Nu contează, fiule, spusese mama lui, e dreptul său.

— El este stăpânul nostru, repetase şi Midori, soţia lui, cu lacrimi de ruşine alunecând în jos pe obraji. Te rog, iartă l.

— Şi nu v a invitat pe nici una dintre voi să i uraţi bun venit, lui şi ofiţerilor lui, la fortăreaţă, continuase Omi. Şi masa pe care aţi pregătit o. Numai mâncarea şi saké ul au costat un koku.

— E datoria noastră, fiule. Este datoria noastră să facem orice doreşte seniorul Yabu.

— Şi porunca în privinţa tatei?

— Nu e încă o poruncă. E doar un zvon.

— Mesajul de la tata spune că a auzit că Yabu o să i poruncească să şi radă capul şi să devină preot, sau să şi deschidă pântecele. Soţia lui Yabu s a fălit cu asta faţă de oamenii ei.

— Un spion i a şoptit asta tatălui tău. Nu poţi întotdeauna să ai încredere în spioni. Îmi pare rău, dar tatăl tău, fiule, nu e întotdeauna înţelept.

— Ce se întâmplă cu tine, mamă, dacă nu e un zvon?

— Orice s ar întâmplă e karma. Trebuie să accepţi karma.

— Nu. Insultele acestea nu pct fi răbdate.

— Te rog fiule, acceptă le.

— I am dat lui Yabu cheia corăbiei, cheia lui Anjin san şi a noilor barbari şi calea de ieşire din capcana lui Toranaga. Ajutorul meu i a adus o nemăsurată cinste. Cu acel dar simbolic al sabiei este acum al doilea după Toranaga în armatele estului. Şi ce am primit în schimb? Insulte murdare.

— Acceptă ţi karma.

— Trebuie, bărbate, te implor. Ascult o pe doamna, mama ta.

— Nu pot să trăiesc cu ruşinea asta. Mă voi răzbuna şi apoi mă voi omorî şi voi spăla de pe mine această ruşine.

— Pentru ultima oară fiule, acceptă ţi karma. Te rog.

— Karma mea este să l distrug pe Yabu.

Bătrâna doamnă oftase.

— Foarte bine. Eşti bărbat. Ai dreptul să hotărăşti. Ce o fi, o fi, dar uciderea lui Yabu, în sine, nu înseamnă nimic. Ne trebuie un plan. Fiul său trebuie de asemenea înlăturat şi Ygurashi la fel. Mai ales Ygurashi. Atunci tatăl tău va putea conduce clanul aşa cum este drept.

— Cum o să facem asta?

— O să ne sfătuim, tu şi cu mine. Ai răbdare. Apoi va trebui să ne sfătuim şi cu tatăl tău. Midori, chiar şi tu poţi să dai un sfat, dar încearcă să nu fie fără rost, neh?

— Şi seniorul Toranaga? I a dat lui Yabu sabia lui.

— Cred că seniorul Toranaga vrea doar ca Izu să fie puternic şi vasal. Nu un aliat. El nu şi doreşte aliaţi mai mult decât Taiko. Yabu crede că este aliat. Eu cred că Toranaga nu suferă aliaţii! Clanul nostru se va ridica ca vasal al lui Toranaga sau al lui Ishido. Pe cine o să alegem, ei? Şi cum să l omorâm?

Omi îşi aminti valul de bucurie ce l învăluise deîndată ce luase hotărârea.

Îl simţea şi acum. Dar pe chipul lui nu se citea nimic, în timp ce servea cha şi vin oferit de slujnice alese cu grijă, aduse din Mishima pentru Yabu. Îi privi pe rând – Yabu şi Anjin san, şi Mariko, şi Ygurashi. Toţi aşteptau ca Yabu să înceapă.

Încăperea era largă şi aerisită, destul de mare ca să poată cina, bea şi pălăvrăgi în ea treizeci de ofiţeri. Mai erau multe alte încăperi şi bucătării, pentru gărzi şi servitori, şi de jur împrejur o grădină şi deşi toate fuseseră încropite pentru scurt vreme, fuseseră totuşi minunat construite şi în puţin timp, şi erau uşor de apărat. Că toate cheltuielile se făceau din feuda sa de curând mărită nu l stânjenea deloc pe Omi. Era datoria lui.

Privi printr un paravan întredeschis. Multe santinele în curtea interioară. Un grajd. Fortăreaţa era apărată de un şanţ. Palisada era făcută din bambuşi uriaşi, legaţi strâns între ei. Stâlpi mari, sprijineau acoperişul de ţiglă. Pereţii era din uşoare panouri shoji glisante, unele acoperite cu obloane, cele mai multe cu hârtie dată cu ulei, aşa cum se obişnuia. Dulapii groşi ai podelei erau ridicaţi pe stâlpi, deasupra pământului bătătorit şi acoperiţi cu tatami.

La porunca lui Yabu, Omi golise patru sate de materialele din care fuseseră construite cele două case, iar Igurashi cumpărase tatami de calitate, saltele şi alte lucruri de negăsit în sat.

Omi era mândru de munca sa. Tabăra pentru cei trei mii de samurai fusese terminată şi ea, pe platoul de pe dealul ce străjuia drumurile care duceau către sat şi către ţărm. Acum satul era bine închis dinspre uscat. Dacă ar fi venit vreo primejdie dinspre mare, stăpânul ar fi avut destul timp ca să fugă.

Dar eu nu mai am nici un stăpân. Pe cine ar trebui să slujesc acum? se întrebă Omi. Ikawa Jikkyu? Ori chiar pe Toranaga? Oare Toranaga mi ar da ce vreau eu în schimb? Sau Ishido? La Ishido e mai greu de ajuns, neh? Dar acum ar fi multe de spus...

În această după amiază Yabu îl chemase pe Igurashi, Omi şi cei patru căpitani şi pusese în mişcare planul său ascuns, de pregătire a celor cinci sute de samurai puşcaşi. Igurashi urma să fie comandant, Omi urma să conducă una dintre grupele de o sută de oameni. Se înţeleseseră cum să împartă oamenii lui Toranaga în unităţi când aveau să sosească, şi cum urma să fie neutralizaţi aceşti străini, dacă se dovedeau trădători.

Omi sugerase ca un alt grup la fel de tainic de trei unităţi, a câte o sută de samurai fiecare, să fie pregătit în acelaşi timp de cealaltă parte a peninsulei, ca rezervă, şi ca o precauţie împotriva unei viclenii a lui Toranaga.

— Cine o să comande oamenii lui Toranaga? Pe cine o să trimită ca înlocuitor la comandă? întrebase Igurashi.

— N are nici o importanţă, spusese Yabu. Eu am să numesc pe cei cinci adjuncţi ai săi, cărora li se va încredinţa responsabilitatea de a i tăia beregata dacă va fi nevoie. Cuvântul de ordine pentru uciderea lui şi a celorlalţi străini va fi "Prun". Mâine, Igurashi san, vei alege oamenii. Am să i confirm pe fiecare personal, eu însumi şi nici unul dintre ei nu trebuie să cunoască încă strategia mea în privinţa regimentului de muschete.

Acum, privindu l, Omi se desfăta cu nou descoperita bucurie a răzbunării. Era uşor să l omori pe Yabu, dar uciderea lui era legată şi de altele. Numai aşa ar putea tatăl său, sau fratele lui mai mare, să preia controlul clanului şi feudei Izu.

Yabu intră direct în subiect.

— Mariko san, te rog spune i lui Anjin san că de mâine vreau să nceapă să mi pregătească oamenii să tragă ca barbarii şi pă vreau să învăţ tot ce se poate învăţa despre felul în care poartă barbarii războiul.

— Dar îmi pare rău, puştile nu vor sosi înainte de şase zile, Yabu san, îi reaminti Mariko.

— Oamenii mei au destule ca să putem începe, relică Yabu. Vreau să înceapă de mâine.

Mariko îi spuse lui Blakthorne:

— Ce vrea să ştie despre război? întrebă acesta.

— A spus că totul.

— Ce anume?

Mariko îl întrebă pe Yabu

— Yabu san spune: ai luat parte la vreo bătălie pe uscat?

— Da. În Olanda. Şi în Franţa.

— Yabu san spune, minunat. Vrea să cunoască strategia europeană. Vrea să ştie cum se poartă războaiele în ţinuturile voastre. Cu toate amănuntele.

Blakthorne se gândi o clipă, apoi spuse:

— Spune i lui Yabu san că pot să pregătesc oricâţi oameni pentru el, şi că ştiu exact ceea ce vrea să ştie.

Aflase o grămadă de lucruri despre felul în care purtau japonezii războaiele de la fratele Domingo. Călugărul fusese un foarte bun cunoscător şi deosebit de interesat.

— În defenitiv, senhor, spusese bătrânul, astea sunt cunoştinţele de temelie, nu i aşa? Să şti cum luptă necredincioşii. Fiece părinte trebuie să şi apere turma şi nu sunt oare glorioşii noştri conchistadori binecuvântatul vârf de lance al Sfintei Biserici? Şi n am fost eu alături de ei în primele linii, în Lumea Nouă şi n Filipine, şi am băgat de seamă la asta mai bine de douăzeci de ani? Ştiu ce i aia războiul, senhor. Ştiu. A fost datoria mea – voia Domnului – să nvăţ ce i războiul. Poate că Dumnezeu te a trimis aci, să te învăţ înainte de a muri. Ascultă, oile mele de aci, din temniţă, au fost dascălii mei despre felul cum luptă japonezii, senhor. Aşa că acu ştiu cum poartă războiul armatele lor şi ştiu cum pot fi înfrânţi. Ştiu cum ne pot înfrânge. Ţine minte, senhor, îţi spun un secret numai pentru sufletu' tău. Nu alătura niciodată cruzimea japoneză armelor moderne şi metodelor moderne, c atunci, pe uscat, o să ne zdrobească.

Blakthorne îşi încredinţă soarta în mâinile lui Dumnezeu şi începu:

— Spune seniorului Yabu că pot să l ajut foarte mult. Şi pe seniorul Toranaga. Pot face armatele lor de neînfrânt.

— Seniorul Yabu spune că dacă cunoştiinţele tale se dovedesc folositoare, Anjin san, îţi va creşte venitul primit de la seniorul Toranaga, de două sute cincizeci de koku, la cinci sute de koku, peste o lună.

— Mulţumeşte i, dar spune că dacă fac toate astea pentru el, cer în schimb, o favoare: vreau să renunţe la hotărârea luată în privinţa satului şi mi vreau înapoi corabia şi echipajul în cinci luni.

— Anjin san, nu te poţi tocmi cu el ca un negustor, spuse Mariko.

— Te rog, spune i. Cere i o ca pe o favoare umilă, din partea unui oaspete însemnat şi a unui viitor vasal recunoscător.

— Yabu san spune că satul nu are însemnătate. Pe ţărani trebuie să i pui cu tălpile pe jăratec ca să i faci să joace. Nu trebuie să le porţi de grijă. Cât despre corabie, ea este în grija seniorului Toranaga. El e încredinţat că o s o primeşti înapoi curând. M a rugat să i prezint cererea dumitale seniorului Toranaga în clipa când ajung în Yedo. Am s o fac, Anjin san.

— Te rog cere i iertare seniorului Yabu, dar trebuie să l rog să şi retragă hotărârea. În noaptea asta

— Abia a spus nu, Anjin san. Ar fi lipsit de bună cuviinţă.

— Da, înţeleg. Dar, te rog, cere i o din nou. E foarte important pentru mine... ca o cerere oficială.

— El spune că trebuie să ai răbdare. Nu le purta de grijă ţăranilor.

Blackthorne dădu din cap, apoi se hotărâ:

— Îi mulţumesc. Înţeleg, da. Te rog, mulţumeşte i lui Yabu san, dar spune i că nu pot trăi cu ruşinea asta.

Mariko păli.

— Ce?

— Nu pot trăi cu ruşinea de a avea satul pe cugetul meu. Sunt dezonorat. Nu pot să îndur asta, este împotriva credinţei mele creştine. Va trebui să mă sinucid deîndată.

— Să te sinucizi?

— Da. Asta am hotărât să fac.

Yabu o întrerupse.

— Nan ja, Mariko san?

Ea traduse poticnit cele spuse de Blackthorne. Răspunse la întrebările lui Yabu. Apoi acesta spuse:

— Dacă nu ţi aş fi văzut tresărirea, aş fi crezut că e o glumă, Mariko san. De ce eşti atât de îngrijorată? De ce crezi că o s o facă?

— Nu ştiu, Alteţă. El pare... Nu ştiu.

Vocea i se pierdu.

— Omi san?

— Sinuciderea este împotriva credinţei creştine, Alteţă. Ei nu se omoară, cum facem noi, cum ar face o un samurai.

— Mariko san, eşti creştină. E adevărat?

— Da, Alteţă. Sinuciderea este un păcat de moarte, împotriva cuvântului lui Dumnezeu.

— Igurashi san, tu ce crezi?

— Se laudă! Nu e creştin. Vă amintiţi prima zi, Alteţă? Ţineţi minte ce i a făcut preotului şi ce i a îngăduit lui Omi san să i facă, ca să l salveze pe băiat?

Yabu zâmbi, amintindu şi ziua şi noaptea care urmaseră.

— Da, aşa e. Nu e creştin, Mariko san.

— Îmi pare rău dar nu înţeleg, Alteţă. Ce s a întâmplat cu preotul?

Yabu îi povesti ce se întâmplase în prima zi între Blackthorne şi preot.