James Clavell

— Anjin san, strigă Mariko. Vrei, te rog, să vii aici?

În timp ce Blackthorne se apropia, Yabu îşi ridică privirea de pe mesaj şi dădu din cap prieteneşte. Când termină de citit înapoie sulul lui Mariko şi vorbi scurt, parte pentru ea, parte pentru Blacktborne. Mariko îi oferi respectuoasă sulul de hârtie lui Blackthorne. El îl luă şi cercetă semnele de neînţeles.

— Seniorul Yabu spune că eşti binevenit în satul său. Această hârtie poartă sigiliul seniorului Toranaga, Anjin san. Trebuie s o păstrezi, îţi acordă o cinste deosebită. Seniorul Toranaga te a făcut hatamoto. Acesta este un rang pentru o persoană deosebită din suita lui. Te bucuri de protecţia lui absolută, Anjin san. Seniorul Yabu, bineînţeles, încuviinţează aceasta. Am să ţi explic mai târziu privilegiile. Dar seniorul Toranaga ţi a mai acordat un venit de douăzeci de koku pe lună. Este cam...

Yabu o întrerupse, fluturând larg mâna către Blackthorne, apoi către sat şi vorbind îndelung. Mariko traduse

— Seniorul Yabu repetă că eşti binevenit aici. Speră să fi mulţumit, că se va face totul ca şederea dumitale aici să fie confor­tabilă. Îţi va fi pusă la dispoziţie o casă. Şi dascăli. Vei binevoi să înveţi japoneza cât mai curând cu putinţă, spune. În seara asta, îţi va pune câteva întrebări şi o să ţi spună câte ceva despre o treabă deosebită.

— Te rog, întreabă l despre ce anume.

— Pot să te sfătuiesc să ai doar puţin mai multă răbdare, Anjin san? Acum nu este momentul, crede mă.

— E n regulă.

— Wakarimasu ka, Anjin san? spuse Yabu. Înţelegi?

— Hai, Yabu san. Domo.

Yabu dădu ordin lui Igurashi să dea liber regimentului, apoi se îndreptă către săteni, care erau încă prosternaţi în nisip.

Se opri în faţa lor, în minunata după amiază călduţă de primăvară, cu sabia lui Toranaga încă în mână. Cuvintele lui se abătură ca un bici. Arătă cu sabia către Blackthorne şi strigă la ei o vreme, apoi se opri brusc. Un fior trecu printre săteni. Mura se plecă şi spuse "Hai" de câteva ori, apoi se întoarse către oamenii săi şi întrebă ceva şi toţi ochii se îndreptară către Blackthorne.

— Wakarimasu ka? strigă Mura tare şi toţi răspunseră "Hai", vocile lor amestecându se cu foşnetul valurilor pe plajă.

— Ce se întâmplă? întrebă Blackthorne pe Mariko, dar Mura strigă "Kerei!" şi toţi sătenii se înclinară din nou adânc, odată către Yabu şi odată către Blackthorne.

Yabu se îndepărtă cu paşi mari fără să mai privească înapoi.

— Ce se întâmplă, Mariko san?

— Seniorul Yabu le a spus că dumneata te afli aici ca oaspetele de onoare şi că de asemenea eşti hatamoto al seniorului Toranaga. Că te afli aici ca să înveţi limba noastră. Că el a dat satului onoarea şi responsabilitatea de a te învăţa. Satul este răspunzător, Anjin san. Toţi cei de aici trebuie să te ajute. Le a spus că dacă în şase luni n ai învăţat limba mulţumitor, satul va fi ars până în temelii, dar înainte de asta fiecare bărbat, femeie şi copil vor fi crucificaţi.

CAPITOLUL 31

Ziua era pe sfârşite, umbrele se lungeau, marea era roşiatică şi adia un vânt uşor.

Blackthorne urca pe cărarea dinspre sat către casa pe care i o arătase mai devreme Mariko şi i spusese că urma să fie a lui. Se aşteptase să îl însoţească până acolo, dar el îi mulţumise şi refuzase trecând pe lângă ea şi sătenii îngenunchiaţi către promontoriu, dorind să fie singur şi să se gândească.

Efortul de a gândi i se păruse prea mare. Totul părea fără rost. Îşi turnase apă sărată în cap ca să şi limpezească gândurile, dar fără folos. În cele din urmă renunţase şi plecase înapoi rătăcind fără ţintă de a lungul ţărmului, pe lângă debarcader, de a curmezişul pieţei, şi prin sat până în sus către această casă unde avea să locuiască de aici înainte şi unde, îşi amintea, nu mai fusese nici o locuinţă până acum. Mult mai sus, dominând dealul din faţă, se întindea o altă locuinţă acoperită în parte cu papură, în parte cu ţiglă, cu o palisadă înaltă şi cu multe străji la poarta întărită.

Samuraii umblau ţanţoşi prin sat sau stăteau în grupuri, de vorbă. Cei mai mulţi mărşăluiseră deja în urma ofiţerilor lor, în grupuri disciplinate, în susul drumului şi dincolo de deal, către tabăra lor. Blackhorne îi salutase absent pe toţi samuraii întâlniţi şi ei salutau la rândul lor. Nu întâlnise nici un sătean.

Blackthorne se opri în faţa porţii. Pe grinda de deasupra ei erau pictate mai multe dintre semnele acelea ciudate şi poarta însăşi era întocmită iscusit ca să ascundă şi în acelaşi timp să dezvăluie grădina din spatele ei.

Înainte ca el să poată împinge poarta, aceasta se deschise şi un bătrân speriat se înclină şi îl lăsă să treacă.

— Konbanwa, Anjin san. Vocea îi tremura jalnic. Bună seara.

— Konbanwa, îi răspunse. Ascultă moşule, ăăă... namae ka?

— Namae watashi wa, Anjin sama? Ah, watashi Ueki ya... Ueki ya. Bătrânul înghiţi în sec uşurat.

Blackthorne repetă numele de mai multe ori ca să şi l poată reaminti şi adăugă "san" dar bătrânul îşi scutură capul cu putere.

— Iyé, gomen nasai! Iyé "san", Anjin sama. Ueki ya! Ueki ya!

537

— All right, Ueki ya, dar se gândea de ce nu "san" ca toţi ceilalţi. Îi făcu semn cu mâna să plece. Bătrânul se îndepărtă şchiopătând mărunt.

— Trebuie să fiu mai atent, trebuie să i ajut, spuse cu voce tare.

O slujnică păşi temătoare printr un shoji şi se înclină adânc.

— Konbanwa, Anjin san.

— Konbanwa, răspunse el, amintindu şi o vag de pe galeră. O îndepărtă şi pe ea.

Un foşnet de mătase. Fujiko ieşi din casă. Mariko era cu ea.

— A fost plăcută plimbarea, Anjin san?

— Da, plăcută, Mariko san.

Abia dacă o băgă în seama pe ea, pe Fujiko, sau casa, sau grădina.

— Vrei puţin cha, sau poate saké? Sau poate o baie? Apa este fierbinte.

Mariko râse nervos, tulburată de privirea din ochii lui.

— Casa de baie nu este încă gata, dar nădăjduim că poate fi folosită.

— Saké, te rog.

— Da.

— Mai întâi puţin saké, Mariko san.

Mariko vorbi cu Fujiko care dispăru înăuntrul casei. O slujnică aduse în tăcere trei perne şi plecă. Mariko se aşeză graţios pe una dintre ele.

— Stai jos, Anjin san, trebuie să fi obosit.

— Mulţumesc.

Se aşeză pe treptele verandei şi nu şi scoase sandalele. Fujiko aduse două clondire cu saké şi o ceaşcă de ceai, aşa cum îi spusese Mariko, dar nu ceaşca mică de porţelan care se folosea în mod obişnuit.

— Mai bine să i dăm iute saké din belşug, spusese Mariko. Ar fi bine să l îmbătăm întrucâtva, dar seniorul Yabu are nevoie de el la noapte. O baie şi saké poate că au să l mai uşureze.

Blackthorne bău ceaşca cu vinul încălzit fără să i simtă gustul. Apoi a doua şi a treia.

Îl priviseră urcând dealul prin crăpătura dintre două panouri shoji întredeschise.

— Ce i cu el, întrebase Fujiko alarmată.

— E mâhnit de cele spuse de seniorul Yabu, făgăduiala făcută satului.

— De ce l frământă asta, el nu e în primejdie. Viaţa lui nu este ameninţată.

— Barbarii sunt altfel decât noi, Fujiko san. Anjin san crede că sătenii sunt oameni ca toţi ceilalţi, ca samuraii, unii poate chiar mai buni decât samuraii.

Fujiko râsese nervos.

— Asta e o prostie, nu? Cum pot ţăranii să fie egali cu samuraii?

Mariko nu răspunsese. Continuase doar să l privească pe Anjin san.

— Bietul om, spusese ea.

— Bietul sat. Fujiko îşi strâmbase cu dispreţ buza de sus, subţire. O irosire prostească de ţărani şi de pescari. Kasigi Yabu san e nebun. Cum ar putea un barbar să înveţe limba noastră într o jumătate de an? Cât timp i a trebuit barbarului Tsukku san? Mai mult de douăzeci de ani, neh? Şi nu i el singurul barbar care a izbutit vreodată să înveţe cât de cât japoneza?

— Nu, nu i singurul, deşi e cel mai bun de care am auzit. Da, e greu pentru ei, dar Anjin san este un om deştept şi seniorul Toranaga a spus că într o jumătate de an, despărţit de ceilalţi barbari, mâncând hrana noastră, trăind aşa cum trăim noi, bând cha, îmbăindu se în fiecare zi, Anjin san va putea fi curând asemenea nouă.

Chipul lui Fujiko rămăsese neschimbat.

— Uită te la el, Mariko san... Atât de urât, atât de monstruos şi de străin. E curios când te gândeşti că, oricât de mult aş urî eu barbarii, odată ce trece poarta eu mă supun şi el devine stăpânul meu.

— E curajos, foarte curajos, Fujiko. Şi a salvat viaţa seniorului Toranaga. Şi e foarte preţios pentru el.

— Da, ştiu, şi prin asta ar trebui să mi displacă mai puţin. Dar îmi pare rău, nu pot. Cu toate astea, am să ncerc din răsputeri să l schimb într unui de al nostru. Mă rog lui Buddha să m ajute.

Mariko vroise să afle de la nepoata ei cauza atât de bruştei schimbări. De ce eşti acum gata să l slujeşti pe Anjin san şi să dai ascultare deplină seniorului Toranaga, când azi dimineaţă ai refuzat să te supui, ai jurat să te omori, chiar şi fără învoire, sau să l ucizi pe barbar în somn. Ce ţi a spus seniorul Toranaga de te ai schimbat atât, Fujiko?

Mariko, însă, o cunoştea prea bine ca să mai întrebe. Toranaga nu i destăinuise nimic. Fujiko n avea să i spună. Fata fusese prea bine educată de mama ei, sora lui Buntaro, care fusese la rândul său educată de tatăl ei, Hiro matsu.

Mă ntreb dacă seniorul Hiro matsu o să scape din castelul Osaka. Ţinea mult la bătrânul general, socrul ei. Ce s o fi întâmplat cu Kiri san şi cu doamna Sazuko? Unde e Buntaro, soţul meu? Unde a fost prins? Sau, o fi având timp să moară?

Mariko o urmări pe Fujiko turnând ultimile picături de saké. Şi ceaşca aceasta fu băută ca şi celelalte, fără clipire.

— Dozo, saké, spuse Blackthorne.

Mai fu adus saké. Şi acesta se termină.

— Dozo, saké.

— Mariko san, spuse Fujiko, stăpânul n ar mai trebui să bea, neh? O să se îmbete. Te rog întreabă l dacă n ar vrea să facă baie acum. Am să trimit după Suwo.

Mariko îl întrebă.

— Iartă mă, el spune că o să facă baie mai târziu.

Fujiko poruncise să mai aducă sake şi Mariko adăugă încet către slujnică

— Adu nişte peşte prăjit.

Noul clondir fu golit în aceeaşi tăcere încrâncenată. Mâncarea nu l atrăgea, dar lua totuşi o bucată la delicatele îndemnuri ale lui Mariko. Nu o mâncă.

Mai fu adus vin şi încă două clondire fură golite.

— Te rog cere iertare lui Anjin san în numele meu, spuse Fujiko. Îmi pare tare rău, dar nu mai este saké în casa lui. Spune i că mi cer iertare pentru această lipsă. Am trimis slujnica să mai aducă din sat.

— Bine. A băut mai mult decât trebuia, deşi nu pare să l fi atins deloc. Câtuşi de puţin. De ce nu ne laşi acum, Fujiko? Acum ar fi timpul să i fac propunerea oficială în numele tău.

Fujiko se înclină către Blackthorne şi plecă, bucuroasă că datina cerea ca lucrurile importante să fie întotdeauna încredinţate unei alte persoane. În acest fel, ambele părţi puteau să a păstreze demnitatea.

Mariko îi explică lui Blackthorne ce se întâmplase cu vinul.

— Cât o să dureze până o să ne mai aducă?

— Nu mult. Poate ai vrea să faci o baie acum. O să mă îngrijesc ca saké ul să ţi fie trimis imediat ce soseşte.

— A spus Toranaga ceva despre planul meu, înainte de a pleca? Despre flotă?

— Nu, îmi pare rău, n a spus nimic despre asta.

Mariko se aştepta să vadă la el primele semne ale beţiei dar, spre surpriza ei, nu se vedea nimic. Nici măcar o uşoară îmbujorare sau o împleticeală a limbii. După atât de mult vin, băut atât de repede, orice japonez s ar fi îmbătat.

— Îţi place vinul, Anjin san?

— Nu prea, e prea slab. Nu mă ajută.

— Încerci să uiţi?

— Nu, caut o soluţie.

— Orice ţi ar putea fi de ajutor, se va face.

— Am nevoie de cărţi şi hârtie şi ustensile de scris.

— Mâine am să ţi fac rost de ele.

— Nu. În seara asta, Mariko san. Trebuie să ncep acum.

— Seniorul Toranaga a spus că ţi va trimite o carte. Cum i ai zis? Carte de gramatică şi carte de cuvinte ale sfinţilor părinţi.

— Cât timp o să i trebuiască?

— Nu ştiu. Dar eu stau trei zile. Poate asta o să ţi fie de folos. Şi Fujiko san e aici ca să dea şi ea o mână de ajutor. Ea zâmbi, fericită pentru el. Sunt onorată să ţi spun că ea îţi este dată de concubină şi că...

— Ce?

— Seniorul Toranaga a întrebat o dacă ar vrea să fie concubina ta şi ea a spus că ar fi onorată şi a încuviinţat. Ea o să...

— Dar eu n am încuviinţat!

— Poftim? Îmi pare rău, nu înţeleg.

— Nu o vreau. Nici concubină, nici prin preajma mea. O găsesc urâtă.

Mariko rămase cu gura căscată.

— Dar ce are asta de a face cu o concubină oficială?

— Spune i să plece.

— Dar, Anjin san, nu poţi să refuzi! Asta ar fi o insultă cumplită pentru seniorul Toranaga, pentru ea şi pentru toată lumea. Ce rău ţi a făcut? Nici unul. Usagi Fujiko a consim...

— Ascultă mă! Cuvintele lui Blackthorne răsunară în verandă şi în casă. Spune i să plece.

Mariko spuse imediat

— Îmi pare rău, Anjin san, desigur ai dreptate să fi supărat, dar...

— Nu sunt supărat, răspunse Blackthorne rece. Nu înţelegi... Nu poate să vă intre în cap că m am săturat să fiu o păpuşă? N am nevoie de femeia asta în preajma mea. Vreau corabia mea înapoi şi echipajul şi gata. N am de gând să stau aici şase luni şi mi e silă de obiceiurile voastre. E al dracului de cumplit ca un singur om să poată ameninţa cu distrugerea un întreg sat doar ca să mă înveţe pe mine japoneza şi cât priveşte povestea cu concubina, care i mai rău decât sclavajul, este o insultă afurisită să aranjezi asta fără să mă întrebi şi pe mine mai înainte.

Ce s o mai fi întâmplat, se întrebă Mariko neputincioasă. Ce are urâţenia de a face cu concubina oficială? Şi oricum, Fujiko nu i urâtă. Cum poate fi el atât de neînţeles? Apoi îşi aminti avertismentul lui Toranaga.

— Mariko san, răspunzi personal mai întâi ca Yabu san să nu se amestece în plecarea mea, după ce i am dat sabia, şi al doilea, eşti în întregime responsabilă de instalarea lui Anjin san în linişte la Anjiro.

— Am să fac tot ce pot, Alteţă, dar mi e teamă că Anjin san mă descumpăneşte.

— Poartă te cu el ca şi cu un şoim. Asta i cheia pentru el. Eu îmblânzesc un şoim în două zile. Tu ai trei.

Îşi întoarse privirile de la Blackthorne şi şi puse mintea la treabă. Seamănă într adevăr cu un şoim când e furios, gândi. Are aceeaşi voce ascuţită, aceeaşi cruzime fără rost şi, când nu e furios, aceeaşi privire neclintită, semeaţă, acelaşi fel de a se pune pe sine înaintea tuturora şi întotdeauna la un pas de o izbucnire violentă.

— Sunt de acord. Ai perfectă dreptate. Ţi s au impus îngrozitor de multe lucruri şi eşti îndreptăţit să te înfurii, spuse ea liniştitor. Da, de bună seamă, seniorul Toranaga trebuia să te întrebe chiar dacă el nu ţi înţelege obiceiurile, dar nu i a trecut nici o clipă prin minte că ai avea ceva împotrivă. A încercat doar să te onoreze aşa cum ar face o cu cel mai apropiat samurai al său. Te a făcut hatamoto. Asta e aproape ca o rudă, Anjin san. Sunt doar cam o mie de hatamoto în tot Kwanto. Iar în ceea ce o priveşte pe doamna Fujiko, a încercat doar să te ajute. Doamna Osaji Fujiko ar fi considerată... pentru noi, Anjin san asta ar fi considerată o mare onoare.

— De ce?

— Pentru că se trage dintr o veche familie şi e foarte înzestrată. Tatăl şi bunicul ei sunt daimyo. Desigur ea e samurai şi, desigur, adăugă Mariko delicat, i ai face o mare cinste acceptând o. Iar ea are într adevăr nevoie de un cămin şi de o viaţă nouă.

— De ce?

— A rămas văduvă de curând. Nu are decât nouăsprezece ani, Anjin san, sărmana fată, dar şi a pierdut soţul şi fiul şi e plină de amărăciune. Fiind concubina dumitale oficială i s ar deschide o nouă viaţă.

— Ce s a întâmplat cu soţul şi fiul ei?

Mariko şovăi, tulburată de purtarea necuviincioasă, directă, a lui Blackthorne. Dar de acum ştia destul despre el ca să înţeleagă că acesta era obiceiul lui şi nu însemna o lipsă de bună cuviinţă.

— Au fost condamnaţi la moarte, Anjin san. Cât timp vei sta aici vei avea nevoie de cineva ca să îngrijească de casă. Doamna Fujiko va fi...

— De ce au fost condamnaţi la moarte?

— Soţul ei era cât pe ce să pricinuiască moartea seniorului Toranaga. Te rog con...

— Toranaga a poruncit moartea lor?

— Da. Dar avea dreptate. Întreab o. Ea o să încuviinţeze, Anjin san.

— Toranaga a condamnat la moarte un sugar pentru ceva făcut de tatăl lui?

— Da. E obiceiul nostru. Te rog ai răbdare cu noi. În unele privinţe nu suntem liberi. Datinile noastre sunt diferite de ale voastre. Vezi, prin lege noi aparţinem seniorului nostru. Prin lege, un tată are drept de viaţă şi de moarte asupra copiilor şi soţiei, şi concubinelor, şi slujitorilor. Prin lege, viaţa lui este în mâna seniorului său. Asta este datina noastră.

— Deci un tată poate să ucidă pe oricine din casă?

— Da.

— Atunci sunteţi o naţie de ucigaşi.

— Nu.

— Dar obiceiul vostru încuviinţează crima. Credeam că eşti creştină.

— Sunt, Anjin san.

— Şi atunci cum rămâne cu poruncile sfinte?

— Nu pot să ţi explic, crede mă. Dar sunt creştină, şi samurai, şi japoneză, şi toate astea se împacă între ele. Eu aşa simt. Te rog ai răbdare cu mine şi cu noi. Te rog.

— Ţi ai omorî proprii copii dacă ar porunci Toranaga?

— Da. Am doar un singur fiu dar, da, cred că aş face o. Bineînţeles că ar fi datoria mea să fac asta. Aceasta i legea, dacă soţul meu încuviinţează.

— Sper să te ierte Dumnezeu. Pe toţi.

— Dumnezeu înţelege, Anjin san. Oh, El va înţelege. Poate te va lumina şi pe dumneata ca să poţi înţelege. Îmi pare rău, nu pot să ţi explic foarte bine, neh? Îmi cer iertare pentru lipsurile mele. Îl privi în tăcere, tulburată. Nici eu nu te înţeleg, Anjin san. Mă des­cumpăneşti. Obiceiurile dumitale mă descumpănesc. Poate, dacă vom avea amândoi răbdare, putem învăţa amândoi. Doamna Fujiko, de exemplu. Fiindu ţi concubină, va avea grijă de casa dumitale şi de slujitori. De nevoile dumitale, oricare ar fi ele. Trebuie să ai pe cineva care să se îngrijească de asta. Ea va avea grijă de treburile casei, de orice. Nu e nevoie să te culci cu ea, dacă asta te frământă, dacă nu ţi e pe plac. Nici măcar nu trebuie să fi politicos cu ea, deşi o merită. Ea te va sluji aşa cum vei vrea, în orice fel vei dori.

— Pot să mă port cu ea oricum vreau?

— Da.

— Pot să mă culc cu ea sau să nu mă culc cu ea?

— Desigur. O să găsească ea pe cineva care să ţi placă, să ţi împlinească nevoile trupului, dacă doreşti, sau n o să se amestece.

— Pot să mă port cu ea ca cu o servitoare, o sclavă?

— Da, dar nu merită asta.

— Pot s o dau afară, să i poruncesc să plece?

— Dacă te jigneşte, da.

— Ce s ar întâmpla cu ea atunci?

— După datină ar trebui să se întoarcă în casa părinţilor, acoperită de ruşine, iar ei ar putea să o primească sau să nu o primească. Cineva ca doamna Fujiko s ar omorî mai degrabă decât să îndure ruşinea asta. Dar ea... trebuie să ştii că adevăraţilor samurai nu le e îngăduit să se omoare fără încuviinţarea seniorului lor. Unii o fac, desigur, dar ei nu au izbutit să  şi facă datoria şi nu merită să fie socotiţi samurai. Eu nu m aş omorî, oricât de mare ar fi ruşinea, fără încuviinţarea seniorului Toranaga sau a soţului meu. Seniorul Toranaga i a interzis să şi ia viaţa. Dacă o alungi va deveni un paria.

— De ce? De ce nu ar primi o familia ei înapoi?

Mariko oftă.

— Îmi pare rău, Anjin san, dar dacă dumneata o alungi, va fi atât de dezonorată încât nimeni nu o va mai accepta.

— Pentru că a pângărit o apropierea unui barbar?

— O nu, Anjin san. Numai pentru că nu a reuşit să şi facă datoria faţă de dumneata, spuse îndată Mariko. Este concubina dumitale acum – seniorul Toranaga a poruncit şi ea a consimţit. Eşti stăpânul unei case acum.

— Oare?

— O, da, crede mă, Anjin san. Te bucuri de privilegii. Iar ca hatamoto eşti important şi înstărit. Seniorul Toranaga ţi a hotărât un venit de douăzeci de koku pe lună. Pentru atât de mult un samurai ar trebui să ofere stăpânului său, în afara serviciilor sale, alţi doi samurai înarmaţi, hrăniţi şi călări pentru un an întreg. Şi, desigur, să plătească şi familiilor lor. Dar dumneata nu trebuie să faci asta. Te implor,

545

priveşte o pe Fujiko ca pe un om. Te implor să fi un bun creştin. Ea e o femeie de treabă. Uită urâţenia ei. Va fi o bună concubină.

— Ea n are o casă?

— Ba da. Asta i casa ei. Mariko se stăpâni. Te implor să o accepţi oficial. Îţi poate fi de mare ajutor. Te poate ajuta să înveţi japoneza. Dacă vrei gândeşte te la ea ca la un obiect, ca la stâlpul ăsta de lemn, sau ca la panoul shoji, sau ca la o piatră din grădină, oricum doreşti. Îngăduie i să rămână. Dacă nu o vrei concubină, fi milostiv. Accept o şi apoi, fiind stăpânul casei, după legea noastră, ucide o.

— Ăsta i singurul răspuns pe care îl ai, nu i aşa? Ucide.

— Nu, Anjin san, dar viaţa şi moartea sunt acelaşi lucru. Cine ştie, poate i ai face lui Fujiko un mare serviciu luându i viaţa. E dreptul dumitale acum, în faţa legii. Al dumitale. Dacă preferi să o faci paria, şi acesta este tot dreptul dumitale.

— Deci sunt din nou încolţit, spuse Blackthorne. Oricum ea tot moare. Dacă nu învăţ limba voastră, un sat întreg este măcelărit. Dacă nu fac ce mi se spune, vreun nevinovat e ntotdeauna ucis. Nu i nici o scăpare.

— Există o cale foarte uşoară, Anjin san. Mori. Atunci nu mai trebuie să înduri ceea ce este de neîndurat.

— Sinuciderea e o nebunie şi un păcat mortal. Credeam că eşti creştină.

— Am mai spus că sunt. Dar pentru dumneata, Anjin san, pentru dumneata sunt foarte multe căi de a muri onorabil fără sinucidere. Ai râs de soţul meu pentru că n a vrut să moară luptând, neh? Ăsta nu este obiceiul nostru, dar se pare că este al vostru, aşa că de ce n o faci? Ai un pistol. Ucide l pe seniorul Yabu. Îl crezi un monstru, neh? Încearcă doar să l ucizi şi n aceeaşi zi vei ajunge în rai sau în iad.

El o privi, urându i chipul senin, văzându i totuşi frumuseţea.

— E o slăbiciune să mori aşa, fără nici un motiv. Prosteşte e un cuvânt mai potrivit.

— Zici că eşti creştin. Deci crezi în Iisus copilul, în Dumnezeu şi în rai. Moartea n ar trebui să te înspăimânte. Cât despre "fără motiv", depinde de dumneata să hotărăşti ce are sau ce nu are valoare. S ar putea să ai destule motive să mori.

— Sunt în puterea voastră, ştii asta ca şi mine.

Mariko se aplecă spre el şi îl atinse compătimitoare.

— Anjin san, uită satul. O mie de milioane de lucruri se pot întâmpla înainte de trecerea acestor şase luni. O inundaţie, un cutremur, sau îţi iei corabia şi pleci, sau Yabu moare, sau murim cu toţii, sau cine ştie. Lasă treburile Domnului în mâinile Domnului şi karma să fie karma. Astăzi eşti aici şi nu poţi face nimic ca să schimbi asta. Astăzi eşti în viaţă şi aici, şi în mare cinste, şi binecuvântat cu o avere frumoasă. Priveşte apusul. E minunat, neh? Apusul acesta există. Mâine nu există. Există doar acum. Te rog priveşte. Este atât de minunat şi nu se va mai repeta niciodată. Niciodată. Nu acest apus, nicicând, până la sfârşitul lumii şi după aceea. Cufundă te în el, fă te una cu natura şi nu ţi face griji despre karma. A mea, a dumitale, sau a satului.