James Clavell

Alvito strigă în japoneză, prefăcându se uluit:

— Dar, senior Toranaga, îmi pare rău, noi n am ştiut nimic! Am crezut că este doar un şiretlic. Samuraii în gri au spus că roninii bandiţi au luat galera cu forţa! Noi am crezut că bandiţii, conduşi de piratul englez, navighează sub pavilion fals. Am să sosesc îndată.

— Nu. Eu am să vin la bord imediat.

— Vă rog, senior Toranaga, permiteţi mi să vin să vă însoţesc. Stăpânul meu, Părintele Inspector, se află aici, la fel şi Căpitanul General. Ei insistă să ne reparăm greşeala. Vă rog să acceptaţi scuzele noastre! Alvito o schimbă apoi pe portugheză şi strigă tare către nostrom: Lasă la apă un barcaz. Apoi din nou spre Toranaga, în japoneză: Coborâm îndată o barcă, Alteţă.

Rodrigues ascultă umilinţa ce se revărsa din glasul lui Alvito şi gândi că era mult mai greu să tratezi cu japonezii decât cu chinezii. Chinezii înţelegeau arta tocmelii, a compromisului, a concesiei şi a răsplatei. Dar japonezii erau prea mândri şi, când mândria cuiva era atinsă – a oricărui japonez, nu neapărat un samurai – atunci moartea era un preţ mic spre a plăti insulta. Haide, termină odată, ar fi vrut să strige.

— Căpitane General, plec imediat, spuse părintele Alvito. Eminenţă, dacă veniţi şi dumneavoastră, această cinste va atârna mult de partea noastră ca să l domolim.

— Bine.

— Nu e periculos? întrebă Ferriera. Amândoi puteţi fi folosiţi ca ostatici.

Dell'Aqua spuse:

— În clipa în care apare vreun semn de trădare, îţi poruncesc, în numele Domnului, să distrugi nava aceea, cu toţi care se află în ea, fie că suntem şi noi sau nu la bord.

Coborî cu paşi mari de pe dunetă pe puntea principală, pe lângă tunuri, cu pulpanele sutanei fluturându i mândre. La capătul pasarelei se întoarse şi făcu semnul crucii. Apoi coborî tropăind pasarela şi urcă în barcă.

Nostromul eliberă parâmele. Toţi marinarii erau înarmaţi cu pistoale şi un butoiaş cu praf de puşcă, cu fitil, se află sub scaunul nostromului.

Ferriera se aplecă peste parapet şi strigă în jos, încet:

— Eminenţă, adu l pe eretic cu Sfinţia Ta.

— Ce? Ce a spus?

Auzise foarte bine, dar pe dell'Aqua îl încânta să se amuze pe seama Căpitanului General, a cărui veşnică neobrăzare îl ofensase de moarte, pentru că, bineînţeles, el hotărâse cu mult înainte să l obţină pe Blackthorne. Che stupido, îşi zise.

— Adu l pe eretic cu dumneata, repetă Ferriera.

Pe dunetă, Rodrigues auzi un înfundat: "Da, Căpitane General" şi gândi: "Ce ticăloşie pui la cale, Ferriera?"

Se mişcă în scaun anevoie, palid la faţă. Durerea din picior îl măcina şi i trebuia multă tărie ca să se stăpânească. Oasele se sudau bine şi, slavă Sfintei Fecioare, rana era curată. Dar fractura era totuşi o fractură, chiar şi un uşor balans al corăbiei la ancoră îl necăjea. Luă o înghiţitură de grog din burduful vechi ce atârna de o scoabă bătută în habitaclu.

Ferriera îl privea.

— Te doare rău piciorul?

— E n ordine.

Grogul amorţise durerea.

— O să te simţi destul de bine ca să ne duci până la Macao?

— Da. Chiar şi să ne luptăm pe mare tot drumul. Şi să ne întoarcem la vară, dacă la asta te gândeşti.

— Da, la asta mă gândesc, pilotule. Buzele i erau strânse în acel zâmbet subţire, batjocoritor. Am nevoie de un pilot sănătos.

— Sunt sănătos. Piciorul mi se vindecă bine. Rodrigues îşi alungă durerea. Englezul n o să vină la bord de bună voie. Eu n aş face o.

— Pe o sută de guinee că te nşeli?

— Asta e mai mult decât câştig eu într un an.

— Plătite după ce ajungem la Lisabona, din profiturile de la Corabia Neagră.

— S a făcut. Nimic n o să l facă să vină pe fregată de bună voie. Pe Dumnezeul meu, că sunt mai bogat cu o sută de guinee!

— Mai sărac. Uiţi că iezuiţii îl vor aici mai mult decât mine.

— De ce?

Ferriera îl privi lung şi nu i răspunse, păstrându şi zâmbetul strâmb pe chip. Apoi, întinzându i o cursă, spuse:

— L aş însoţi pe Toranaga afară din port, în schimbul ereticului.

— Mă bucur că ţi sunt tovarăş, şi s de folos ţie şi Corăbiei Negre, spuse Rodrigues. N aş vrea să te am duşman.

— Sunt încântat că ne înţelegem, pilotule. În sfârşit.

***
— Am nevoie de escortă să ies din port. Am nevoie de ea repede, îi spuse Toranaga lui dell'Aqua prin tălmaciul Alvito.

Mariko se afla alături, cu Yabu, şi ascultau. El stătea pe dunetă, dell'Aqua dedesubt, pe puntea principală, cu Alvito lângă el, dar chiar şi aşa ochii le erau aproape la aceeaşi înălţime.

— Sau, dacă vreţi, nava voastră de război poate înlătura bărcile pescăreşti din calea mea.

— Iertaţi mă, dar asta ar fi un gest duşmănos nesăbuit, pe care nu l... nu l aţi putea recomanda fregatei, senior Toranaga; spuse dell'Aqua, adresâdu i se direct, simţindu se, ca întotdeauna, straniu, în faţa felulului de a traduce a lui Alvito, în acelaşi timp cu vorbele sale. Ar fi cu neputinţă – ar fi un act făţiş de război.

— Atunci ce propuneţi?

— Vă rog, veniţi pe fregată. Să l întrebăm pe Căpitanul General. El va găsi o cale de ieşire, acum că ştim care este problema. El e militar, noi nu suntem.

— Aduceţi l aici.

— Ar fi mai simplu dacă Alteţa Voastră ar veni acolo. În afară de asta, bineînţeles, ne aţi face o mare cinste.

Toranaga ştia care era adevărul. Doar cu câteva clipe înainte privise mai multe bărci pescăreşti, încărcate cu arcaşi, părăsind ţărmul sudic şi, deşi acum se aflau în siguranţă, era limpede că într o oră intrarea portului avea să geamă de duşmani.

Ştia că n avea de ales.

— Îmi pare rău, Alteţă, îi explicase mai devreme Anjin san, în timpul manevrelor, nu pot să mă apropii mai mult de fregată. Rodrigues e prea deştept. Pot să l împiedic să fugă, dacă vântul rămâne aşa, dar nu l pot încolţi, dacă nu face vreo greşeală.

— O să facă vreo greşeală şi vântul o să rămână aşa? îl întrebase, cu ajutorul lui Mariko.

Ea răspunsese:

— Anjin san spune, un om înţelept nu se lasă niciodată pe seama vântului, doar dacă este un vânt bun şi te afli în largul mării. Aici suntem într un port în care munţii fac ca vântul să formeze vârtejuri şi rafale. Pilotul, Rodrigues, n o să facă nici o greşeală.

Toranaga urmărise înfruntarea celor doi piloţi şi înţelesese, fără putinţă de tăgadă, că amândoi erau foarte pricepuţi. Şi de asemeni ajunsese să înţeleagă, că nici el, nici pământurile sale, nici Imperiul n aveau să fie vreodată în siguranţă fără să aibă corăbii barbare moderne, şi prin ele să poată stăpâni mările. Gândul îl cutremurase.

— Cum pot trata cu ei? Ce explicaţie ar putea găsi pentru un gest atât de vădit duşmănos, făcut împotriva mea? Acum e de datoria mea să sfârşesc cu ei pentru insulta adusă.

Atunci Anjin san îi explicase ce erau pavilioanele false, cum toate navele le foloseau ca să se apropie de duşman, sau ca să încerce să scape de un duşman, şi Toranaga se liniştise aflând că se putea găsi o cale acceptabilă care să i salveze onoarea.

Acum Alvito spunea:

— Cred că ar trebui să mergeţi îndată, Alteţă.

— Foarte bine, încuviinţă Toranaga. Yabu san, preia comanda galerei. Mariko san, spune i lui Anjin san că trebuie să stea pe dunetă şi să ţină cârma, apoi tu vii cu mine.

— Da, stăpâne.

Toranaga înţelesese imediat, după mărimea barcazului, că nu putea să ia cu el decât cinci gărzi. Dar şi asta fusese prevăzut şi planul final era simplu: dacă nu putea să convingă fregata să l ajute, atunci el şi gărzile sale aveau să l omoare pe Căpitanul General, pe pilotul lor şi pe preoţi şi se vor baricada într una din cabine. Totodată, galera avea să se arunce cu prova asupra fregatei, aşa cum sugerase Anjin san, şi împreună aveau să încerce să ia fregata cu asalt. O vor lua sau nu, dar în ambele cazuri era o soluţie rapidă.

— E un plan bun, Yabu san, spusese el.

— Te rog, îngăduie mi să merg în locul domniei tale să negociez.

— Ei n ar fi de acord.

— Foarte bine, dar, odată ce ieşim din capcana asta, alungă toţi barbarii din Imperiu. Dac ai s o faci, vei avea mai mulţi daimyo de câştigat decât de pierdut.

— Am să mă gândesc la asta, spusese Toranaga, ştiind că era o prostie, că trebuia să i aibă pe Onoshi şi Kiyama de parte sa şi, deci, şi pe ceilalţi daimyo creştini, sau avea să fie înghiţit de la sine. De ce o dori Yabu să meargă pe fregată? Ce ticăloşie a pus la cale, dacă nu primim ajutor?

— Alteţă, spuse Alvito din partea lui dell'Aqua, pot să l invit pe Anjin san să vină cu noi?

— De ce?

— Mi a trecut prim minte că i ar face plăcere să şi salute camaradul, pilotul Rodrigues. Omul are un picior rupt şi nu poate veni aici. Rodrigues ar fi încântat să l revadă, să i mulţumească pentru că i a salvat viaţa, dacă n aveţi nimic împotrivă.

Toranaga nu vedea nici o pricină pentru care Anjin san să nu meargă. Omul era sub protecţia lui, deci era inviolabil.

— Dacă el vrea, foarte bine. Mariko san, însoţeşte l pe Tsukku san.

Mariko se înclină. Ştia că sarcina ei era să asculte, să raporteze şi să se asigure că tot ce se spunea e a tradus corect, fără lipsuri. Acum se simţea mai bine, coafura şi faţa ei erau iarăşi desăvârşite, avea un alt chimonou, împrumutat de la doamna Fujiko, şi braţul stâng îi era legat cu o eşarfă curată.

Unul dintre ofiţeri, ucenic în ale tămăduielii, îi curăţase rana. Tăietura de la umăr nu i atinsese tendoanele şi rana în sine era curată. O baie ar fi întremat o, dar pe galeră nu se putea.

Porni împreuna cu Alvito înapoi spre dunetă. El băgă de seamă pumnalul din brâul lui Blackthorne şi cât de firesc părea să stea pe el chimonoul pătat de sânge. Se întrebă cât de departe ajunsese în a i câştiga încrederea lui Toranaga.

— Bun găsit, căpitane pilot Blackthorne.

— Să putrezeşti în iad, părinte! răspunse Blackthorne binevoitor.

— Poate c o să ne întâlnim acolo, Anjin san. Poate că da. Toranaga a spus că poţi să vii pe fregată.

— E ordinul lui?

— "Dacă doreşti", a zis.

— Nu doresc.

— Rodrigues ar fi încântat să ţi mulţumească din nou şi să te vadă.

— Transmite i respectele mele şi spune i c o să ne vedem în iad. Sau aici.

— Piciorul îl împiedică s o facă.

— Ce i face piciorul?

— Se vindecă. Datorită ajutorului tău şi voinţei Domnului, în câteva săptămâni, cu voia Lui, are să umble, deşi o să şchiopăteze de aici înainte.

— Spune i că i doresc sănătate. Ai face mai bine să pleci, părinte, îţi pierzi vremea.

— Rodrigues ar vrea să te vadă. Pe masă e grog şi un clapon fript, grozav, cu sos şi verdeţuri proaspete, şi pâine proaspătă, şi unt. Ar fi păcat, pilotule, să pierzi o mâncare ca asta.

— Ce?

— Pâine proaspătă, aurie, căpiţane pilot, pesmeţi proaspeţi, unt şi o pulpă de vacă. Portocale proaspete din Goa şi chiar un galon de vin de Madeira, ca s alunece mâncarea, ori rachiu, dacă ţi place mai mult. E şi bere. Apoi mai e şi claponul de Macao, fierbinte şi gustos. Căpitanul General e un epicureu.

— Lua te ar dracu', afurisitule!

— O să mă ia când o să vrea Domnul. Eu îţi spun doar ce există.

— Ce nseamnă "epicureu", întrebă Mariko.

— Este acela căruia îi place mâncarea şi dă mese bogate, senhora Maria, spuse Alvito, folosind numele ei de botez.

Observase schimbarea bruscă de pe faţa lui Blackthorne. Aproape că i vedea saliva adunându se şi i simţea agonia arzătoare a stomacului. Pe înserat, când văzuse masa aşezată în cabina mare, argintăria strălucitoare, faţa de masă albă şi scaunele, scaune adevărate, îmbrăcate în piele, şi mirosise pâinea, şi untul, şi carnea, se simţise el însuşi ameţit de poftă, ori el nu era nici flămând, nici neobişnuit cu bucătăria japoneză.

E atât de simplu să ademeneşti un om, îşi spuse. Nu ţi trebuie decât să şti momeala potrivită.

— La revedere, căpitane pilot!

Alvito se întoarse şi se îndreptă spre pasarelă. Blackthorne îl urmă.

***
— Ce nu e n regulă, englezule? întrebă Rodrigues.

— Unde e mâncarea? După aia putem sta de vorbă. Mai întâi mâncarea pe care ai promis o.

Blackthorne stătea tremurând pe puntea principală.

— Te rog, urmează mă, spuse Alvito.

— Unde l duci, părinte?

— Bineînţeles, în cabina mare. Blackthorne poate mânca în timp ce seniorul Toranaga şi Căpitanul General discută.

— Nu. El mănâncă în cabina mea.

— E mai lesne, bineînţeles, să mergi acolo unde este mâncarea.

— Nostrom! Îngrijeşte te să i se aducă pilotului mâncare îndată, tot ce are nevoie, în cabina mea, orice de pe masă. Englezule, ce vrei, grog, vin sau bere?

— Bere mai întâi, apoi grog.

— Nostrom, ocupă te de asta şi du l jos. Şi, ascultă, Pesaro, dă i nişte haine din cufărul meu, şi cizme, şi tot ce i trebuie. Şi rămâi cu el până te chem.

Fără să scoată o vorbă, Blackthorne îl urmă pe Pesaro, nostromul, un bărbat masiv, mătăhălos, pe scara din tambuchi. Alvito porni înapoi către dell'Aqua şi Toranaga, care discutau, prin Mariko, lângă scara din tambuchi, dar Rodrigues îl opri.

— Părinte! Numai o clipă. Ce i ai spus?

— Doar că ai vrea să l vezi şi că avem mâncare la bord.

— Dar că eu îl invit la masă?

— Nu, Rodrigues, n am spus asta. Dar tu n ai vrea să i oferi mâncare unui camarad pilot care e flămând?

— Bietul nenorocit nu e flămând, e hămesit. Dacă mănâncă în starea asta, o să înfulece ca un lup, apoi o să verse tot atât de repede ca o târfă beată. Nu cred c ar fi bine ca vreunul dintre noi, fie el chiar şi un eretic, să mănânce şi să verse ca un animal, în faţa lui Toranaga, nu i aşa, părinte? Nu în faţa unui spurcat de fecior de târfă – mai ales a unuia cu gânduri tot atât de curate ca o târfă plină de sifilis!

— Trebuie să nveţi să pui frâu limbii tale spurcate, fiule, spuse Alvito. O să te ducă în iad. Ai face bine să spui de o mie de ori Ave Maria şi să nu mănânci două zile. Doar pâine şi apă. O penitenţă în faţa lui Dumnezeu, ca să ţi amintească de milos­tenia Lui.

— Mulţumesc, părinte, aşa o să fac. Bucuros. Şi dac aş putea să îngenunchez, aş face o şi ţi aş săruta crucea. Da, părinte, acest biet păcătos îţi mulţumeşte pentru răbdarea pe care ţi a dat o Dum­nezeu. Trebuie să mi pun frâu la limbă.

Ferriera strigă de pe scara din tambuchi.

— Rodrigues, vii jos?

— Am să rămân pe punte atâta vreme cât târfa aia de galeră e acolo, Căpitane General. Dacă ai nevoie de mine, mă găseşti aici. Alvito dădu să plece. Rodrigues o observă pe Mariko. Doar o clipă, părinte. Cine e femeia?

— Dona Maria Toda. Unul din tălmacii lui Toranaga.

Rodrigues fluieră uşor.

— E bună?

— Foarte bună.

— O prostie s o laşi la bord. De ce ai spus "Toda"? E una din concubinele lui Hiro matsu?

— Nu. E soţia fiului său.

— O prostie s o aduci pe navă. Rodrigues făcu semn unuia dintre marinari. Spune tuturor că femeia vorbeşte portugheza.

— Da, senhor.

Omul se îndepărtă grăbit şi Rodrigues se întoarse iar spre părintele Alvito.

Preotul nu era câtuşi de puţin intimidat pe mânia lui Rodrigues.

— Doamna Maria vorbeşte şi latina, şi tot atât de bine. Mai e altceva, pilotule?

— Nu, mulţumesc. Poate că e mai bine să ncep să spun Ave Maria.

— Da, ar trebui.

Preotul făcu semnul crucii şi plecă. Rodrigues scuipă în gura de scurgere şi unul dintre timonieri tresări şi se închină.

— Vedea te aş agăţat de boaşe în vârful catargului! şuieră Rodrigues.

— Da, căpitane pilot, îmi cer iertare, senhor. Dar lângă bunul părinte m apucă frica. N am vrut să supăr pe nimeni.

Tânărul văzu ultimele firişoare de nisip trecând prin gâtul clepsidrei de o oră şi o întoarse.

— După ce o întorci pe cea de o jumătate de ceas, te duci jos c o găleată cu apă şi o perie de frecat şi cureţi mizeria din cabina mea. Îi spui nostromului să l aducă pe englez sus şi tu mi faci cabina lună. şi ar fi bine şa fie foarte curată, dacă nu vrei să mi fac jartiere din maţele tale. Şi n timp ce o cureţi spune Ave Maria pentru sufletul tău blestemat.

— Da, senhor pilot, spuse tânărul abia auzit.

Rodrigues era fanatic în privinţa curăţeniei şi cabina lui parc ar fi fost Sfântul Graal al navei. Totul trebuia să fie imaculat, indiferent de vreme.

CAPITOLUL 27

— Trebuie să existe o cale, Căpitane General, spuse dell'Aqua răbdător.

— Doriţi un act făţiş de război împotriva unei naţii prietene?

— Bineînţeles că nu.

Toţi cei din cabina principală ştiau că se găseau în aceeaşi capcană. Orice act făţiş îi aşeza hotărât de partea lui Toranaga şi împotriva lui Ishido, ceea ce era de ocolit cu orice chip, dacă Ishido ar fi ieşit învingător. În acel moment Ishido controla Osaka şi capitala, Kyoto, şi pe majoritatea regenţilor. Şi acum, cu ajutorul celor doi daimyo, Onoshi şi Kiyama, Ishido controla mai toată insula din sud, Kyushu, portul Nagasaki, centrul principal al întregului negoţ, şi astfel, tot negoţul şi Corabia Neagră din acest an.

Toranaga spuse, prin mijlocirea părintelui Alvito:

— Ce e atât de greu? Eu vreau doar să i împrăştiaţi pe piraţii de la intrarea în port, neh?

Toranaga stătea incomod la locul de cinste, în scaunul cu spătar înalt de la masa mare. Alvito se aşezase alături de el, Căpitanul General în faţa lui, dell'Aqua lângă Căpitanul General. Mariko stătea în spatele lui Toranaga şi samuraii din gardă aşteptau Ungă uşă, cu faţa către marinarii înarmaţi. Toţi europenii erau conştienţi că, deşi Alvito tălmăcea pentru Toranaga tot ce se discuta în cameră, Mariko se afla acolo ca să se încredinţeze că nimic din ce îşi puteau spune cu glas tare între ei nu era împotriva stăpânului ei şi că traducerea era com­pletă şi exactă.

Dell'Aqua se aplecă în faţă.

— Alteţă, n aţi putea trimite soli la ţărm seniorului Ishido? Poate că soluţia stă în negocieri. Noi am putea oferi această navă ca loc pentru tratative. Poate că în acest chip aţi reuşi să înlăturaţi războiul.

Toranaga râse dispreţuitor.

— Ce război? Eu şi Ishido nu suntem în război.

— Dar, Alteţă, noi am văzut bătălia de pe ţărm.

— Nu fiţi naivi! Cine a fost omorât? Clţiva ronini fără însemnătate. Cine pe cine a atacat? Doar ronini, bandiţi şi fanatici.

— Dar ambuscada? Am înţeles că samuraii în maro au luptat cu cei în gri.

— Bandiţii ne au atacat pe toţi, laolaltă, fie că eram în maro sau gri. Oamenii mei au luptat doar ca să mă apere. În încăierări de noapte se întâmplă deseori greşeli. Dacă samuraii în maro au ucis pe cei în gri sau invers, astă e o greşeală regretabilă. Ce înseamnă câţiva oameni pentru fiecare dintre noi? Nimic. Nu suntem în război.

Toranaga citi neîncredere pe chipurile lor, aşa că adăugă:

— Tsukku san, spune le că în Japonia armatele poartă războaiele. Aceste neînsemnate încăierări şi tentativele de asasinat sunt doar încercări, tăgăduite când nu izbutesc. Războiul n a început în noaptea asta. A început când a murit Taiko. Chiar înainte de asta, când a murit fără să lase un fiu major, care să i urmeze. Poate chiar înainte, când Goroda, Protectorul Tronului, a fost ucis. Noaptea asta nu înseamnă nimic în timp. Nici unul dintre voi nu înţelegeţi lumea noastră sau politica noastră. Cum aţi putea? Desigur că Ishido încearcă să mă omoare. Şi tot aşa şi mulţi alţi daimyo. Au făcut o în trecut ş o s o facă şi în viitor. Kiyama şi Onoshi au fost şi prieteni, şi duşmani. Ascultaţi, dacă eu sunt ucis, asta ar simplifica lucrurile pentru Ishido, adevăratul duşman, dar numai pentru un timp. Acum m a încolţit şi, dacă izbuteşte, o să aibă doar un avantaj de moment. Dacă scap, capcana nici n a existat vreodată. Dar să vă fie limpede, tuturor, că moartea mea n o să îndepărteze cauza războiului, nici n o să împiedice alte înfruntări. Doar dacă moare Ishido n are Să mai fie nici un conflict. Aşa că acum nu este nici un fel de război. Deloc. Se mişcă în scaun, detestând mirosul din cabină al mâncărurilor grase şi trupurile nespălate. Dar noi, într adevăr, avem o problemă urgentă. Am nevoie de tunurile voastre. Le vreau acum. Piraţii mă ameninţă la ieşirea din port. Am spus mai înainte, Tsukku san, că în curând fiecare va trebui să aleagă de partea cui este. Spune mi acum, de ce parte eşti tu, mai marele tău şi întrega Biserică creştină? Şi prietenii mei, portughezii, sunt cu mine sau împotriva mea?

Dell'Aqua spuse:

— Puteţi fi sigur, mărite Toranaga, că noi toţi sprijinim interesele domniei voastre.

— Bine. Atunci îndepărtaţi i pe piraţi imediat!

— Ăsta ar fi un act de război şi nu ar fi nimic de câştigat din el. Poate că reuşim să facem un târg, nu? spuse Ferriera.

Alvito nu traduse asta, ci spuse în schimb:

— Căpitanul General zice că noi încercăm numai să evităm un amestec în politica domniilor voastre, senior Toranaga. Noi suntem neguţători.

Mariko îi spuse în japoneză:

— Iertaţi mă, Alteţă, nu e corect. Nu asta s a spus.

Alvito oftă.

— Am sups o de fapt cu cuvintele mele, Alteţă. Căpitanul General, ca străin, nu cunoaşte unele purtări de aici. Nu înţelege Japonia.

— Dar dumneata o înţelegi, Tsukku san? întrebă Toranaga.

— Încerc, Alteţă.

— De fapt, ce a zis?

Alvito îi spuse.

După o pauză Toranaga continuă:

— Anjin san mi a spus că portughezii sunt foarte interesaţi de negustorie, şi când fac negustorie n au nici bună cuviinţă, şi nici nu le arde de glumă. Înţeleg şi primesc explicaţia ta, Tsukku san. Dar, de acum încolo, te rog, tălmăceşte tot, aşa cum e spus.

— Da, Alteţă.

— Spune i Căpitanului General aşa: când războiul se va termina eu am să măresc negoţul. Eu sunt pentru negoţ. Ishido nu este.

Dell'Aqua observase schimbarea şi nădăjduia că Alvito acoperise prostia lui Ferriera.

— Noi nu suntem politicieni, Alteţă, noi suntem oameni ai religiei, şi reprezentăm credinţă şi pe credincioşi. Noi, într adevăr, sprijinim interesele domniei voastre. Da.

— Sunt de acord. Mă gândeam...

Alvito se opri din tălmăcit, chipul i se lumină şi lăsă pentru moment japoneza lui Toranaga să curgă.

— Îmi cer iertare, Eminenţă, dar seniorul Toranaga a spus: "Mă gândeam să vă cer să construiţi un templu, un templu mare, în Yedo, ca o dovadă a încrederii mele în interesele voastre."

De ani, de când Toranaga devenise senior al celor Opt Provincii, dell'Aqua făcuse tot ce putuse pentru această concesie. Şi ce obţinuse acum de la el, pentru cel de al treilea mare oraş din împărăţie, era o favoare de nepreţuit. Părintele Inspector ştiu că venise timpul să rezolve problema tunurilor.

— Mulţumeşte i, Martin Tsukku san, spuse folosind cuvintele cod asupra cărora se înţelesese mai devreme cu Alvito, hotărând calea ce trebuia urmată, cu acesta ca purtător de stindard, şi spune i că noi vom încerca întotdeauna să i fim de folos. O, da, întrebă l ce are de gând în legătură cu catedrala, adăugă pentru Căpitanul General.

— Cred că acum aş putea vorbi direct, Alteţă, începu Alvito către Toranaga. Stăpânul meu vă mulţumeşte şi spune că ceea ce aţi cerut mai nainte poate că este cu putinţă. Strădaniile sale vor fi întotdeauna spre folosul vostru.

— Strădanie este un cuvânt abstract şi nesatisfăcător.

— Da, Alteţă. Alvito privi către gărzi care, bineînţeles, ascultau fără să pară că o fac. Dar îmi amintesc că spuneaţi mai devreme că uneori e înţelept să fii abstract.

Toranaga înţelese imediat. Făcu semn oamenilor să plece.

— Aşteptaţi afară, toţi.

Samuraii se supuseră fără tragere de inimă. Alvito se întoarse către Ferriera:

— Acum nu mai avem nevoie de gărzile dumitale, Căpitane General.

După plecarea samurailor, Ferriera îşi concedie oamenii şi privi spre Mariko. El purta o pereche de pistoale la cingătoare şi un altul în cizmă.